Ibn Battuta a străbătut 120.000 de kilometri în Evul Mediu, de trei ori mai mult decât Marco Polo

Primăvara anului 1325 l-a găsit pe tânărul Ibn Battuta, un marocan necunoscut de doar 21 de ani, părăsind vibrantul Tanger. Intenția sa era una pioasă și clară: să își îndeplinească pelerinajul la Mecca, un ritual sacru pentru mii de credincioși.

Nimeni, nici măcar el însuși, nu putea anticipa că această modestă călătorie avea să se transforme în cea mai lungă, îndrăzneață și, până astăzi, enigmatică odisee a Evului Mediu.

Pentru Mințile Curioase

Abonează-te și vei primi cărți interesante, articole de actualitate și selecții de curiozități din lumea științei.

Adresa ta de Email

Treizeci de ani avea să petreacă pe drumuri, navigând pe mări învolburate și supraviețuind în condiții extreme, străbătând nu mai puțin de patruzeci de țări și parcurgând uluitori o sută douăzeci de mii de kilometri – o distanță echivalentă cu de trei ori circumferința Pământului.

În timp ce numele lui Marco Polo domină adesea narațiunea occidentală despre explorările medievale, călătoriile fără egal ale lui Ibn Battuta, meticulos documentate cu detalii vii și o precizie culturală remarcabilă, deschid o fereastră către o lume mult mai complexă și interconectată decât am fost obișnuiți să ne-o imaginăm.

Născut în 1304 într-o familie de savanți islamici, viața timpurie a lui Ibn Battuta în Maroc a fost profund marcată de studii religioase. Decizia de a porni spre Hajj la vârsta de 21 de ani nu era, în sine, neobișnuită; anual, mii de pelerini își îndreptau pașii către Mecca.

Ceea ce l-a deosebit pe Ibn Battuta a fost însă o curiozitate nestăvilită, o sete de cunoaștere care ardea puternic în el, dublată de o expertiză profundă în legea islamică, sharia.

Aceste două calități l-au propulsat dincolo de un simplu pelerinaj, transformându-l într-o căutare de o viață, un experiment uman ce a redefinit granițele posibilului în secolul al XIV-lea.

Echipat cu o haină modestă de călătorie și o dorință imensă de a înțelege lumea, Ibn Battuta a înfruntat deșerturi vaste și pustii, mări brazdate de furtuni ucigătoare și conflicte sângeroase între regate.

Supraviețuirea sa a fost adesea asigurată de o rețea invizibilă de solidaritate islamică: o comunitate globală de comercianți, învățați și pelerini, care îi deschideau porți și îi ofereau ajutor, din îndepărtatul Marrakech până în insulele exotice Maldive.

După ce și-a îndeplinit Hajj-ul în 1326, Ibn Battuta a ales să rămână în Mecca un an întreg, dedicându-se dezbaterilor teologice. Apoi, spiritul său aventuros l-a purtat mai departe.

Între 1328 și 1330, a explorat Persia și Irakul, consemnând devastarea lăsată în urmă de invaziile mongole, dar și rezistența neînfricată a orașelor de pe legendarul Drum al Mătăsii.

Următorii doi ani, 1330-1332, l-au găsit navigând de-a lungul coastei swahiliene, unde a fost fascinat de piețele de aur din Kilwa și de comerțul vibrant cu mirodenii din Zanzibar, oferind posterității o perspectivă rară și valoroasă asupra Africii de Est precoloniale.

Între 1334 și 1341, a acceptat postul de qadi, adică judecător, în puternicul Sultanat Delhi, o perioadă marcată de pericole constante, unde a supraviețuit comploturilor de asasinat, atacurilor piraților și unei aproape fatale crize de dizenterie.

În 1342, naufragiat în largul coastelor Indiei, a ajuns pe neașteptate în arhipelagul Maldive, unde s-a transformat rapid din naufragiat în judecător șef și unde s-a căsătorit, de două ori, cu membre ale familiei regale locale, înainte de a-și continua drumul până în 1344.

Atingând în cele din urmă China, între 1345 și 1346, a criticat opulența excesivă a dinastiei Yuan, dar a lăudat sistemul poștal remarcabil de eficient și intricatele canale din Hangzhou.

Între 1349 și 1354, în drumul său de întoarcere spre casă, trecând prin Sardinia și Granada, a făcut un ocol semnificativ către Timbuktu, fiind martorul apogeului Imperiului Mali, o putere alimentată de aur.

Spre deosebire de Marco Polo, a cărui călătorie de douăzeci și patru de ani s-a concentrat mai ales pe rutele comerciale dintre Europa și Asia, peregrinările lui Ibn Battuta au îmbrățișat întregul al-Islam, lumea musulmană, și chiar au depășit-o.

Pe parcursul acestor decenii de explorare, Ibn Battuta a fost martor la evenimente de o amploare colosală, ce aveau să reconfigureze lumea medievală: de la devastatoarea pandemie a Ciumei Negre la prăbușirea mărețului Imperiu Mongol și la ascensiunea fulminantă a Imperiului Mali sub domnia legendarului Mansa Musa.

Fiind un jurist bine pregătit în științele islamice, bazate pe sharia, el a documentat aceste transformări cu precizia unui cronicar, analizând nu doar consecințele politice, ci și modul în care ele au afectat dreptul și societatea.

Opera sa, „Rihla”, adică „Călătoria”, redactată în 1355 cu ajutorul scribului Ibn Juzayy, este mult mai mult decât un simplu jurnal de călătorie. Este, în esență, o enciclopedie vie a lumii medievale, un studiu etnografic fără precedent.

Acest volum cuprinde ritualurile, politicile și viața de zi cu zi a societăților de pe trei continente, informații adunate inclusiv prin mărturii orale.

Se spune că Battuta a conversat cu peste două mii de persoane, de la sultani puternici și mistici sufi, până la negustori venețieni și scafandri de perle din Bengal. În Anatolia, a luat masa cu șefi de război turci care se întreceau în ospitalitate, considerată o măsură de prestigiu.

În Mogadishu, a descris un sistem juridic somalez în care judecătorii purtau veșminte impresionante din piele de leopard.

Relatarea sa despre Sultanul Muhammad bin Tughluq din Delhi – un conducător cunoscut pentru că a bătut monedă din alamă și a ordonat relocarea în masă a populației – rămâne și astăzi o referință esențială pentru înțelegerea Indiei medievale.

Deși unii critici au pus la îndoială ocazionalele înfrumusețări ale relatărilor sale – Ibn Battuta a pretins, de exemplu, că a vizitat Bulgaria, confundând-o, probabil, cu regiunea Volga – arheologii și lingviștii moderni au reușit să verifice o mare parte din munca sa.

Descrierea sa detaliată a arhitecturii coraliene a Marii Moschei din Kilwa a fost confirmată cu exactitate de săpăturile arheologice din anii 1960, iar notele sale despre obiceiurile maritale din Maldive se aliniază perfect cu tradițiile orale locale.

Amploarea și succesul călătoriilor lui Ibn Battuta au fost posibile datorită unei infrastructuri unice și bine organizate a lumii islamice.

Aceasta includea o rețea extinsă de madrase, școli religioase, caravanseraiuri, hanuri fortificate care ofereau adăpost și protecție negustorilor și călătorilor, și waqf-uri, fonduri religioase ce finanțau aceste instituții.

Aceste noduri culturale, economice și spirituale legau orașe și imperii de la Maroc până în îndepărtata Indonezie, oferind călătorilor precum Ibn Battuta adăpost, resurse esențiale și, nu în ultimul rând, legitimitate juridică.

În Damasc, savanții i-au oferit în dar argint și haine de lână, iar în Delhi, sultanul i-a acordat un stipendiu lunar de cinci mii de dinari.

Acest sistem de reciprocitate între învățați, adânc înrădăcinat în conceptele islamice de ospitalitate, diyafa, i-a permis lui Battuta să traverseze ținuturi atât de diverse precum insulele matriarhale din Maldive și stepele patriarhale ale Hoardei de Aur. În timp ce călătoriile lui Marco Polo îi încântau pe europeni cu povești despre „unicorni” – probabil rinoceri – și regate creștine fantastice din Asia, Ibn Battuta a acordat prioritate observației empirice, bazate pe fapte.

El a demontat miturile legate de izvorul Nilului, a respins afirmațiile despre oasele de dragon din China și a corectat calculele greșite ale geografilor arabi cu privire la mareele Oceanului Indian.

Scrierile sale abundă în sfaturi practice, oferind indicații prețioase despre cum să eviți malaria în Comore, cum să negociezi eficient cu pirații genovezi sau cum să identifici asceții sufi frauduloși. În mod ironic, „Rihla” lui Ibn Battuta a rămas uitată timp de secole.

Istoricii arabi medievali, preocupați mai ales de cronicile politice, au trecut cu vederea narațiunile personale, iar manuscrisul nu a atras atenția cuvenită.

Abia în secolul al XIX-lea, în Algeria, textul a fost redescoperit și a uimit pe deplin pe orientaliștii francezi, care au constatat că amploarea și detaliile sale îl depășeau chiar și pe Marco Polo.

Astăzi, scrierea lui Battuta este un reper fundamental în studiile istorice, o lucrare predată în universități de la Oxford până la Singapore.

Cu toate acestea, în afara mediului academic, numele său rămâne surprinzător de puțin cunoscut, o umbră palidă în comparație cu celebritatea lui Polo, în ciuda realizărilor sale monumentale.