Calin Kasper
167 aprobate
calin.kasper@gmail.com
178.2.155.155
Însăilări istorice (2)
Se întâmplă uneori, ca memoria să-ţi joace feste. În Însăilări istorice (1) am făcut-o de oaie, afirmând că revolta numită „Spargerea buţilor armenilor de la Câmpeni”, ar fi avut loc în anul 1846.
Fiindcă tot în acel articol am afirmat că în Apuseni moţii aveau Frăţii de Cruce, m-am gândit că dacă tot corectez data, n-ar fi rău să lămurim şi chestiunea Frăţiilor.
În anul 1995, la editura „Viitorul românesc”, a fost publicată cartea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, (episcop greco-catolic de Făgăraş din 1850 şi mitropolit din 1854), cărturar şi mare patriot român, numită „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă în anul 1860. Iată ce scria mitropolitul Şuluţiu în lucrararea lui:
„Când toată românimea din câmpiile Transilvaniei gemeau sub zbiciul iobăgiei, în Munţii Apuseni moţii aveau încă în proprietate, pe la 1747, propriile lor terenuri de semănturi de grâu, secară orz sau fâneţe, pentru care nici în ziua de azi (1860) n-au făcut robote şi nici n-au dat decime. (zeciuiala, a 10-a parte din recoltă). Aveau dreptul târgului, al crâşmăritului, al pescuitului şi vânatului. Aveau păduri întinse, plutărind buştenii pe Arieş, Mureş, Tisa, ajungând până la Dunăre, aveau propriile lor fireze (ateliere de făcut scânduri), care abia pe la 1820 au început a fi oprite. Aveau şi mori de făcut făină şi păşuni întinse, care au început a le fi răpite prin anii 1830. Moţii nu dădeau nici principelul ţării, nici statului vreo contribuţiune, doar ca dar, puţine vedre de unt şi de miere, sau la încoronarea craiului, sau când i se năştea un fiu, dădeau câte un bou şi altă nimic contribuţiune.”
Mitropolitul se miră singur de relativa libertate şi de proprietăţile pe care le aveau moţii până prin 1830, pe care-i compară cu poporaşul saşilor. Dar cauza acestei stări materiale bune, în raport cu iobagii de la câmpie, deşi o descrie, nu pune accentul pe ea:
” Ba ce este mai mult şi apriat sămn al imunităţiunei muntenilor, ei să cârmuiau în celea politiceşti sânguri, alegându-şi din sânul său biraiele (primarii). Acolo în munţi varmeghia (statul feudal) niciodată nu şi-a trimis, nici n-au cârmuit trebile politice prin tisturile sale (oamenii săi).”
Această „imunitate” a muntenilor, le-a permis să-şi formeze organizaţii puternice, pe care eu le-am numit Frăţii de Cruce, fiindcă în cadrul lor era prezentă legea disciplinei şi a ajutorului, jertfa şi jurământul.
Să vedem deci cum descrie mitropolitul Şuluţiu, evenimentele din 14/16 august 1780, din târgul Câmpenilor:
” După ce fişcul nu de mult, luasă de la munteni dreptul târgului din Câmpeni şi al crâşmăritului, avu totuşi acea sfială, că le ierta atâta, cât oamenii fără restrăngere, puteau vinde la târg băuturile lor, miedul (vin din miere) şi acoviţa (rachiu îndulcit cu miere şi dres cu plante aromatice). Însă fişcul nu ţânu mult timp crâşmăritul sub nemijlocita sa manipulaţiune, ci îl slobozi sub arândă, prin liţitaţiune.”
Muntenii s-au organizat ca să participe la „liţitaţiune, însă spre cel ma greu năcaz al lor, la arendarea crâşmăritului s-au îmbulzit armenii, care fiind avuţi foarte în bani, bătură la liţitaţie comunităţile românilor. Această neaşteptată întâmplare îi răni până la suflet, astfel că toate comunităţile muntene se înţăleasără, ba să legară şi cu jurământ, că nici un muntean, beutură de la armeni nu va bea, nici nu va cumpăra, nici pentru trebuinţa caselor, nunţilor sau ospeţelor lor, nici de aldămaş în vânzările lor, ci vor bea numai acoviţă şi cu mied de la românii lor. Cu aceste măsuri, de care românii din munţi, îndemnaţi şi cu pilda căpeteniilor lor să ţânea foarte strâns, dederă o lovitură de moarte crâşmăritului armenilor din munţi, care începură să facă românilor multe nedreptăţi, confişcându-le miedul şi cu acoviţa.”
Deci românii adunaseră deja multă ură pe armeni, pentru felul lor ticălos de a se purta, ură care avea să se transforme într-un „tumult” la Câmpeni. În acea zi de târg, atât muntenii cât şi armenii, ocupaseră încă de la crăpatul zorilor, poziţii în târgul din Câmpeni.
„După ce se adună târgul, se ivi la berbinţele cu acoviţa şi miedul românilor o îmbulzală de beutori, când la buţile armenilor, sau nime nu se apropia, sau de totului rari, streini dar nu români. Aceasta făcu sânge rău arândaşilor armeni. Însă deşi crepau de mânie, totuşi au aşteptat că mai pe la amiazăzi doară se va întoarce lucrul vânzării”.
Dară cum lucrul după amiazăzi nu s-a schimbat şi băutura lor nu o căuta nimeni, armenii n-au mai putut răbda şi au năvlit cu servitorii lor asupra berbinţelor românilor, spărgându-le cu securile si vărsând miedul şi acoviţa în praful drumului. Atât le-a trebuit românilor, care s-au unit într-un val viforos şi au început ai fugări pe armeni prin tot târgul. Şi findcă nu au putut prinde pe nici unul, românii au spart toate berbinţele şi butoaiele armenilor din târg, apoi s-au dus pe la casele acestora şi au distrus tot ce le-a ieşit în cale, dar mai ales butoaiele din celarii, de curgea vinul şi vinarsul pe străzi pâraie, de adunau oamenii beutura cu blidele sau chiar cu pălăriile de prin gropile drumului.
După toate astea, armenii au tras în judecată pe români pentru a-şi acoperi paguba şi toate satele muntene au fost obligate să plătească o sumă de vreo zece ori mai mare decât pierderile reale ale armenilor. Iar fiindcă mulţi n-au vrut să plătească, guberniul a trimis ostaşi secui, care au prădat satele şi pe bieţii munteni, pe lângă că îi necinsteau nevasta sau fata.
Şi acum, să vedeţi de ce iobagii români aveau încredere în „drăguţul de împărat”, că le va face dreptate: „Fiind informat despre toate acestea iubitorul de dreptate Iosif al II-lea, au dat porucă fişcal-directoratului, să tragă pe armeni în judecată, pentru că armenii, mai mare drept decât cel dat de fişc din arenda crâşmăritului n-au putut avea, decât acela de a vinde beutură, nu şi dreptul de a-i opri pe români de a vinde beutura lor şi mai cu samă acea nelegiuire, când le-au spart muntenilor berbinţele.
Fiţi acum atenţi, ce concluzie trage Alexandru Şuluţiu în urma acestor evenimente: „Prin urmare, cine-i cauza cauzei, îi şi cauza cauzatului”. O exprimare demnă de un mitropolit, de care a ţinut pesemne sama şi Împăratul, fiindcă a dat ordin ca fişcul împărătesc să-i tragă pe armeni „la proţes şi judecată, ca toată gloaba luată de la munteni să o întoarcă în casa fişcului.”
Şi acum, prieteni, urmează o mişcare genială a împăratului, care „ştiind că românii sunt neînvăţaţi şi şcoli nu au, banii aceia n-au lăsat să-i deie îndrăpt în mâna muntenilor, ci cu îndurare şi înţelepţeşte i-au destinat şi au rânduit a face dintr-înşii un fond, din care să să ridice în munţi şapte şcoli: la Albac, la Vidra, la Câmpeni, la Bistra, la Abrud, la Bucium şi ultima, la Auraria (Zlatna), înzăstrându-să dascălii cu 120 florini pe an şi cu necearul de grâu şi de lemne.”
„Pe lângă aceste şcoli, Iosif împăratul au mai fundat alte 24 de şcoale, 12 adeca pentru uniţi şi 12 pentru neuniţi cu 50 fl. pe an plata la dascăli.”
Eu am numit această acţiune a împăratului, răzbunarea lui Iosif asupra aristocraţiei principatului, pentru că tocmai la aceste şcoli va învăţa intelighenţia transilvană, care la 1848-49 avea să le facă zile negre acestora.
Dar să revenim acum la spartul târgului, la Târgul de la Câmpeni. Cum se face că ordinul dat de căpeteniile românilor, a fost respectat de munteni cu atâta stricteţe, încât i-a adus pe armeni în absurde? Nu este vorba de altceva, decât de o Lege a Disciplinei respectată riguros şi fără excepţie. Apoi, asemănarea acestei situaţii cu Comerţul Legionar sare imediat în ochi, fiindcă legionarii şi nu numai ei, nu mai cumpărau de la evrei marfă scumpă şi proastă, ceea ce i-a făcut şi pe aceştia să impună regelui Carol să interzică samavolnic acest comerţ perfect legal.
Să mai spună cineva că istoria nu se repetă. Şi dacă noi am vrea acum să cerem românilor să-şi lichideze conturile de la băncile străine şi să le mute la CEC-Bank, sau sa boicoteze produsele de la supermarket şi să cumpere doar de la românii din piaţă sau direct de la fermier din bătătură, cine ne-ar asculta? Din păcate, observăm că gradul nostru de conştiinţă din ziua de azi, nu se ridică la cel pe care-l aveau moţii cu patru ani înainte de marea răscoală a lui Horia, Cloşca şi Crişan, cei care au băgat nobilimea Transilvaniei în toate boalele.
Poate că n-ar fi rău ca cei interesaţi de istorie, să citească romanul „De la animă spre ceriu”. Acolo am prezentat mult mai multe argumente şi exemple despre excelenţa românească, precum Răscoala lui Sofronie, sau povestea satului săsesc Aţel ars de şapte ori de români, cele două exerciţii militare conduse de Avram Iancu făcute chiar sub nasul comisiei Kozma la Câmpeni, dărâmarea şteampului uriaş construit de Karl Hoheder între Abrud şi Câmpeni, care este o istorie complet originală, descoperită de mine în analele austriece, sau despre activitatea revoluţionară necunoscută a Iancului înainte de 1848. Romanul se găseşte pe Amazon în format print.
Însăilări istorice (3)
Una dintre cele mai mari descoperiri istorice ale mele, pe care am descris-o în romanul „De la animă spre ceriu” a pornit de la o povestioară din lucrarea lui Iosif Şterca Şuluţiu, (nepot al mitropolitului Alexandru Şuluţiu şi prieten din copilărie cu Avram Iancu), care şi-a scris memoriile intitulate „O lacrimă fierbinte”, publicate în serial în revista „Transilvania, Foaia asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român.” (Ce titlu frumos!).
În numărul 5 al revistei din 5 martie 1877, citind serialul cu memoriile lui Iosif Şuluţiu, mi-a atras luarea aminte un fragment:
„Începu cu anulu 1846. În anulu acesta s’au începutu, o nelinişce şi o ferbere mare În Munţii Apuseni.Era mare temere de o resculare formală din partea băiaşiloru, cari îşi vedeau ameninţiatu viitoriulu şi esistinţi’a loru, din causa că au venitu la Abrudu unu domnu din Vien’a cu numele Hocheder, despre care se dicea că sta în legătură cu tote auctorităţile politice şi finanţiari in Vien’a. A vrutu cu totu preţiulu se cumpere proprietăţi şi mine (băi), ca se se încuibe acolo. Poporulu ameninţia şi înjura, că acela care îi va vende mine, e trădătoriu.
Dintâiu au încercatu cu tatălu meu, promiţiendu’i sume enorme, chiaru şi pentru mine părăsite, numai se’lu câştige în partea lui; dar tatălu meu i’a respunsu, că nici pentru unu milionu nu va vende, că dintre membrii familiei nostre nici odată n’au fostu vendiatori, cu atâtu mai pucinu voiu fi eu.
S’a lăţitu faim’a în regiunea întreagă, că acesta cu o societate, cu milionele ar fi esploatatu minele în Brasili’a cu lucrători străini, din care causă baiaşii vechi au trebuitu se emigredie de acolo. Pe lângă tote acestea s’au aflatu omeni, pe cari i-au orbitu banii. Hochheder s’a facutu proprietariu, au începutu a rădica ziduri colosale.
Înverşiunarea a crescutu înfricoşiatu. Hochheder numai înarmatu şi însocitu de alţii se arăta pe strade; dară fiindu spriginitu şi de poliţia, şi-a continuatu operaţiunile sale, pana cându poporulu înverşiunatu au năvălitu asupra zidiriloru, pe care le-au derimatu şi făcutu asemenea cu pamentulu. De atunci nu s’a mai auditu de numele lui Hochheder.”
Ca să înţeleagă şi cei care nu ştiu, roca auriferă era zdrobită în şteampuri, eliberând astfel particulele minuscule de aur. În şteampuri, zdrobirea se făcea sub apă, care separa mineralul steril (nisipul), de particulele de aur, care erau luate de apă. Apa era trecută peste blăni de oaie, de firele cărora se agăţau firişoarele de aur, rămânând captive. Blănile erau apoi „spălate” în vase cu apă, unde firişoarele de aur cădeau la fundul vasului. De asta locul unde se spălau blănurile a primit numele de băi, iar cei care le spălau, s-au numit băieşi. Cu timpul, numele de băieş a fost extins şi la minerii care scoteau roca auriferă din munte.
Ioan Şuluţiu, tatăl lui Iosif, a fost băieş, având mine de aur şi şteampuri, fiind un om bogat. El a ajuns tribun al lui Avram Iancu, fiind cel care a construit celebrele tunuri de lemn ale Iancului. Iar fratele mai mare al lui Iosif, Dionisiu, a fost cel care a reuşit să formeze şi să conducă garda cetăţenească românească din Abrud, care pănă la urmă a reuşit să existe.
Aceste lămuriri fiind făcute, să trecem mai departe. Eu am rămas pe gânduri citind povestioara asta, fiindcă conţinea atâtea date concrete, încât nu avea cum să fie doar o legendă. Trebuia să conţină un sâmbure de adevăr. Aşa că, purtându-l pe Hocheder prin motoarele de căutare, am intrat adânc în arhivele austriece. Aşa am aflat că personajul este real: s-a născut la 02.12.1800, era fiul unui miner din zona austriacă Zillerthaler şi de copil a fost luat de tatăl lui ca să-l ajute în meserie.
Având de „junişor” cunoştinţe practice despre minerit, şi-a făcut din asta meserie. Anul 1821 îl găseşte student la facultatea de mine din Schemniz iar după absolvire, lucrează o vreme ca inginer miner în ţinutul lui natal. Excepţional pregătit, atrage atenţia directorului Mornay, care conducea o companie minieră engleză, care îl trimite în Brazilia în 1830, în districtul Minas Gerais, ca să conducă minele companiei (mine de fier şi diamante), dar şi de aur.
Aici ajunge unul dintre cei mai mari specialişti în minerit din lume. În anul 1832 se întoarce în Austria unde se căsătoreşte, apoi cu soţia, se întoarce în Brazilia, unde va lucra, cu o mică întrerupere în 1835, până la 1 iulie 1840, când părăseşte definitiv Brazilia.
Ajuns la Viena, trezeşte atenţia prinţului Lobkovitz, cu ajutorul căruia ajunge Honorar-Bergsamt-Assessor, funcţie importantă în departamentul minelor. La propunerea lui Lobkovitz, care face rost de finanţare, este trimis la Abrud, ca să construiască o exploatare minieră uriaşă, probabil cea mai modernă din lume.
Am găsit şi un memoriu tehnic austriac, legat de exploatarea auriferă din Munţii Apuseni, care prevedea construirea unui şteamp gigantic, cu 75 de „săgeţi” ( butucii de stejar, tălpuiţi cu fier, care erau ridicaţi cu ajutorul penelor de pe grind (butucul care funcţiona ca un ax cu came) şi unde se zdrobea minereul aurifer.) Fiecare săgeată cântărea 150 de pfunzi, faţă de cele obişnuite, care cântăreau între 60 şi 120 de pfunzi. Era prevăzut cu 5 roţi hidraulice, care urmau să antreneze fiecare câte 15 săgeţi.
Acest şteamp uriaş avea nevoie de debite de apă foarte mari, ceea ce impunea ca construcţia aceasta să fie amplasată după ce toate pâraiele din zonă se uneau, deci după ce ultimul pârâu care venea de la Roşia Montană se vărsa în pârâul Abrudului. Numai de la Gura Henţii spre Cărpiniş se putea gândi Hocheder ca să instaleze uriaşul lui şteamp.
Am aflat şi de ce Hocheder cumpăra de la români şi minele părăsite. Gigantica exploatare pe care voia s-o construiască, având productivitate mare, era rentabilă chiar şi în zonele unde minereul avea un conţinut de aur de 5 grame la tonă. Ori băieşii români, care scoteau bolvanii din mine desprinzându-i mai întâi cu târnăcopul şi apoi cărându-i în samare pe greabănul cailor, nu aveau cum să fie rentabili decât cu conţinuturi de aur peste 10 grame pe tonă. Astfel că, minele abandonate n-au fost vândute lui Hoheder de băieşii „orbiţi de lăcomie”, ci pentru că pentru ei, nu mai aveau nicio valoare.
Hocheder avea în plan să transporte minereul de la mine la şteamp cu ajutorul vagoneţilor pe şine, ceea ce mărea productivitatea de 10 ori. Un cal putea duce pe samare 100 de kg de minereu, dar putea tracta încă şi mai uşor un vagonet încărcat cu o tonă de minereu. Planuri măreţe, dar pe care românii i le-au distrus într-o singură noapte.
Eu din această poveste de câteva rânduri a lui Iosif Şuluţiu, am scos trei sau patru capitole de carte. Astfel, după ce a părăsit Munţii Apuseni, Hoheder şi-a continuat cariera. A ajuns mai întâi secretar la Direcţia Minelor din imperiu, apoi, în 1849, secretar în Ministerul Minelor austriac. La data de 1 octombrie 1855, ca secretar al Ministerului de Finanţe austriac, avea să semneze contractul de vânzare al Uzinelor Mecanice Reşiţa către consorţiul internaţional St. E. G., iar la 15 noiembrie 1863, participă la inaugurarea liniei ferate Anina-Oraviţa. Doar după patru luni, avea să „repauseze”, la 15 martie 1864, în vârstă de 64 de ani.
Acum, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, muntenii care au făcut „asemenea cu pementulu” construcţia lui Hoheder, trebuiau să aibă un conducător, care să-i organizeze şi să-i conducă, fără ca poliţia, care-l apăra, sau alte dicasterii ale statului, să prindă de veste despre lucrarea pusă la cale. Din păcate, Iosif Şuluţiu n-a fost interesat de acest aspect. Sau poate, secretul a fost atât de bine păstrat, încât nimeni n-a aflat nici ulterior cine a fost „ductorele” acestei mişcări. Eu am „suspiciuni rezonabile”, ca să cred că acesta a fost Avram Iancu. O să dezbatem teoria asta în viitorul număr al Însăilărilor.
Șuluțiu spune una, d-ul Călin înțelege altceva. Până nu prezintă doveziile cu „frățiile de cruce” în Apuseni la români d-ul Călin nu face altceva decât să fabuleze, exact ca în descrierea tabloului privind Adunărea de la Blaj.
Ar fi interesant ca românii să înțeleagă de ce în China lui Xi accentul la orele de istorie se pune pe catastrofele din istoria Chinei unde la loc de cinste este monumentul dedicat înfrângerilor dezastruoase din Războiul opiului. In schimb noi am ajuns să hiperbolăm toate victoriile, să ignorăm complet dezastrele și să înotăm de 35 de ani în aceeași mocirlă. Nu explicăm cauzele prăbușirii României Mari,unele datând din 1918, ci găsim scuza principală în Pactul Ribbentrop-Molotov.
Nu mai vorbesc de faptul că legionarii și mai târziu Mareșalul s-au prezentat lamentabil în raporturile cu „partenerul strategic” german exact ca politicienii de azi.