Mișcarea Legionară între negru și auriu în viziunea lui Răzvan Codrescu

Recent ( 05.02.2015) un profesor de istorie, politician, realizator și prezentator al emisiunii TVR 5 minute de istorie, la sfârșitul unui subiect referitor la legionari, trăgea concluzia, sub forma de morală: “Au intrat cu legenda de salvatori la guvernare și au ieșit după cinci luni cu legenda de criminali! “. “Ai auzit! “, m-a apostrofat soția mea cu satisfacție, având confirmarea faptului că refuză aprioiri, la fel ca ginerele meu, să asculte argumentele mele referitoare la faptul că mișcarea legionară n-a fost numai rebeliunea și asasinarea lui Nicolae Iorga. Că la două generații de români le-a fost prezentată mereu numai partea neagră a mișcării legionare, ține de trecut, dar când un individ, care prin profesia sa cunoaște adevărul, trage o asemenea concluzie este clar că s-a pretat la o manipulare a opiniei publice, ca să-i fie lui bine.

A trata tema mișcării legionare între cele două extreme este o problemă dificilă din cauza riscului de a aluneca într-o parte sau alta. Răzvan Codrescu în lucrarea În căutarea Legiunii pierdute, publicată în 2012 de editura Christiana ( ediția a doua, revăzută și adăugită), reușește, pe de-o parte să înlăture noroiul de pe diamantele pe care apoi le cercetează pe toate fețele descriind imperfecțiunile găsite, iar pe de altă parte să transmită fiorul profund care i-a animat pe eroii implicați. Obiectiv și cald în același timp. Partea emoțională a cărții nu poate fi redată, așa că recomand citirea ei. Merită pentru că veți găsi nu numai informații obiective ci și o bază pentru ieșirea din mocirla în care ne zbatem. Pe copertă sunt trecute subiectele abordate: Codreanu și “fenomenul legionar “. Taina jerfei: cazul Moța-Marin. O tragedie perpetuă: cazul Nicolae Iorga. Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generații. Petre Țuțea: o consemnare. Intermezzo: mic eseu despre duel. Claudio Mutti și cazul Mircea Eliade. Naționismul românesc în context european: ipostaze istorice și provocări actuale. Scrisoare deschisă către bătrânii legionari. Dreptatea d-lui Pleșu. Unde d-l Pleșu nu mai are dreptate. Un om necăjit: cazul H.R. Patapievici. O reacție a d-lui Patapievici. Întoarcerea Marelui Închizitor. Legionarism și creștinism. Pseudomorfezele contemporane ale dreptei. Dosar bibliografic.Rândurile de mai jos au doar rolul de a atrage atenția asupra acestei lucrări.

Spaima de legionarism reprezintă, în adânc, spaima politicianismului de propriile lui păcate, pe care le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei “ , scrie Răzvan Codrescu la pag.15. Că este așa ne-o dovedește inclusiv Enciclopedia Judaică, ediția din 2007, în care Corneliu Zelea Codreanu este prezentat ca un terorist1( o noutate față de ediția precedentă din 1971) care l-a ucis pe șeful poliției din Iași ( prefectul Manciu a fost împușcat în legitimă apărare, iar la proces Codreanu a fost achitat n.a.). La această este adăugată cea de incitator la pogromul din 1927 din Oradea (Mare, conform traducerii din maghiară) în care o sinagogă a fost incendiată și Torah-ul desacralizat (dar fără nicio victimă n.a.).Articolul are autor pe Pavel. Un alt evreu, rabinul dr. David Șafran a considerat că merită să introducă în cartea sa Karl Marx antisemit, publicată în 1979, în ediție bilingvă, în Ierusalim, convorbirea pe care a avut-o, ca tânăr student, fecior de rabin, cu Corneliu Zelea Codreanu în 11 ianuarie 1937 la Casa Verde din București. După două ore de discuții, C.Z. Codreanu se ridică, îi întinde mâna și spune: “ Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu știu dacă am rezolvat probleme, dar am învățat fărâme din taina infinită a credinței. Eu n-am venit să produc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat. Nu știu dacă toți legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit sau rănit ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu sunt decât oameni, poate buni creștini. Nu pe omul superior încercăm noi să-l șlefuim, ci pe omul-om.“( pag.383). Adăugăm și caracterizarea lui Iuliu Maniu din 1943 : “ Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba și salvarea țării, căi politice; el a ales o cale superioară, și anume să realizeze mai întâi caractere, educând un tineret care, pe căi de înălțare patriotică, să se dăruiască total, moral și spiritual; să creeze mai întâi o elită conducătoare și apoi un partid“( pag.39). În contrast cu aceste obiective spirituale este aspectul cazon ( centura, banderola, cămașa verde, salutul roman) și limbajul eroic-cazon. care au fost speculate de adversari. Dar cea mai neinspirată denumire a fost aceea de “echipă a morții”.grup de propagandă legionară care a dat naștere celor mai grave acuzații și prejudecăți…( vorbindu-se chiar de mai multe echipe ale morții”). În realitate,”Echipa morții “, formațiune conjuncturală și temporară….s-a constituit la începutul lunii mai 1933; numele membrilor ei ( pr.Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti, etc.) sunt consemnate în Pentru legionari (ed.cit., p.457), unde i se arată și finalitatea:”Dar în fața obstacolelor, loviturilor, insultelor, uneltirilor, prigoanelor, care ne asaltau de pretutindeni, noi […] opuneam hotărârea morții. Grupul constituia, așadar, expresia predispoziției la martiraj a tineretului legionar.Ea însemnează hotărârea acestui tineret de a primi moartea( pag.18).

Iată cum vedea C.Z.Codreanu victoria legionară: “Niciodată Mișcarea Legionară, pentru a birui, nu va recurge la idea de complot sau de lovitură de stat. Consider aceasta ca o prostie. Mișcarea Legionară nu poate birui decât odată cu desăvârșirea unui process interior, de conștiință, al Națiunii Române. Când acest proces va cuprinde pe majoritatea românilor și se va desăvârși, atunci biruința va veni automat, fără comploturi și fără lovituri de stat “( pag.17).

C.Z.Codreanu, împreună cu alți 13 lideri legionari, a fost asasinat din ordinul regelui Carol al II- lea în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, prin mijlocirea ministrului de interne Armand Călinescu. Se trece însă sub tăcere cine era prim-ministru în perioada respectivă: patriarhul Miron Cristea. Este jenant de acceptat că o înaltă față bisericească ar fi părtașă la acest oribil masacru. Evitarea amintirii numelui său în acest context ar sugera că n-a știut, că regele a tratat direct cu ministrul de interne. Din păcate nu numai că știut dar chiar a incitat la crimă, într-o predică pascală adresată credincioșilor cu prilejul paștilor din anul respectiv: “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc[calomnie curentă la adresa lui Codreanu, ca și, mai demult, la cea a lui Eminescu ], vrea să dea foc țării [?! ]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul ( parafrază a sfatului lui Caiafa, consemnat la Ioan [18.14] “ ( pag.27). Prin aceste cuvinte îl servește dublu pe rege, pregătește opinia publică și-îi “binecuvântează” viitoarea crimă. Probabil că a făcut-o din obediență 2 , cunoscând intenția regelui.

Din păcate și o altă mare personalitate a vremii, Nicolae Iorga, și-a legat numele de această oribilă crimă. El a făcut-o nu numai prin procesul de calomnie ( sugerat de Palat) intentat lui C.Z.Codreanu ( în urma căruia a fost condamnat la șase luni de închisoare) ci și prin un discurs în senat prin care incita la crimă: “Ei, Domnilor! V-ați speriat? V-ați speriat de niște copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ atașat militar anglo-canadian, salvatorul coloniei românești din Odesa revoluției bolșevice-n.n.]: Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluției bolșevice? Și Colonelul Boyle mi-a răspuns: Domnule Profesor, eu sunt canadian și vânător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poți să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîșie. Ei, dar de ești vînător cu experiență, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l țintești între ochi, toată liota se împrăștie3 ( pag.126)

Este regretabil ca aceste două înalte personalități în loc să-l tragă de mânecă pe rege i-au dat undă verde. Să reținem că până în acel moment legionarii nu aveau pe conștiință decât două asasinate ( I.G.Duca în 1933 și Mihai Stelescu în1936) pe o perioadă de 11 ani (1927-1938). Odată deschisă Cutia Pandorei, regale Carol II a înlocuit justiția cu asasinatul și n-a mai avut nevoie de nici un sfat pentru ca după asasinarea lui Armand Călinescu să fie uciși, fără judecată, 257 de legionari în noaptea de 21-22 septembrie 1939. Asta se întâmpla în timp ce vecina noastră Polonia era împărțită între Germania și URSS. Peste câteva luni regele, care acum vărsa sângele celor mai naționaliști români, va ceda fără luptă Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

În anul 2014 am vizitat Spania prin intermediul unei agenții de turism din București. La un moment dat ghidul ne atrage atenția că trecem prin apropierea locului numit Valle de los Caidos în care se află o catedrală, sculptată în stâncă, în memoria celor căzuți în războiul civil și mausoleul generalului Franco. Este propusă ca vizită opțională, dar n-am fost decât 3-4 amatori așa că nu s-a făcut. Ce nu ne-a spus ghidul și nu știam este că în zonă se afla Monumentul Moța-Marin, ridicat din inițiativa legionarilor dar cu sprijin material din partea statului spaniol. Abia acum, citind carte lui Răzvan Codrescu am aflat despre existența acestui monument comemorativ inaugurat la 13 sept.1970 la Majadahonda. Despre Războiul Civil din Spania am avut surprinderea să aflu că n-a fost doar o luptă pentru putere între republicani și monarhiști, așa cum învățasem la școală, ci o adevărată cruciadă a secolului al XX-lea pentru apărarea creștinismului. Statisticile arată că în acest război republicanii au ucis, în mod bestial, 12 episcopi, 4 000 de preoți, aproape 300 de călugărițe și peste 2 000 de călugări. Este redată și motivația lui Ion ( Ionel) Moța de a lupta în Spania : “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina așezarea creștină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!…Am iubit pe Hristos și am mers fericit la moarte pentru El! “ ( pag.65). Ultima frază este trecută și pe monument. Moța a explicat într-un articol pericolul victoriei comunismului în Spania: “…de va cădea Crucea la pământ în Spania, se vor clătina temeliile ei și în România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mâine asupra noastră “ ( pag.66).

Papa Ioan Paul II a beatificat 122 de martiri spanioli în anul 1992, iar în anul 2001 au mai fost beatificați alți 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania. Memoria lui Ion Moța și Vasile Marin se bucură de mai mult respect din partea spaniolilor decât din partea oficialilor români sau a Bisericei Ortodoxe Române (BOR). Reprezentanți ai autorităților spaniole participă an de an în 13 septembrie la ceremonia de la Monumentul Comemorativ Moța-Marin de la Majadahonda, dar nimeni din partea Ambasadei României din Spania sau a BOR. Marele teolog părintele Dumitru Stăniloaie a afirmat că: “Această faptă de jertfă supremă pentru creștinism a lui Ion Moța și Vasile Marin a meritat să fie cinstită…și să se atragă atenția poporului nostru asupra semnificației majore a acestei jertfe“. Părintele Constantin Galeriu declara în 1996: “Biserica Ortodoxă Română are datoria sacră ca eroii Neamului jertfiți pe altarul Crucii –iar printre aceștia un loc de frunte îl ocupă, desigur, Ion Moța și Vasile Marin – să fie pomeniți împreună cu sfinții “ ( pag.74). Răzvan Codrescu, deși nu o spune direct, aduce argumente solide în favoarea santificării celor doi români martiri creștini ortodocși căzuți în Spania. Acum când războiul din Ucraina este atât de aproape de noi trebuie să ne reamintim de ce a spus Octavian Goga: “Granițele nu se apără cu armate ci cu statui “. Degeaba se mărește bugetul apărării la 2% din PIB dacă lăsăm pe indivizi ca Lucian Boia și Adrian Cioroianu să ne pregătească viitorii profesori de istorie în ideia că ei nu trebuie să facă educație patriotică. Atunci cine s-o facă? Profesorii de matematică, fizică și chimie?

Nu putem încheia această sumară prezentare a lucrării a domnului Răzvan Codrescu fără a prezenta opinia domniei sale despre “așa zisul „pol de dreapta„despre care se tot delirează de la o vreme prin fundăturile liberal-țărăniste sau democrat liberale ale vieții politice românești. De unde dreapta, zică-și ea „liberal-conservatoare„, „creștin-democrată„ „populară„ sau oricum altcumva într-o lume fără nici un Dumnezeu, fără nationalism creator, fără simț al tradiției, fără realism organic, fără deschidere spirituală, fără moralitate publică, fără ierarhii funcționale, fără elite mărturisitoare, fără patos personalist, fără spirit de sacrificiu, și fără vizionarism istoric?! Dreapta se alcătuiește din toate aceste note definitorii, iar în lipsa lor – sau chiar numai a unora dintre ele – ea nu poate exista ca atare, ci poate cel mult să fie mimată demagogic, cum se și întâmplă de fapt “.

 

 

Note

  1. În aceeași enciclopedie Horia Sima este prezentat doar ca lider al Gărzii de Fier. Deși se amintește de cei 120 de evrei uciși în timpul rebeliunii legionare, special lui Horia Sima i se reproșează doar că s-ar fi deplasat prin țară ca să verifice personal aplicarea legii de deposedare a evreilor de proprietăți. De ce?
  2. Patriarhul Miron Cristea nu era la prima dovadă de obiediență față de cei din vârful puterii laice. Pe vremea când era Episcop al Caransebeșului a semnat, alături de Mitropolitul Ardealului Vasile Mangra și Episcopul Aradului Ioan de Papp, Circulara 2602/1916, publicată în Telegraful român din 11/24 octmbrie 1916, din care cităm: “ …dușmanii iubitei noastre patrii s-au înmulțit cu unul, prin faptul că vecinul regat România, din motive necunoscute [sic], a declarat război monarhiei noastre “ sau “Căci mare ne este iubirea de neam, dar și mai mare ne este iubirea de patrie…..datorință avem s-o apărăm până la ultima picătură de sânge, chiar și contra fraților noștri. Să o știe deci aceștia, că drumul pe care vor să-l facă la Alba Iulia îl vor putea face numai peste cadavrele noastre “!!!( pag.81)

Această obediență față de monarhia austro-ungară nu l-a impiedecat, peste doi ani, să sară din corabia imperială, care lua apă, în barca regală a României, participând cu nonșalanță, la 1 decembrie 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Peste un an va fi ales mitropolit primat al României și apoi primul Patriarh al României.

N-au cunoscut cei care l-au ales problemele de caracter pe care le avea? În mod sigur da, dar nu s-a ținut cont. Nici în cazul lui Carol al II-lea nu s-au luat în considerare bubele pe care le avea fiind totuși instalat rege în 1930.

Obiceiul de a promova persoane cu bube în cap s-a păstrat și astăzi. Începând cu Ion Iliescu ( crimele de la revoluție), continuând cu Emil Constantinescu ( nomenclaturist de rangul doi), Traian Băsescu ( dispariția flotei ș.a) și ajungând la Klaus Iohannis ( adopții și retrocedări cu cântec), nu a fost nici un președinte fără bube în cap. Asta sugerează că sistemul de selectare a valorilor s-a deterirorat grav, ajugând să fim conduși de oameni fără principii morale, șantajabili, manevrabili, care nu servesc interesul national decât formal. Aceste personaje sunt activate în momente cheie de forte antinaționale. Așa s-a ajuns la sabotarea revenirii Basarabiei la patria mama, la distrugerea economiei naționale, la restitutio in integrum, la îndatorarea masivă a țării. Deja președintele Iohannis ne-a dat primele două lovituri: resurescitarea Roșiei Montane, prin sloganul moștenit al renegocierilor contractului, respectiv susținerea necesității exploatării gazelor de șist .Figurile sinistre din spatele președintelui Iohannis ne sugerează că vor urma și alte lovituri la momentul potrivit.

  1. Personalitatea lui Nicolae Iorga s-a deteriorat de-a lungul timpului. În 1927 Octavian Goga l-a caracterizat pe savant ca “ monumentala incarnație a proorocului, care și-a mîncat tablele legii“ ( pag. 121). În 13 februarie 1937, când a avut loc înmormântarea martirilor creștini eroi legionari Ion Moța și Vasile Marin, s-a format pe străzile Bucureștiului un cortegiu funerar lung de patru kilometri, Nicolae Iorga se duce în grabă la guvern, intră în sala de consiliu și-îi apostrofează pe miniștri astfel: “Ce faceți măi, dormiți? De ce nu luați măsuri imediate și severe ? Nu vedeți, Codreanu e stăpânul Bucureștiului!“ Îi răspunde prim-ministru Tătărăscu: “Nu vă agitați, Domnule Profesor, e o manifestare religioasă… “ “Lasă că vedeți voi! “ ( pag.78). Nicolae Iorga a mai făcut acel gest impardonabil de a lovi cu piciorul cadavrele legionarilor care s-au predat după asasinarea lui Armand Călinescu, fiind apoi împușcați fără judecată de autorități și expuși pe caldarâm. Nicolae Steinhardt relatează acest caz în Jurnalul fericirii, cu precizarea: “ Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaș“, referindu-se la asasinarea ulterioară a lui Nicolae Iorga ( pag.43). Indiferent dacă asasinarea lui Nicolae Iorga s-a făcut cu acordul sau fără știrea conducerii, dacă asasinii au fost sau nu legionari autentici sau cârtițe, această faptă a adus deservicii uriașe Mișcării Legionare. La aceeași categorie de greșeală gravă se încadrează și asasinarea celor 62 de personalități politice închise la Jilava. Din păcate legionarii odată ajunși la putere au procedat în aparență în aceeași manieră ca și cei dinaintea lor. O precizare trebuie totuși făcută și anume că victimele legionarilor au fost complici la crimele în care au fost uciși sute de legionari nevinovați.

Evident că orice analiză și aprecieri privind Mișcarea Legionară ar trebui făcută separat pentru cele două perioade distincte: 1927- 1938 cu Corneliu Zelea Codreanu la conducere și după 1938 sub Horia Sima. Este însă un deziderat greu de atins din cauza complexității fenomenului.

Dosarul bibliografic inclus în această lucrare este impresionant. El se întinde pe 76 de pagini cuprinzând capitolele: 1. Literatură legionară cu subcapitolele 1.1.Literatura clasică, 1.2.Literatura exilului, 1.3. Literatura “de sertar “ și postcomunistă, capitolul 2. Referințe românești și capitolul 3. Referințe străine.

În final reproduc declarația autorului de pe coperta IV a cărții:”În căutarea Legiunii pierdute nu-i pariul unei resurecții, ci cel al unei lămuriri. Iar o nouă dreaptă creștin românească dacă Dumnezeu ne va mai învrednici de ea, nu se va putea articula în afara acestei lămuriri principiale”.

 

Wilmington,DE

24.02.2015                                                                                                   Ioan Ispas