Calin Kasper
169 aprobate
calin.kasper@gmail.com
178.2.155.155
Însăilări istorice (4)
În articolele „Însăilări istorice (1)” şi (2), am făcut o afirmaţie neobişnuită şi anume, că Avram Iancu a avut o activitatea revoluţionară anterioară anului 1848.
În toate documentele despre Avram Iancu, nu am găsit nici un singur istoric pe care să-l apuce mirarea, cum un „junişor” de 24 de ani a ajuns peste noapte, conducătorul moţilor. Se ştie că Avram Iancu era fiul unui gornic de pădure (pădurar) şi birău (primar), fiind om înstărit. Avram a urmat şcoala ungurească de la Zlatna, apoi liceul piarist de la Cluj, vorbind limba maghiară mai bine ca ungurii. Apoi la Târgu Mureş a fost trei ani cancelist la cea mai înaltă instanţă judecătorească a „prinţipatului”, ca să devină avocat. Purta şi haine de domnişor de la oraş.
Moţii sunt cei mai bănuitori români din câţi există, cărora nu poţi să le câştigi încrederea cu una cu două. Avram Iancu îndeplinea toate condiţiile ca să fie ignorat de moţi. Şi totuşi, venind de la Târgu Mureş acasă la 30 martie 1848, doar după o lună, ajunge conducătorul moţilor, plecând la Adunarea de la Blaj din 30 aprilie, alături de Ioan Buteanu. Cum de moţii l-au acceptat ca „ductore” şi Ioan Buteanu i-a acordat prietenia? Am arătat deja că Ioan Buteanu a ajuns la Abrud cu ajutorul unei comunităţii româneşti.
Iar organizatorul venirii lui la Abrud a fost Avram Iancu, fiindcă altfel Buteanu nu avea niciun motiv ca să-l accepte lângă el. Asta s-a putut petrece şi fiindcă Avram Iancu era deja cunoscut printre „ductorii” moţilor pentru o activitate revoluţionară anterioară anului 1848, dar necunoscută nouă. Şi aceasta a putut lua naştere doar printr-o colaborare cu „Doamna noastră”, Ecaterina Varga. Sunt dovezi că ei s-au cunoscut. O mărturiseşte Constanţa Hodoş, în amintirile sale, pe când era doar o copilă:
„Tatăl meu fusese între anii 1866-1871 subprefectul Hălmagiului. În fiecare sâmbăta, coborau moţii din Vidra cu ciubere şi doniţi peste muntele Găina. Venea şi Iancu cu ei. Tata îl aducea la noi. Îl priveam cu evlavie. Mama îi făcea baie. Îl primenea şi-i punea smântână în cafeaua cu lapte. Şi el zâmbea mulţumit. Sorbea cu poftă. Într-o dimineaţă, îmi aduc aminte, se uita lung la mama. „Semeni cu Doamna Noastră!” Apoi, întunecându-se deodată, zise: „Ce, n-o ştiţi? Apoi s-o ştiţi! Că nu eu, ea a apărat munţii. Sufletul ei! Fără ea, nu făceam noi nimic!”
Tot Constanţa Hodoş povesteşte altă întâmplare cu Iancu: În anul 1869, în septembrie, se pregătea dezvelirea monumentului lui Ioan Buteanu la Iosaşi. Îl văd pe Iancu intrând sfios pe uşă. Tata sări la el şi-l îmbrăţişă cu bucurie. De trei zile îl aştepta. În ziua hotărâtă, se adunară în Hălmagiu fruntaşii Zarandului. Trei trăsuri înghesuite, plecară dis de dimineaţă din curtea noastră. Iancu era cu noi în trăsură şi tot drumul mă ţinu de mână. Aveam nouă ani.
Coborâm jos în valea Crişului. Pe mal, la câţiva paşi, pe albia râului, era aşezat monumentul, învelit în postav negru. Simion Balint, Sever Axente, însoţiţi de Gheorghe Bariţiu, sosiră şi ei de la Sibiu, în vreme ce preoţii începură parastasul. Apoi am ascultat între cei mari, cuvântările fruntaşilor neamului. Dar fiindcă toţi auziseră că Iancu era acolo, l-au chemat la tribună. Dar Iancu, nicăiri. Tata alerga prin mulţime să-l caute. Dar nimeni nu-l văzuse, nu-l recunoscuse.
Târziu de tot se aşeză la masă, trista adunare. Nu se mai ţinură cuvântări, iar paharele cu vin neatinse au rămas. Doar tribunul Corcheş din Câmpeni cuteză să învioreze tăcerea ca de plumb. „Apoi aşa a fost el, Avram Iancu, întotdeauna şi în tinereţe: sălbatic. Se ducea de capul lui, dar nu-i plăcea să fie dus. Doar o singură femeie s-a priceput să facă din el ce-a vrut!”
S-au combătut cele afirmate de Corcheş. Prietenii lui Iancu susţineau că el niciodată n-a avut o legătură mai strânsă cu o femeie. „Aşa credeţi voi? a răspuns Corcheş. El nu se destăinuia nimănui. Dar cine l-a văzut în faţa Caterinei Varga, cum îi dă ea porunci şi el se ducea orbeşte după vorbă ei, acela ştie că „Doamna Noastră” era şi Doamna lui.”
Pentru mine, aceaste mărturii sunt convingătoare. Insistenţele lui Bariţiu de a demonstra că nu s-au cunoscut, nu m-au convins. El voia să-i ţină partea prietenului Andrei Şaguna, care a jucat un rol în arestarea Caterinei Varga în ianuarie 1847 la Bucium Isbita. Asta l-a determinat mai întâi s-o facă pe Caterina intrigantă, apoi să nege că Iancu ar fi cunoscut-o.
Iancu era elev la Zlatna şi uneori mergea acasă la Vidra. Cum putea el trece pe lângă Bucium unde locuia Caterina, fără să afle de „Doamna Noastră”? Evident că nu avea cum, fiindcă de ea vorbea toată lumea. Şi cum putea Iancu, care de pruncuţ visa o stare mai bună pentru moţi, să nu ardă de dorinţa de a o vedea şi asculta, când vorbea în biserici moţilor despre drepturile lor pierdute?
În vremea Ecaterinei Varga s-au produs câteva altercaţii între munteni şi instituţiile statului, care nu puteau să nu aibă legătură cu ea. Dar ca femeie, nu putea să conducă moţii pe teren, în acţiuni armate. De asta avea nevoie de un bărbat hotărât şi inteligent, care putea s-o facă în numele ei. Ea l-a cunoscut pe Iancu şi şi-a dat seama de talentul lui de strateg, încredinţându-i conducerea şi organizarea acţiunilor pe care ea le-a iniţiat.
Una dintre ele a fost alungarea husarilor conduşi de Menyhart Foszto, care au însoţit nişte ioabagi români aduşi de la câmpie, ca să împădurească un loc care aparţinea de drept satului Bucium, la 6 mai 1842. Organizatorul acestei acţiuni a fost foarte priceput, fiindcă opoziţia buciumanilor deşi nonviolentă, dar ameninţătoare, a dus la întreruperea acţiunii. Şi distrugerea construcţiei lui Hoheder a fost tot o acţiune condusă de cineva care ştia ce face. Acest om, nu am nicio îndoială, că a fost Iancu.
Moţii ştiau de legătura dintre Ecaterinei Varga şi Iancu şi văzându-l cât de priceput i-a condus în cele două acţiuni descrise anterior, au trecut dragostea faţă de „Doamna noastră” după arestarea ei, în mod natural asupra lui Avram Iancu.
Să descâlcim puţin evenimentele din anul 1849, când Iancu s-a dovedit strateg neîntrecut şi organizator eficient. El nu a fost doar conducător în acţiunile „belice” de apărare ale munţilor, ci a introdus şi o Administraţie Românească în Varmeghie, bazată pe Jus Valachorum şi pe experienţa Frăţiilor de Cruce. N-a scăpat din vedere nici aprovizionarea cu cele necesare vieţii, de care s-a ocuapt o vreme Axente Sever şi permanent, Băcilă.
Să începem cu constatarea unanimă a istoricilor, că unitatea moţilor în jurul lui Iancu a fost pilduitoare. Cum a realizat el această unitate? Ştim că în răscoala lui Horia, tot clerul român a fost contra răsculaţilor, din cauza unor vărsări de sânge „fără cumpăt” ale acestora. Chiar unui preot din familia Şuluţeştilor, care îndemna răsculaţii să meargă la casele lor, i-a fost crăpat capul cu securea de un răsculat furios.
Avram Iancu, spre deosebire de Horia, a reuşit să atragă tot clerul, unit şi ortodox, de partea lui. Ba mai mult, între tribunii şi căpitanii lui, au fost atât de mulţi preoţi, încât Farkas Kemeny, înţelegând că va fi învins, s-a retras din Abrud în iunie 1849 cu toată armata lui, spunând că nu mai vrea să se lupte cu popii. Cel mă relevant exemplu este Simion Balint, preotul unit din Roşia Montană, conducătorul Legiunii Salinelor.
Cum de a reuşit Iancu această performanţă? Desigur, luând exemplu de la Ecaterina Varga, care a avut relaţii armonioase cu biserica din Munţi, pentru că ei i se permitea de preoţi că să le vorbească enoriaşilor după slujbă. Ce mirean a mai avut asemenea privilegiu? Niciunul, înaintea ei. Avram Iancu a învăţat de la ea că unitatea poporului doar prin biserică se poate realiza. Din acest punct de vedere, asemănarea dintre Avram Iancu şi Zelea Codreanu este totală.
Un al doilea factor al strategiei de succes a Iancului a fost creearea sistemului de „cursori” călări, care asigurau transferul rapid de informaţii de la Centrul de comandă din Câmpeni, la Legiunile din avangardă şi înapoi. Legiunile au fost postate strategic, cu Simion Balint la Sălciua în faţa Turdei, Axente la deal de Zlatna, iar Buteanu la strâmtoarea de la Buceş, spre Brad. Din când în când, veneau cereri de sprijin şi din alte părţi, cum a fost înaintea luptei de la Mărişel cu Vasvari, când Avram Iancu l-a trimis în ajutorul sătenilor pe tribunul Corcheş cu o trupă de „luptaci”. Românii au obţinut acolo una dintre cele mai mari victorii, însăşi Vasvari căzând în luptă. Iar când insurgenţii maghiari au ajuns la Abrud unde s-au dat trei bătăli hotărâtoare, tribunii din avangardă săreau în ajutorul lui Iancu. Acest sistem flexibil a permis ca trupele române să se afle mereu în număr suficient, ca să asigure forţa de şoc necesară pentru câştigarea luptei.
Se ştie că moţii erau prost înarmaţi. Iancu şi-a dat seama de acest dezavantaj şi a încercat să compenseze acest neajuns. El a înţeles că a lupta cu lancea contra puştilor duce la pierderi umane mari şi atunci a reintrodus ca armă de luptă arcul cu săgeţi, cu care se putea lovi adversarul de la depărtare. Nu-mi dau seama cât de extinse au fost trupele de arcaşi ale Iancului, dar există o mărturie în acest sens. Janos Czetz, viteaz comandant maghiar, în lucrarea lui „Bem’s Feldzug in Siebenbürgen” scrie următoarele: „Der Rückzug von Hatvany war fürterlich. Bis zu dem Defilee des Czernicze Baches, gerieth sie in einen Solchen Hagel von Steinen, Kleingewährkugel, PFEILEN, Lanzen und Pikenstichen dass sie nur als Rettung des Lebens beacht. Şi tradus: Retragerea lui Hatvany a fost înfiorătoare. Până la defileul pârâului Cerniţa, au ajuns într-o grindină de pietre, plumbi, SĂGEŢI, lănci şi împunsături de suliţe, astfel că toţi doar cum să-şi salveze viaţa mai aveau în minte.” Iancu l-a sprijinit cu tot ce a putut pe Ioan Şuluţiu, cel care a realizat mai multe tunuri de lemn. Cu toate că nu aveau mare eficacitate, din punct de vedere psihologic, erau de mare folos.
Am aflat şi despre un sistem de a transmite informaţii prin sunet de bucium în caz de pericol. Focurile de pe culmile dealurilor erau prea lente şi erau văzute şi de duşman. Dar cu un sistem de tip morse prin sunete de bucium, erau transmise mai ales informaţii despre pericolele iminente. Până de curând, mai existau bătrâni care cunoşteau acest sistem.
Dar, calităţile lui de strateg le-a arătat Avram Iancu la Câmpeni, pe data de 19 şi 20 iunie, când a organizat două exerciţii de luptă, chiar sub nasul Comisiei Cozma, pe care a paralizat-o pur şi simplu prin rapiditatea şi buna organizare a acţiunii. Cu toate străduinţele Comisiei, aceasta n-a reuşit să afle cine a fost organizatorul. Cu atât mai puţin, ca să pună gheara pe el.
Poate ne spune d-ul Călin câți adversari politici și-a ucis Avram Iancu pentru a fi comparat cu CZC? Avram Iancu nu poate fi comparat cu niciun personaj istoric, politic de după el întrucât este unic. A-l comoara cu CZC este o impietate întrucât toată activitatea lui Avram Iancu nu a fost si de dragul de a apărea în presa vremii, de a obține capital politic, de a ajunge la guvernare și putere.
Așa cum am spus și într-un alt comentariu nu poți să faci nimic în fața delirului.
Să nu uit…spunea d-ul Călin că nu existau cărți despre Avram Iancu înainte de 1989…se înșală! Existau cărți și chiar bine documentate fără fabulații.
Însăilări istorice (5)
După cum am afirmat în serialul nr. 4, Avram Iancu a făcut o demonstraţie de forţă pe data de 19 şi 20 iunie 1848, la Câmpeni. Situaţia şi-a avut „cauza cauzei” în data de 17 iunie, când era zi de târg la Câmpeni şi când Iancu i-a chemat pe moţi ca să se prezinte la târg înarmaţi. El voia să constate cât de repede se mobilizau moţii, cum răspundeau ei la chemarea lui şi ce fel de arme aveau. Dar Comisia Cozma avea să-i tragă Iancului o dungă groasă peste socoteală.
Auzind Comisia despre chemare, a considerat că „inştanţia” putea deveni periculoasă, dând pe 15 iunie dispoziţie judelui nobiliar Bisztrai Josef ca să ia toate măsurile ca poporul să vină la Câmpeni pe 17 iunie fără arme.
De această decizie a Comisiei a aflat şi Iancu, dar n-a fost dezamăgit, fiindcă a modificat planul iniţial în favoarea lui. Tot voia ca să-şi testeze şi să-şi verifice „cursorii” (ştafetele), cât de eficienţi erau. Astfel că „cursorii” Iancului, pe cai repezi, au plecat val vârtej, ca să cotramandeze ordinul iniţial. Eficienţa lor a fost recunoscută indirect de însăşi judele nobiliar Bisztrai Josef, care a anunţat cu satisfacţie Comisia că pe 17 iunie la târg, deşi a fost puhoi de oameni, nimeni n-a purtat niciun fel de armă. Bucuria Comisiei n-a fost mai mare decât bucuria Iancului.
Dar, în data de 19 iunie, judele nobiliar Bisztrai raportează în scris că la prânz, a văzut o mulţime de moţi, în frunte cu Avram Iancu, intrând în curtea lui de la Câmpeni, ceea ce l-a speriat de moarte şi l-a făcut să ia trăsura şi să fugă la Bistra, unde mai avea o casă. Dar nici aici n-a avut linişte, pentru că în dangăte de clopote, s-a adunat o mulţime de vreo 500 de moţi înarmaţi cu lănci chiar în faţa porţii lui. Din această cauză, el nu mai putea să se prezinte personal în faţa Comisiei şi nici să-şi exercite funcţia, fiindcă se temea pentru viaţa lui.
Şi notarul din Bistra, Meltzer Antal, raportează personal Comisiei Cozma că venind spre Abrud, atât în piaţa din Bistra, cât şi în Câmpeni, a văzut un mare număr de moţi înarmaţi. Comisia intră în panică şi cere de la onoratul guberniu, pentru menţinerea liniştii la Bistra şi Câmpeni, detaşarea unei companii de secui. (Soldaţii secui erau la mare căutare, după ce şi-au dovedit vitejia, împuşcând la Mihalţ săteni neînarmaţi.) Şi mai voiau şi două tunuri.
Guberniul, larg la inimă, le va trimite trei companii, dar tunurile ba, că Cetatea Alba Iulia are puţine şi sunt şi greu de transportat. Dar, la 29 iunie armata secuiască ajunsă la Zlatna, a anunţat Comisia că nu se va urni din loc, până ce nu li se va da soldaţilor răsplata promisă, adică salar dublu, carne şi pâine gratuite, vin şi ţuică-n fiecare zi. Şi dacă vor vedea că nu primesc, se vor întoarce acasă. Mai târziu însă, s-a dovedit că în cele trei companii de secui, era şi una de polonezi şi secuii şi cu polonezii au început să se certe şi să se bată între ei, dând Comisiei mari dureri de cap că nu se vor putea baza pe soldaţi la nevoie.
Deşi o durea capul, Comisia n-a uitat să stea cu ochii pe Iancu. Prin spionii Consiliului de la Abrud şi ai şefului poliţiei Winkler, au primit o groază de rapoarte şi mărturii, care certificau că locul de întâlnire al moţilor înarmaţi a fost la Câmpeni, unde s-au strâns în anumite locuri, „defipte” dinainte. De acolo s-au produs mişcări de trupe, cursorii zbârnâiau încolo şi încoace cu ordine de luptă, iar Iancu a fost văzut în diferite locuri, dând ordine şi verificând cum au fost ele îndeplinite. Dar planul Iancului nu l-a putut descifra nimeni.
„Cauza cauzei” acestei mobilizări formidabile de forţe a fost zvonul, că dinspre Huedin, veneau spre Câmpeni soldaţi străini, bine înarmaţi. Comisia, vulpe bătrână, bănuia că zvonul era o lucrătură de-a Iancului. Dacă-l vor prinde pe cel care a lansat acest zvon „şi-l vor strânge în pinteni”, vor afla mai multe despre „exerciţiul de mobilizare”, aşa cum l-a numit Comisia, dar care a fost un exerciţiu de luptă după toate regulile militare, în care se preciza poziţia „duşmanului” iar cetele înarmate de moţi trebuiau să le respingă şi să apere Câmpeniul.
Comisia a aflat că Zvonul a pornit de la Conţ Lup din Albac, care a dus faima (ştirea) birăului sătesc, Ispas Todea. Acesta, fără să verifice faima, l‑a trimis pe acelaşi Conţ la judele nobiliar Bisztrai Joszef. Dar în drumul lui, Conţ Lup a alarmat toate satele pe unde a trecut, cea ce a făcut ca toţi bărbaţii în putere să pună mâna pe arme. Comisia a înţeles că dacă pe 17 iunie nici un moţ n-a avut arme la târgul din Câmpeni, ei le lăsaseră pregătite după uşă! Deci, fusese trasă pe sfoară de Iancu. (Nu avea să fie prima dată!)
Astfel că Conţ Lup a apărut ca martor în faţa Comisiei. Acesta, fără ca să oblige comisia „să-l strângă în pinteni”, a spus de bună voie, că a aflat „faima” venirii soldaţilor străini de la Nicolae Rus. Comisia s-a executat promt, chemându-l în „inştanţie” pe acesta la vorbitor. Nicolae Rus le-a spus că el a aflat „faima” de la Dumitru Onieţ, cel căruia i‑a fost adusă la cunoştinţă de Mitu Todea, care a aflat‑o de la Ioan Sârba iar acesta de la Ioan Trif, căruia i‑a fost şoptită la ureche de către Molnar Furici, care o auzise de la Nicolae Trif. Dar Nicolae Trif din păcate, nu s‑a putut prezenta în faţa comisiei pentru declaraţie, fiindcă, se spunea, era tare morbos. (bolnav).
Comisia n-a mai insistat fiindcă era convinsă că acesta le va da un alt nume, şi tot aşa, până la ieşirea la pensie a Comisiei, care totuşi era obligată să-şi încheie lucrările până la 1 august 1848. Astfel că lucrarea Iancului le-a rămas membrilor Comisiei necunoscută. Dacă o aflau, aveam şi noi ocazia de a-l aprecia pe Iancu şi mai mult.
Deşi ziua de 19 iunie este (aproape) cea mai lungă din an, lui Avram Iancu nu i-a ajuns, continuând exerciţiul de mobilizare şi noaptea de 19 spre 20 iunie, despre care Comisia n-a aflat nimic, fiindcă spionii lui Winkler dormeau. Iar în ziua de 20 lucrurile s-au petrecut la fel, cu o nouă chemare a moţilor la Câmpeni, fiindcă alţi soldaţi străini ameninţau din nou cu invazia.
De data asta Comisia a fost extrem de eficace şi a reuşit să-l afle pe „instigator”, care a fost adus în faţa Comisiei. Speranţa a înflorit din nou în inimile celor trei membri ai Comisiei, că vor descâlci iţele acestei noi „inştanţii”. Este adus inculpatul Vasile Motora din Câmpeni, care recunoaşte că a spus că în 20 iunie a văzut soldaţi străini.
Dau acum citatul exact din lucrările Comisiei, ca să nu avem vorbe, fiindcă ce-a urmat, e antologic: „Inculpatul aduce acea lămurire că, atunci când a auzit strigăte, el a privit spre Munţii Bistrei. Acolo a văzut mişcându-se câteva grupuri albicioase, pe care în parte, din cauza amurgului, în parte din cauza groazei, nu le-a putut desluşi şi le-a luat drept soldaţi; dar după aceea s-a aflat că erau oi.”
Amu, aruncăm din nou o căutătură spre Alexandru Şuluţiu mitropolitul, care a spus o vorbă mare: „Cauza cauzei este şi cauza cauzatului”, fiindcă cazul Motora este excepţia care infirmă regula. La el s-ar putea spune pe drept că „Cauza cauzei nu este cauza cauzatului” din pricină că Vasile Motora minţea cu neruşinare Comisia, fără să clipească.
Să analizăm atent declaraţia lui Vasile Motora: El priveşte nişte oi bârsane, blânde şi nevinovate, care păşteau în linişte. Privindu-le, Motora nu avea niciun motiv ca să-l cuprindă groaza, ca să „simţă enorm şi să vază monstruos”. Dar el spune că a confundat oile cu nişte soldaţi tocmai din cauza groazei care l-a cuprins, privind nişte oi pe care, speriat fiind, le-a luat drept soldaţi. E clar că Motora nu şi-a dat seama de învârtirea în jurul cozii pe care a creat-o. Dar nici Comisia n-a sesizat contradicţia din spusele sale, altfel probabil că ar fi fost „strâns în pinteni”, ca să spună ce-a ascuns.
Dar exerciţiile de mobilizare nu s-au oprit pe 20 iunie, deoarece directorul montanistic Veres Marton din Baia de Arieş, raportează că la răscoala armată care a avut loc în 21 iunie în acest ţinut, numai localitatea Sălciua nu a participat, chiar dacă nici aici nu au lipsit strigătele alarmante „tâlharii” şi tragerea clopotelor „într-o limbă”.
Şi încă o remarcă. Fiindcă plata ostaşilor secui tot nu s-a făcut iar soldaţii urmau să plece a doua zi din Abrud spre Aiud, s-a dat ordinul ca acea contribuţie să fie plătită de localităţile româneşti prin care treceau soldaţii. Scrie raportul Comisiei mai departe că, întrucât la apel multe localităţi au refuzat plătirea contribuţiei, s-a înaintat domnului conte gubernator un demers ca să fie luate măsuri punitive. De ce a exclus Comisia Abrudul şi Aiudul de la plata contribuţiei, ştim cu toţii.