Calin Kasper
166 aprobate
calin.kasper@gmail.com
178.2.155.155
Însăilări istorice (1)
Istoria noastră, a românilor, este atât de plină de evenimente excepţionale, încât multe dintre ele au scăpat ochiului vigilent al istoricului. Pentru asta sunt încă multe completări de făcut.
Când m-am documentat pentru romanul „De la animă spre ceriu”, referitor la evenimentele din 1848-49 din Transilvania, am descoperit că la 15 mai 1848, la adunarea de la Blaj, atunci când românii aflaţi pe Câmpia Libertăţii au depus jurământul pentru naţie, au salutat cu „salutul legionar”, adică au dus mâna la inimă şi apoi au înălţat-o spre cer. Fiindcă deja folosisem titlul „De la inimă spre cer” în romanul despre istoria Mişcării Legionare, am folosit acelaşi titlu, dar arhaizat, ca să nu se confunde cele două cărţi şi ca să ştim despre ce vorbim. (Mai sunt şi alte asemănări frapante între Mişcarea Legionară şi evenimentele de la 1848-49 din Munţii Apuseni.)
În romanul despre evenimentele „răsturnătoare” din anii 1848-49, numiţi şi „anii degheneraţiunii”, am făcut câteva descoperiri, care ar putea completa unele găuri negre din istoria noastră. Una dintre ele se referă la Ioan Buteanu. Despre el, scria istoricul Silviu Drgomir în lucrarea sa „Ioan Buteanu Prefectul Zarandului” editată în anul 1928 de editura „Casa Şcoalelor” următoarele:
După ce a studiat „drepturile” la Pesta, Buteanu dă de necaz:” Stabilindu-se ca practicant la comitatul Maramurăşului, el nu-şi mai ascunde sentimentele româneşti, fu arestat însă de două ori pentru îndrăsneala de a le fi manifestat şi în urmă, desmoştenit de tatăl său, fu silit a abandona ţinutul în care s-a născut şi a-şi căuta refugiu într-o regiune românească din Ardeal.”
Când am citit aceste rânduri ale istoricului Dragomir, m-am mirat de două ori: Prima dată că nu-l ştiam pe Buteanu fricos. Apoi, dacă voia o zonă „românească”, nu avea ce căuta la Abrud, unde zona numai românească nu era. Trăiau acolo şi destui maghiari astfel că, dacă erau adevărate părerile lui Dragomir despre el, ar fi trebuit să evite zona cu orice preţ, dacă nu voia să cadă din lac în puţ. (Arestarea şi maltratarea lui Simion Balint la Abrud în primăvara lui 1848 de soldaţi secui este cea mai bună dovadă.)
Rămas cu această nedumerire, am cercetat mai departe diferite documente istorice, care mi-au format convingerea că Buteanu a fost adus la Abrud de Avram Iancu. Nu am găsit nicăiri în lucrările studiate o astfel de ipoteză, de asta o cred originală.
Am căutat în continuare dovezi că Iancu şi cu Ioan Buteanu se cunoşteau fie de la Cluj din perioada piaristă a Iancului, fie de la Târgu Mureş din cea cancelistă. Dar nu am dat de nicio dovadă că se cunoşteau direct.
Ştefan Manciulea afirmă însă într-o lucrare de-a lui că „În acelaşi an, 1846, Ioan Oros începe practica de cancelist la Tabla Regească din Târgu Mureş, alături de mai vechii colegi Alexandru Papiu Ilarian şi Avram Iancu, dar şi de cei noi Ladislau Basilu Pop, Florin Micaş, Vasile Vespasian, Avram Precup, Ladislau Buteanu.”
Dacă nu este o coincidenţă de nume, Ladislau Buteanu este fratele lui Ioan Buteanu. Deci, nu este de neconceput ca Avram Iancu să fi aflat de soarta lui Ioan de la Ladislau şi să fi intervenit în destinul acestuia, aducându-l la Abrud, unde avea nevoie de un român verde, care să întărească rândurile naţionaliştilor români, fiindcă acolo, spre deosebire de Roşia Montană sau Câmpeni, românismul era în suferinţă.
Dacă documentele româneşti nu ne sunt de prea mare ajutor, ne ajută mult un document maghiar, intitulat „Ancheta Kozma din Munţii Apuseni. 1848”, apărută şi în ediţie românească, sub coordonarea lui Gelu Neamţu şi Ioan Bolovan, în 1998.
Datorită unui memoriu trimis la Guberniul transilvan de către Consiliul orăşenesc Abrud în mai 1848, prin care cerea 200 de soldaţi secui pentru că românii erau pe picior de răscoală, gubernatorele Transilvaniei trimite o comisie în Munţii Apuseni, care ia declaraţii de la 293 de cetăţeni din zona muntoasă a Apusenilor. Este un document de o excepţională valoare, pe care m-am străduit să-l valorific cât mai complet în „De la animă spre ceriu”. Iată ce declara martorul nr. 23, Farcas Tamas, de 54 de ani, avocat de profesie:
„Aici la Abrud, avocaţii sunt în număr aşa mare, încât toţi laolaltă, nu cumulează un venit care să ajungă măcar pentru doi pentru a putea trăi în mod onorabil. Totuşi, românii şi-au adus în anul precedent pentru ei un alt avocat. Numele lui este Ioan Buteanu. Acestuia i-au promis un salariu anual, prin colectă, de 60 de florini de aur. După ce s-a instalat la Abrud la Popa Amos în gazdă, preoţii au anunţat în fiecare biserică că cei care au procese, să se adresele lui. Acest avocat român, aparent s-a comportat bine. Odată însă, s-a angajat într-o dispută cu colegii săi, pretinzând că uniunea (Transilvaniei cu Ungaria) este periculoasă, fiindcă tinde să oprime naţiunea română. Ori românul trebuie să se ridice la mare cinste, deoarece Ardealul a aparţinut românilor. Acest lucru este atestat de domnia lui Gelu. Ioan Buteanu a petrecut câteva săptămâni la Cluj ( La Florian Micaş) şi cum s-a întors de acolo, în ajunul Paştelui, membri români ai gărzii cetăţeneşti (maghiare), au părăsit garda în mod brusc, cu gândul de a înfiinţa o gardă românească prin Gherasim Muncaci, dar directorul de poliţie Dioszegi a curmat acest lucru.”
Mă opresc aici, ca să tragem concluziile din mărturia avocatului Tamas. Zice el, că Buteanu a venit la Abrud anul trecut (1847). A primit o retribuţie anuală (adunată prin colectă) ca să poată trăi, ceea ce presupune că el ajuta împricinaţilor români care aveau nevoie de avocat în mod gratuit. A fost găzduit la Popa Amos, un preot greco-catolic înstărit din Abrud, iar preoţii ortodocşi şi cei uniţi i-au făcut publicitate în biserici.
Vi se pare cumva că Ioan Buteanu a venit la Abrud ca refugiat, fugit din zona Carei-ului de frica ungurilor? Este evident că el a fost aşteptat de un comitet de organizare, care i-a găsit gazdă şi i-a asigurat mijloacele de trai.
Cine a putut fi organizatorul şi de ce a hotărât ca Buteanu să pledeze fără bani? Organizatorul a vrut ca Ioan Buteanu să câştige rapid popularitate printre români, ca să întărească românismul din Abrud. Lucrarea s-a făcut astfel ca Buteanu, ca avocat pro bono al românilor, să ajungă rapid la acel grad de popularitate în ochii moţilor, care-i permiteau să fie recunoscut în mod natural drept conducător al lor.
Avocatul Tamas spune clar că românii din Abrud s-au înrolat în garda cetăţenească maghiară, ceea ce dovedeşte că cel care l-a adus pe Buteanu la Abrud ştia exact că acolo românismul era în suferinţă. Iar Buteanu n-a venit la Abrud ca să-şi păzească pielea, ci ca s-o pună la bătaie. Avocatul maghiar Tamas afirmă clar că la intervenţia lui Buteanu, românii au ieşit brusc (adică toţi odată) din garda cetăţenească maghiară (unde erau nevoiţi să poarte cocarda maghiară şi unde se vorba ungureşte pentru că toţi comandanţii erau maghiari), ceea ce dovedeşte că Buteanu devenise deja un conducător ascultat. Deci stratagema aducerii lui la Abrud a fost una încununată de succes.
Când s-a plecat de la Câmpeni la prima Adunare de la Blaj, care a avut loc la 30 aprilie 1848, Buteanu a fost în fruntea moţilor, alături de el fiind şi Avram Iancu, la acea vreme un necunoscut pentru popor. Cum de a ajuns Avram Iancu, fiul unui gormic de pădure de la Vidra de Sus, (deci om înstărit) dintr-o dată conducător recunoscut al moţilor? El până atunci, n-a avut nicio interacţiune directă cu poporul, ca acesta să-l fi recunoscut ca „ductore” al lui, aşa cum a fost recunoscut Buteanu.
Totuşi, moţii l-au pus în mod surprinzător şi pe Avram Iancu alături de Buteanu în drumul lor spre Blaj, ceea ce dovedeşte că cei doi se cunoşteau dinainte şi că aveau o relaţie de prietenie. Acest fapt nu se putea petrece, decât dacă Avram Iancu avea deja o activitate revoluţionară anterioară anului 1848, cunoscută de cei care făceau parte din Frăţiile româneşti, dar totuşi suficient de consistentă, încât poporul să-l poată recunoaşte de drept conducătorul lui de necontestat, cu rang chiar mai înalt decât al lui Buteanu.
(În roman am dovedit cuprinzător că anumite fapte petrecute înainte de 1848, precum Revolta moţilor de la Târgul din Câmpeni din 1846 contra armenilor nu se putea produce, decât dacă românii aveau în fiecare sat organizaţii secrete, numite Frăţii de Cruce.)
Iată înscrisul din raportul Comisie Cozma din data de 18 iunie 1848, când la Câmpeni, în prezenţa a 3000 de români cu preoţii lor în frunte, s-a citit în maghiară şi română, actul de desfiinţare al iobăgiei. „După citirea documentului, a vorbit avocatul Avram Iancu, care şi-a exprimat satisfacţia şi recunoştinţa pentru proclamarea eliberării din iobăgie, dar n-a putut să nu afirme că toate averile de pe aceste meleaguri ale fiscului, pădurile, pietrele, apele, păşunile cu tot hotarul, ar fi propiretatea românilor. Populaţia a fost liniştită, dar stând acolo mai multe ceasuri, s-au manifstat totuşi unele spirite agitate. Numai Avram Iancu i-a putut potoli. Comisia s-a convins pe deplin că poporul din acea regiune, se află sub puterea lui Avram Iancu, pe care-l ascultă fără şovăire.”
Închei aici, dar nu înainte de a face două precizări. Silviu Dragomir este un istoric important, dar el a scris istoria la nivelul de documentare din 1928. Nu i se poate reproşa faptul că nu a avut acces la documente intrate în circulaţie ulterior.
Iar ipoteza că Buteanu a fost adus la Abrud de Iancu, aduce cu sine concluzia logică că Avram Iancu a avut o activitate revoluţionară anterioară recunoscută de „ductorii” românilor deşi, de exemplu, Simion Balint sau Ioan Şuluţiu puteau să-i fie tată. Toţi aceştia au devenit tribunii unui „junişor” de 24 de ani. Nu credeţi că ipoteza asta merită investigată mai îndeaproape?
Însăilări istorice (2)
Se întâmplă uneori, ca memoria să-ţi joace feste. În Însăilări istorice (1) am făcut-o de oaie, afirmând că revolta numită „Spargerea buţilor armenilor de la Câmpeni”, ar fi avut loc în anul 1846.
https://ioncoja.ro/calin-kasper-insailari-istorice-1/
Fiindcă tot în acel articol am afirmat că în Apuseni moţii aveau Frăţii de Cruce, m-am gândit că dacă tot corectez data, n-ar fi rău să lămurim şi chestiunea Frăţiilor.
În anul 1995, la editura „Viitorul românesc”, a fost publicată cartea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, (episcop greco-catolic de Făgăraş din 1850 şi mitropolit din 1854), cărturar şi mare patriot român, numită „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă în anul 1860. Iată ce scria mitropolitul Şuluţiu în lucrararea lui:
„Când toată românimea din câmpiile Transilvaniei gemeau sub zbiciul iobăgiei, în Munţii Apuseni moţii aveau încă în proprietate, pe la 1747, propriile lor terenuri de semănturi de grâu, secară orz sau fâneţe, pentru care nici în ziua de azi (1860) n-au făcut robote şi nici n-au dat decime. (zeciuiala, a 10-a parte din recoltă). Aveau dreptul târgului, al crâşmăritului, al pescuitului şi vânatului. Aveau păduri întinse, plutărind buştenii pe Arieş, Mureş, Tisa, ajungând până la Dunăre, aveau propriile lor fireze (ateliere de făcut scânduri), care abia pe la 1820 au început a fi oprite. Aveau şi mori de făcut făină şi păşuni întinse, care au început a le fi răpite prin anii 1830. Moţii nu dădeau nici principelul ţării, nici statului vreo contribuţiune, doar ca dar, puţine vedre de unt şi de miere, sau la încoronarea craiului, sau când i se năştea un fiu, dădeau câte un bou şi altă nimic contribuţiune.”
Mitropolitul se miră singur de relativa libertate şi de proprietăţile pe care le aveau moţii până prin 1830, pe care-i compară cu poporaşul saşilor. Dar cauza acestei stări materiale bune, în raport cu iobagii de la câmpie, deşi o descrie, nu pune accentul pe ea:
” Ba ce este mai mult şi apriat sămn al imunităţiunei muntenilor, ei să cârmuiau în celea politiceşti sânguri, alegându-şi din sânul său biraiele (primarii). Acolo în munţi varmeghia (statul feudal) niciodată nu şi-a trimis, nici n-au cârmuit trebile politice prin tisturile sale (oamenii săi).”
Această „imunitate” a muntenilor, le-a permis să-şi formeze organizaţii puternice, pe care eu le-am numit Frăţii de Cruce, fiindcă în cadrul lor era prezentă legea disciplinei şi a ajutorului, jertfa şi jurământul.
Să vedem deci cum descrie mitropolitul Şuluţiu, evenimentele din 14/16 august 1780, din târgul Câmpenilor:
” După ce fişcul nu de mult, luasă de la munteni dreptul târgului din Câmpeni şi al crâşmăritului, avu totuşi acea sfială, că le ierta atâta, cât oamenii fără restrăngere, puteau vinde la târg băuturile lor, miedul (vin din miere) şi acoviţa (rachiu îndulcit cu miere şi dres cu plante aromatice). Însă fişcul nu ţânu mult timp crâşmăritul sub nemijlocita sa manipulaţiune, ci îl slobozi sub arândă, prin liţitaţiune.”
Muntenii s-au organizat ca să participe la „liţitaţiune, însă spre cel ma greu năcaz al lor, la arendarea crâşmăritului s-au îmbulzit armenii, care fiind avuţi foarte în bani, bătură la liţitaţie comunităţile românilor. Această neaşteptată întâmplare îi răni până la suflet, astfel că toate comunităţile muntene se înţăleasără, ba să legară şi cu jurământ, că nici un muntean, beutură de la armeni nu va bea, nici nu va cumpăra, nici pentru trebuinţa caselor, nunţilor sau ospeţelor lor, nici de aldămaş în vânzările lor, ci vor bea numai acoviţă şi cu mied de la românii lor. Cu aceste măsuri, de care românii din munţi, îndemnaţi şi cu pilda căpeteniilor lor să ţânea foarte strâns, dederă o lovitură de moarte crâşmăritului armenilor din munţi, care începură să facă românilor multe nedreptăţi, confişcându-le miedul şi cu acoviţa.”
Deci românii adunaseră deja multă ură pe armeni, pentru felul lor ticălos de a se purta, ură care avea să se transforme într-un „tumult” la Câmpeni. În acea zi de târg, atât muntenii cât şi armenii, ocupaseră încă de la crăpatul zorilor, poziţii în târgul din Câmpeni.
„După ce se adună târgul, se ivi la berbinţele cu acoviţa şi miedul românilor o îmbulzală de beutori, când la buţile armenilor, sau nime nu se apropia, sau de totului rari, streini dar nu români. Aceasta făcu sânge rău arândaşilor armeni. Însă deşi crepau de mânie, totuşi au aşteptat că mai pe la amiazăzi doară se va întoarce lucrul vânzării”.
Dară cum lucrul după amiazăzi nu s-a schimbat şi băutura lor nu o căuta nimeni, armenii n-au mai putut răbda şi au năvlit cu servitorii lor asupra berbinţelor românilor, spărgându-le cu securile si vărsând miedul şi acoviţa în praful drumului. Atât le-a trebuit românilor, care s-au unit într-un val viforos şi au început ai fugări pe armeni prin tot târgul. Şi findcă nu au putut prinde pe nici unul, românii au spart toate berbinţele şi butoaiele armenilor din târg, apoi s-au dus pe la casele acestora şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale, dar mai ales butoaiele din celarii, de curgea vinul şi vinarsul pe străzi pâraie, de adunau oamenii beutura cu blidele sau chiar cu pălăriile de prin gropile drumului.
După toate astea, armenii au tras în judecată pe români pentru a-şi acoperi paguba şi toate satele muntene au fost obligate să plătească o sumă de vreo zece ori mai mare decât pierderile reale ale armenilor. Iar fiindcă mulţi n-au vrut să plătească, guberniul a trimis ostaşi secui, care au prădat satele şi pe bieţii munteni, pe lângă că îi necinsteau nevasta sau fata.
Şi acum, să vedeţi de ce iobagii români aveau încredere în „drăguţul de împărat”, că le va face dreptate: „Fiind informat despre toate acestea iubitorul de dreptate Iosif al II-lea, au dat porucă fişcal-directoratului, să tragă pe armeni în judecată, pentru că armenii, mai mare drept decât cel dat de fişc din arenda crâşmăritului n-au putut avea, decât acela de a vinde beutură, nu şi dreptul de a-i opri pe români de a vinde beutura lor şi mai cu samă acea nelegiuire, când le-au spart muntenilor berbinţele.
Fiţi acum atenţi, ce concluzie trage Alexandru Şuluţiu în urma acestor evenimente: „Prin urmare, cine-i cauza cauzei, îi şi cauza cauzatului”. O exprimare demnă de un mitropolit, de care a ţinut pesemne sama şi Împăratul, fiindcă a dat ordin ca fişcul împărătesc să-i tragă pe armeni „la proţes şi judecată, ca toată gloaba luată de la munteni să o întoarcă în casa fişcului.”
Şi acum, prieteni, urmează o mişcare genială a împăratului, care „ştiind că românii sunt neînvăţaţi şi şcoli nu au, banii aceia n-au lăsat să-i deie îndrăpt în mâna muntenilor, ci cu îndurare şi înţelepţeşte i-au destinat şi au rânduit a face dintr-înşii un fond, din care să să ridice în munţi şapte şcoli: la Albac, la Vidra, la Câmpeni, la Bistra, la Abrud, la Bucium şi ultima, la Auraria (Zlatna), înzăstrându-să dascălii cu 120 florini pe an şi cu necearul de grâu şi de lemne.”
„Pe lângă aceste şcoli, Iosif împăratul au mai fundat alte 24 de şcoale, 12 adeca pentru uniţi şi 12 pentru neuniţi cu 50 fl. pe an plata la dascăli.”
Eu am numit această acţiune a împăratului, răzbunarea lui Iosif asupra aristocraţiei principatului, pentru că tocmai la aceste şcoli va învăţa intelighenţia transilvană, care la 1848-49 avea să le facă zile negre acestora.
Dar să revenim acum la spartul târgului, la Târgul de la Câmpeni. Cum se face că ordinul dat de căpeteniile românilor, a fost respectat de munteni cu atâta stricteţe, încât i-a adus pe armeni în absurde? Nu este vorba de altceva, decât de o Lege a Disciplinei respectată riguros şi fără excepţie. Apoi, asemănarea acestei situaţii cu Comerţul Legionar sare imediat în ochi, fiindcă legionarii şi nu numai ei, nu mai cumpărau de la evrei marfă scumpă şi proastă, ceea ce i-a făcut şi pe aceştia să impună regelui Carol să interzică samavolnic acest comerţ perfect legal.
Să mai spună cineva că istoria nu se repetă. Şi dacă noi am vrea acum să cerem românilor să-şi lichideze conturile de la băncile străine şi să le mute la CEC-Bank, sau sa boicoteze produsele de la supermarket şi să cumpere doar de la românii din piaţă sau direct de la fermier din bătătură, cine ne-ar asculta? Din păcate, observăm că gradul nostru de conştiinţă din ziua de azi, nu se ridică la cel pe care-l aveau moţii cu patru ani înainte de marea răscoală a lui Horia, Cloşca şi Crişan, cei care au băgat nobilimea Transilvaniei în toate boalele.
Poate că n-ar fi rău ca cei interesaţi de istorie, să citească romanul „De la animă spre ceriu”. Acolo am prezentat mult mai multe argumente şi exemple despre excelenţa românească, precum Răscoala lui Sofronie, sau povestea satului săsesc Aţel ars de şapte ori de români, cele două exerciţii militare conduse de Avram Iancu făcute chiar sub nasul comisiei Kozma la Câmpeni, dărâmarea şteampului uriaş construit de Karl Hoheder între Abrud şi Câmpeni, care este o istorie complet originală, descoperită de mine în analele austriece, sau despre activitatea revoluţionară necunoscută a Iancului înainte de 1848. Romanul se găseşte pe Amazon în format print.