La propunerea dlui Călin Kasper publicăm un text important, care trebuie citit cu gândul la reproșul pe care mulți i-l aduci lui Horia Sima: nu a lăsat, nu a desemnat pe nimeni care să conducă Mișcarea după moartea sa. Nici azi Mișcarea nu are un șef!… Textul de mai jos este oare valabil ca explicație, ca jutificare?
Calin Kasper 1 hour ago:
Am impartit deja lucrarea lui Sima despre eligibilitate in cadrul Legiunii in 6 episoade. Daca domnul Coja considera ca merita publicata separat, sa inceapa cu primul episod. Eu voi agata de fiecare episod, la comentarii, urmarea, astfel ca in 6 zile sa epuizam subiectul.
Principiul selectiunii in Legiune (I)
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima.
I. DESPRE CONDUCERE
Este vorba de problema conducerii in Legiune, si nu de alte formatiuni politice. Scriu aceste rânduri, pentru cã am constatat cã multi camarazi n’au înteles doctrina Cãpitanului in materie de conducere a organizatiei noastre sau nu le convine acum, dupã trecerea atâtor ani, sã o recunoascã si sã o aplice, asa cum a fost expusã de Intemeietor.
In lunga mea viatã politicã, am fost solicitat de numerosi legionari, dintre cari unii au jucat roluri importante in miscare, ca sã le cedez locul ce îl detineam -Sef al Legiunii- pentru cã ei posedã tehnica lor, mijloacele lor de convingere, si o intuitie politicã specialã, care le vor permite sã o scoatã din impasul in care cãzuse. Aceste propuneri mi se fãceau in perioade de crize, când miscarea se sbãtea in prigoane si fãrã perspective de a iesi la liman. Dupã pãrerea acestor camarazi, trecerea Sefiei in mâinile lor ar fi usurat considerabil greaua situatie a miscãrii si chiar ar fi determinat pe dusmanii nostri sã-si revizuiascã atitudinea, acceptând o nouã colaborare cu organizatia noastrã.
Nu exagerez dacã afirm cã, au fost cel putin 20 de încercãri de acest gen, venite de la camarazi cari detineau ranguri in ierarhia Legiunii si cari credeau cã luând ei conducerea miscãrii, vor rezolva satisfãcãtor necazurile in care ne sbãteam.
Ce garantii ofereau acesti solicitanti din mijlocul nostru cã odatã investiti cu sceptrul conducerii, vor sãvârsi miracolul unei schimbãri radicale in viata de suferintã a Legiunii? Niciuna, afarã de verbul lor înflãcãrat, de promisiunile lor stãruitoare, de perspectivele cari se puteau deschide Legiunii sub conducerea lor. Sunt nevoit sã intreprind aici o scurtã disertatie asupra principiului conducerii in miscare, care e fundamental diferit de al altor formatiuni politice. Inarmat cu aceastã introducere, îmi va fi mai usor sã explic de ce am refuzat permanent sã dau curs acestor cereri. Tuturor le lipsea ceva esential, si anume garantia cã vor realiza faptele pe care le credeau in priceperea si puterea lor sã le facã.
II. PRINCIPIUL SELECTIUNII
Dupã doctrina Cãpitanului, orice sefie in Legiune, dela cea mai mica, a sefului de cuib, pânã la cea mai înaltã, a sefului miscãrii, nu se poate obtine nici prin alegeri, dupã sistemul democratic, si nici prin ereditate, adicã prin trecerea conducerii din tatã in fiu, sau alte rudenii, dupã sistemul nobiliar sau aristocratic. Corneliu Zelea Codreanu a fixat un al treilea principiu, al selectiunii sociale, deosebit de primele douã. Principiul selectiunii se bazeazã exclusiv pe valoarea individului, pe capacitatea lui de a conduce o unitate in miscare, pe vocatia lui de a deveni sef al unei formatiuni legionare. Când se produce acest proces selectiv, când legionarul respectiv dã dovada ca este apt sã exercite o anumita comandã, de abia atunci Seful Legiunii sau seful judetului sau alt sef îl consacrã, adicã il recunoaste in functiunea in care s’a distins prin propriile lui merite. In Legiune, se petrece un fapt paradoxal: cineva este sef de fapt, înainte chiar de a primi confirmarea dela superiorul sãu, prin sacrificiile lui, prin talentul lui de a înjgheba o organizatie. Ca sã devinã cineva sef de cuib, trebue in prealabil sã strângã in jurul lui un mãnunchiu de prieteni, cari, mai târziu, vor forma cuibul ce i s’a încredintat sã-l conduca. Ca sã ajungã cineva sef de judet, trebue mai intâiu sa se distinga in organizarsa acelui judet. Când a venit dela Centru confirmarea ca este sef de judet, aceastã numire presupune ca el are la dispozitie o retea de unitãti cari vor forma structura acelei organizatii judetene, si asa mai departe.
In aceastã privintã, imi permit sa reproduc un pasaj din amintirile lui Traian Puiu, care a lãmurit, cu o rara intuitie, in ce consta principiul selectiunii sociale, fixat de Cãpitan si cum functioneazã el.
„De aceea si conceptia nostrã asupra conducerii avea aceleasi fundamente. In pozitia de conducãtor al destinelor noastre, nu trebuia sã ajungã decât acela care putea sã cuprindã in sufletul sãu întreg poporul, cu toate nevoile si aspiratiile lui. Insasi cadrele miscãrii se formau in spiritul acestui principiu.
Sefii legionari nu se impuneau si nu sunt impusi masei legionare. Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin lupta si faptele lor. Fiecare sef legionar este, sau poate fi, atât de mare cât sufletul lui poate cuprinde: un cuib, o garnizoanã, o regiune sau tara întreagã.
Criteriul selectiunii noastre nu-i votul, nici vorbãria si nici intelectul, cu care cineva se poate prezenta lumii românesti. Primul nostru criteriu de selectiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Aceastã facultate îi determinã atât puterea lui de muncã si de luptã cât si puterea de jertfã si de dãruire personalã in slujba nemului. Rãsplata acestei dãruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început sã ne iubeascã, cum îsi iubeste copilul mama. Si dragostea lumii românesti fatã de noi legionarii, n’a incetat niciodata” (P. 75 din lucrarea lui Puiu Train, in curs de aparitie).
Principiul selectiunii se aplicã cu rigoare la toate treptele de organizare a Legiunii, dar cu extremã rigoare când este vorba de functiunea supremã a Legiunii.
Ca sã ajungi in fruntea Legiunii, nu este suficient sã pretinzi cã ai fi mai bun decât actualul sef si, in virtutea acestei presumtii, prin nimic dovedite, sã ceri substituirea lui cu propria persoanã, ci trebue sa apuci drumul pe care il ia cel mai umil sef din miscare, drumul faptei, al actiunii, al creatiei. Trebue sa demonstrezi cã esti in stare sã rãstorni obstacolele ce stau in calea Legunii, înãltându-o pe culmile maririi. Trebue sã o ridici sus de tot, in vãzul tuturor, încât toti sã te recunoascã ca fiind un ales al destinului. In momentul acela nu trebue sã te mai lupti cu nimenea si nu trebue sã mai pretinzi nimic. Nu ai rivali. Nimeni nu iti mai stã in cale. Insãsi faptele tale te inaltã in zenitul autoritãtii.
De aici tragem concluzia cã sefia Legiunii nu se cere nici de la actualul Sef si nici chiar dela masele legionare. Ea se proecteazã din propriile fapte ale celui ales. Mai mult decât atâta. Când cineva se apropie de treapta supremã in Legiune, nici chiar el însusi nu are nevoie sã pretinda ceva. E purtat de valurile popularitãtii spre aceastã, înalta functiune, chiar contra vointei lui. El a devenit un simbol al unei lupte plãtite cu nenumãrate sacrificii.
Sefia Legiunii nu se iscodeste, nu se cere, nu se pretinde, si cu atâta mai putin nu se provoacã zarvã in miscare pentru obtinerea ei. Nu e nevoie sã pui pe altii sã face, propagandã, pentru propria ta persoanã. E suficient sã faci acte de sef, cari prin impulsul lor natural, te înaltã la cea mai ridicatã treaptã in miscare. Aptitudinile individului premerg functiuni.le ce-ar putea sa le indeplineasca cineva in miscare si recunoasterea locului ce-l ocupa in ierarhia Legiunii este o urmare fireascã a propriilor lui merite.
III. PRINCIPIUL SELECTIUNII IN VIATA UNUI LEGIONAR
Viata mea de legionar poate servi ca îndreptar pentru a ilustra principiul selectiunii. Mai intaiu am luptat in rândurile studentimii legionare, intrând in miscare in toamna anului 1927, la Bucuresti, adicã, la circa 6 luni dela actul întemeierii dela Iasi, in primul cuib format in Capitalã, sub conducerea lui Andrei C. Ionescu. Când soarta m’a aruncat in provincie, ajungând profesor de liceu, am contribuit la întemeierea organizatiilor din Fãgãras, nordul judetului Hunedoara si apoi Banat, fãrã a fi avuat o insãrcinare specialã. Am fost numit sef de judet in 1933 si apoi Sef de regiune in Banat, in 1935, dupã ce si in aceste parti am rãspãndit crezul legionar, întemeind cuiburi.
Cãpitanul a aplicat in cazul meu principiul selectiunii. A socotit ca am fãcut mai mult decât contemporanii mei de atunci, camarazi de promotie, si confirmarea a venit dela Centru, ca fiind apt sã conduc aceastã regiune in 1935. Regiunea X-a Banat a iesit cea dintâi pe tarã., la alegerile din 1937, dupã calculele dela Centru.
Când a venit prigoana cea mare din 1938, am relusit sa scap in ultimul moment, inainte de a fi dus la Tismana. Am plecat la Bucuresti si m’am pus la dispozitia Comandamentului Legionar de prigoanã, ce abia atunci se infiripasese. Ionel Belgea, seful de atunci al Comandamentului, mi-a dat atunci insãrcinarea sa reiau legãturile cu Ardealul si Banatul si sa reorganizez aceste regiuni. Mai târziu mi-a lãrgit mandatul. Nu numai Ardealul si Banatul cãdeau in atributiile mele, ci intreaga retea din provincie. M’a preferat pe mine pentru simplul motiv cã, fiind necunoscut in Bucuresti, mã, puteam strecura mai usor in deplasãri. Iordache Nicoara a rãmas cu conducerea Capitalei.
A fost o însãrcinare grea si plina de primejdii. Chemam curieri din provincie pentru instructiuni, dar adeseori trebuia sã ma deplasez si eu in diferite orase pentru a lua contact cu organizatiile locale. Politia nu stia cine conduce organizatia din provincie, încât câteva luni m’am putut strecura fãrã sã mi se stie numele. La inceputul lui Septembrie 1838, situatia s’a schimbat. La o intâlnire cu Iordache Nicoarã, acesta m’a rugat sa iau eu conducerea Capitalei, pentru cã se simte urmãrit. Intr’adevar, peste o saptãmânã a cãzut.
In Iulie 1838, cãzuse in mãinde politiei Jenicã Belgea, iar, la scurt interval, si urmasul lui la conducere, Pãsu Antoniu. Constantin Papanace exercitã si el comanda doar câteva zile, caci este arestat întâmpltor si, dupã eliberare, a stat ascuns multa vreme. In toamna timpurie, sã fi fost pela 15 Septembrie, a dcscalecat la Bucuresti, venind dela Brasov, unde se tinea ascuns, Profesorul Vasile Christescu. El a fost gãzduit de Titi Cristescu la pãrintii lui dela (Grãdinã)•, din cartierul Obor. Cum tot in cursul lunei Septembrie, Doamna Codreanu primise autorizatie dela Interne ca sã-si visiteze sotul, închis la Râmnicu-Sãrat, s’a intors dela Capitan cu dispozitia ca sefia vacantã a Legiunii, in prigoana, sã o ia Vasile Christescu. Ca urmare a acestei numiri, Comandamentul de prigoanã, s’a reconstituit la inceputul lui Octombrie in felul urmãtor:
Sef : Vasile Christescu. Membri in Comandament
Preot Dumitrescu Borsa, ce locuia împreunã cu Vasile Christescu tot la Grãdina.
Constantin Papanace.
Horia Sima.
Nicolae Petrascu.
Alexandru Cantacuzino, care locuia in alta parte.
Prin natura legaturilor mele anterioare, Vasile Christescu mi-a reînoit mandatul de a conduce provincia si Capitala. Membrii Comandamentului au fost solidari cu toate actele ce s’au savârsit in aceastã perioadã. Preotul Dumitrescu-Borsa avea intâitate fata de ceilalti membri ai Comandamentului, venind îndata dupa Vasile Christescu. Dovada este ca, Comunicatul dat de Comandament dupã asasinarea Cãpitanului, poartã numele lui Vasile Christescu si al Preotului Borsa:
Romani,
Din ordinul Regelui Carol al II-lea si sub patronajul Patriarhului României, Capitanul, Nicadorii si Decemvirii au fost asasinati miseleste in noaptea de Sf. Andrei, 20 de ani dela unire.
Rugati-va pentru ei. Legionari,
Pastrati-vã calmul si unitatea!
Vasile Christescu.
Preot I. Dumitrescu-Borsa.
1 Decembrie 1938.
In luna Ianuarie 1939, am suferit pierderi teribile in efectivele noastre, care ne-a desorganizat reteaua noastra de actiune. Laboratorul din Strada Oarca a sarit in aer. In aceeasi luna au cazut Locotenentul Dumitrescu si Vasile Christescu.
Fiind încoltit din toare partile, la începutul lui Februarie, am plecat cu Smultea si Alexandra Popovici la Arad, de unde am trecut frontiera pela Beba Veche in Ungaria. Dupa multe peripetii, am ajuns la Berlin. Dupa noi, au luat calea refugiului Constantin Papanace si Constant. Preotul Borsa cu Petrascu trecusera mai inainte frontiera poloneza, prin Bucovina, si au stat cateva luni la Varsovia. In primavara anului 1939, au ajuns si ei la Berlin.
IV. COMANDAMENTUL DE LA BERLIN
Cum era si firesc, prezenta a o serie de Comandanti Legionari la Berlin, in primavara anului 1939, a avut ca urmare reconstituirea Comandamentului de prigoana în Reich. Noul Comandament a avut urmatoarea componenta:
Sef: Preotul Duinitrescu-Borsa. Membri : Ion Victor Vojen, Alexandru Constant, Constantin Papanace, Horia Sima, Victor Silaghi.
In cadrul acestui Comandament, Ion Victor Vojen a fost insãrcinat sã se îngrijeascã de relatiile externe cu guvernul german, ajutat de Alexandru Constant.
Constantin Papanace îndeplinea aceeasi functiune la nivelul partidului national-socialist.
Horia Sima a fost însãrcinat cu legaturile cu tara.
Victor Silaghi avea misiunea sã mã ajute pe mine, daca se ivea vreo misiune de acest gen.
(Va urma)
Nota redacției: ce s-a întâmplat cu lucrearea lui Puiu Traian? A fost publicată?
Principiul selectiunii in Legiune (II)
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima
V. PLECAREA LUI MITI DUMITRESCU
Acest Comandament a lucrat in perfectã armonie dela constituirea lui in primãvara anului 1939. Cea mai importantã actiune a acestui Comandament a fost trimiterea in tarã a lui Miti Dumitrescu, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Cel dintâiu camarad cãruia i s’a destãinuit Miti Dumitrescu, pentru a obtinea autorizatia dela Comandament ca sã se intoarcã in tarã, a fost Constantin Papanace. Miti Dumitrescu i-a mãrturisit lui Papanace cã el nu a venit in Germania cu scopul sã se salveze de urmãriri -de altfel nici nu era cunoscut de politie- ci doar pentru a se convinge dacã într’adevãr Cã.pitanul s’a refugiat aici si este in viata, asa cum se svonise in tarã. Constatand cã vestea era falsã., el, Miti Dumitrescu, nu mai vede alt rost al vietii lui decât sã se înapoieze cât mai repede in tarã si sã rãzbune pe Cãpitan, contând in acest scop pe o echipã de prahoveni, cunoscuti de el.
La proxima reuniune a Comandamentului, Papanace a expus planul lui Miti Dumitrescu si a cerut sã i se dea deslegare. Toti membrii Comandamentului, fãrã exceptie, au fost de acord sã, fie autorizat Miti Dumitrescu sã se întoarcã in tarã. Discutiile s’au purtat asupra persoanelor ce trebuiau sã cadã. Papanace era de pãrere cã problema legionarã din tarã, nu se poate rezolva dacã nu cad in acelasi timp Armand Cãlinescu si Regele. Oricare din ei ar rãmane in viatã, ar reprezenta un grav pericol pentru soartea legionarilor închisi. Vojen se înclina spre solutia femeninã sã fie lichidatã talpa iadului, Elena Lupescu. Impuscarea ei va provoca debandada generalã a sistemului. Eu înclinam spre solutia revolutionarã. Atentatul in sine, indiferent de persoanele ce ar cãdea, nu va putea duce la rezultate satisfãcãtoare pentru miscare. Sistemul se va reface, dupã turburarea din primele zile. Atentatul trebuia urmat de o revolutie, cum am încercat si pânã atunci, fãrã sã reusim, din cauza unor grave contratimpuri.
Constant nu se pronuntase asupra amploarei acestui atentat. Nici Silaghi nu avea o opinie clarã.
S’a dat deslegare lui Miti Dumitrescu sã plece in tarã, cu îndrumarea sã facã tot posibilul ca sã cadã împreunã atât Regele cât si Armand Cãlinescu, cum propusese Papanace.
Pentru a ajunge Miti Dumitrescu in România, s’a ales ruta Ungaria. Eu am fost solicitat de Comandament, ca unul ce m ocupam cu legãturile cu tara, sã asigur trecerea frontierei germano-maghiare si apoi maghiaro-române. Aveam o oarecare experientã, in trecerea acestei granite, deoarece când am plecat din tarã, in Februarie 1939, am trecut pela punctul de frontierã BebaVeche. De aici am ajuns la Seghedin si apoi am luat trenul spre Budapesta. Cum Ilie Smultea mã însotise in traectul anterior, prin Ungaria si Germania, l-am însãrcinat tot pe el sã conduca, pe Miti Dumitrescu pe acelasi drum la intoarcerea lui in România. Pentru mai mare sigurantã, l-am rugat pe Victor Silaghi sã-i însoteascã pe amândoi pânã la frontierã, deoarece vorbea la perfectie limba maghiarã, fiind nãscut in Satul Mare. Trecerea, din Germania in Ungaria s’a fãcut cu pasapoarte, iar de aici, cu oarecare peripetii, Miti Dumitrescu si-a luat sborul spre Romania.
Din acest moment, eu nu am mai avut niciun contact cu Miti Dumitrescu. Nici n’am auzit nimic de miscãrile lui. Am aflat din surse ulterioare, cã a încercat sã punã, in aplicare planul lui Papanace, de a executa in acelasi timp pe Armand Cãlinescu si pe Rege. In acest scop alesese ca loc al atentatului Biserica dela Curtea de Arges, unde, in Iulie, avea loc solemnitatea obisnuitã a pomenirii Regilor Carol I si Ferdinand I. Desi s’a pus in mars cu echipa lui spre Curtea de Arges, Miti Dumitrescu n’a reusit sã se apropie de locul ceremoniei, unde erau concentrati Regele cu demnitarii Statului, încât a trebuit sã se retragã precipitat, pentru a nu fi descoperiti.
Miti Dumitrescu s’a concentrat atunci pe atentatul contra lui Armand Cãlinescu, care era mai usor de înfãptuit. In lunile August-Septembrie l-a urmãrit pas cu pas, pentru a-i descoperi punctul vulnerabil. A constatat cã era urmat permanent de o escorta de agenti, in masini, dela Ministerul de Interne la domiciliul sau.
Cand a putut Miti Dumitrescu sã-si execute planul? Cu câteva zile înainte de sãvârsirea lui, Armand Cãlinescu era asa de sigur pe sine cã nu mai e in primejdie, încât a renuntat la escorta ce-l însotea pânã atunci. Informatiile ce le primise erau cã legionarii nu mai erau capabili sã întreprindã ceva, iar cei periculosi erau controlati de Sigurantã, prin agentii infiltrati între ei. Ordinul ce l-a dat de a nu mai fi insotit de agenti, in traseul dela Ministerul de Interne la casa lui, i-a fost fatal. Miti Dumitrescu, care il urmãrea cu masina zi de zi, a observat schimbarea ce-a avut loc in paza lui Cãlinescu si atunci s’a decis sã-l doboare.
Eu nu l-am vãzut în aceastã perioadã pe Miti Dumitrescu, care a actionat exclusiv din proprie initiativã. Este adevãrat cã la 15 August m’am strecurat in tarã, dar cu totul alte obiective. Presupunând cã Miti nu poate sã întreprindã, nimic, ca zãboveste prea mult si cã expeditia lui s’a împotmolit, ca atâtea altele, am revenit la ideea revolutionarã. In acest scop, am reluat contactele cu camarazii liberi si am inceput sã, fac primele pregãtiri.
In mijlocul acestui început de pregãtire, am aflat de atentat, ca toatã lumea, dela Radio. Ma aflam in casa profesorului Mihãilescu, fratele camaradului nostru dela Berlin, Virgil Mihãilescu. Nu am mai putut face, altceva, dupã valul de masacre sãvârsite in tarã, decat sã mã retrag cât mai repede dela Bucuresti in Banat si de aici sã apuc drumul spre Jugoslavia, de unde am trecut mai departe in Germania, pela Maribor.
Constantin Papanace, într’o conferintã tinutã la Berkenbrack, la 21 Septembrie 1941, in fata camarazilor de surghiun de aici, a rostit o emotionantã evocare a lui Miti Dumitrescu, recunoscându-si paternitatea in plecarea acestuia spre tarã, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Aceastã memorabilã conferintã poate fi cititã in colectia de conferinte dela Berkenbriick, editatã in 1952.
VI. CRIZA COMANDAMENTULUI LEGIONAR DELA BERLIN. RETRAGEREA PARINTELUI BORSA DIN FRUNTEA LUI
Când am ajuns din nou la Berlin, in ajunul Crãciunului din 1939, am constatat cu uimire si durere cã Comandamentul Legionar, in componenta lui de atunci, asa cum l-am lãsat la plecare, nu mai exista. Membrii acestui Comandament se rãsletiserã, care încotro. Nu se mai întruneau, pentru a trata in comun problemele Leginnii. Masacrul din tarã i-a sdruncinat si nu mai vedeau nicio perspectivã pentru miscare. Fiecare se retrãsese in intimitatea sufletului sãu, dar fãrã sã mai existe intre ei coeziunea, necesarã continuãrii luptei si fãrã, sã se mai gândeascã de a elabora o nouã strategie a miscãrii.
Mai penibilã era situatia Preotului Dumitrescu-Borsa, deoarece fusese seful acestui Comandament si purta rãspunderea principala pentru soartea lui. Acesta, dupãce aflase de uciderile in masã ale legionarilor din inchisori, din lagãre si din judetele tãrii, de sbirii Regelui Carol, cãzuse într’o stare de desnãdejde profundã, din care nu mai vedea altã iesire decât sã renunte chiar la sefia Comandamentului Legionar dela Berlin.
De aceastã decizie, luatã in forul sãu interior, nu a dat socotealã, nimãnui. N’a convocat Comandamentul, pentru a explica membrilor lui motivele cari il determina sã se retragã dela conducere. Nici cel putin nu a luat contact individual cu ceilalti camarazi din Comandament, pentru a-si justifica atitudinea între patru ochi. A lãsat, cum s’ar zice, lucrurile baltã. S’a retras la locuinta lui, refuzând sã se mai intâlneascã cu alti camarazi din grup, desi erau peste 20 in acel moment la Berlin.
Eu fusesem bun prieten cu Preotul Borsa. Când m’am întors din tarã si am auzit de starea lui sufleteascã desperatã, l-am vizitat de câteva ori, pentru a-l ruga sã-si revizuiascã atitudinea si sã revinã in fruntea Comandamentului. Eu veneam cu urmãtoarele argumente, cu care speram sã-i ridic moralul:
– tocmai in aceste clipe, când in tarã au fost ucisi atâtia camarazi, între cari si elita Legiunii, este necesar ca el, figurã de primul rang al miscãrii, a doua dupã Vasile Christescu, sã dea dovadã de hotãrire si curaj, demonstrãnd prin tinuta lui inflexibilã cã bucuria dusmanilor este prematurã, cã ei n’au distrus miscarea si cã lupta va continua;
– mã refeream apoi la starea de spirit din tarã, a legionarilor in viatã si a populatiei in genere. Masacrele din tarã au creat goluri imense in cadrele legionare, dar -un fapt paradoxal- a mãrit popularitatea Legiunii si încrederea in destinele ei. Eu vin din tarã cu aceastã, impresie sguduitoare, a dârzeniei ce-am constatat-o atât in rândurile legionarilor cât si in masele largi ale poporului.
Am stãruit, cu mult pathos, pe lângã Preotul Dumitrescu-Borsa sã stea ferm pe pozitie, reluându-si sefia Comandamentului. E de mare importantã ca, in tarã, legionarii rãmasi acolo sã stie cã la Berlin camarazii lor refugiati, grupati in jurul Preotului Borsa, continuã lupta.
Toatã stãruinta mea n’a servit la nimic. Preotul Dumitrescu era dãrâmat sufleteste. Nu mai avea altã dorintã decat sã fie lãsat in pace, departe de grijile ce le avusese pânã atunci.
In hotãrîrea lui de a se izola de grup si a renunta la functiunea ce-o exercitase pana atunci, am descifrat si temerea lui ca sã nu fie tras la rãspundere de supravietuitorii din tarã pentru cele întârnplate, deoarece el fusese seful Comandamentului Legionar care a aprobat trimiterea dela Berlin a lui Miti Dumitrescu. Retrãgându-se din fruntea Comandamentului, gestul lui se putea interpreta ca un semn de nemultumire pentru cele intâmplate, cu care el nu a fost de acord. Rãspunderea lui se va diminua sau va fi împãrtits cu a altora si putea chiar insinua cã el n’a avut niciun amestec in aceastã operatie.
Vojen si Constant au urmat acelasi drum. S’au tinut deoparte si n’au mai participat la viata Comunitãtii Legionare din Berlin. Ei aveau legãturile lor cu anumite cercuri germane de importantã, dar nu s’au mai angajat intr’o actiune comunã cu restul camarazilor. Teza lor era cã salvarea Legiunii nu poate veni decât dela Berlin, când se va produce ciocnirea între politica Regelui Carol, infeudat democratiilor occidentale, si interesele Axei, ciocnire ce va produce o schimbare de regim in România, din care nu va lipsi nici grupul refugiat la Berlin. Aceasta ar fi fost asa zisa solutie politicã, cum îmi explica Constant.
Victor Silaghi era abãtut. Ducea o viatã singuraticã, dar n’a rupt legãturile cu grupul.
VII. AXA PAPANACE-SIMA
Singur Papanace se mentinuse ferm pe pozitie. El isi dãdea seama de situatia grea a miscãrii, de catastrofa ce s’a abãtut asupra ei, dar nu-si pierduse speranta. Din Comandament, a fost singurul cu care m’am înteles perfect din primul moment al revederii noastre, dupã intoarcerea mea la Berlin. El m’a pus la curent cu prãbusirea moralã a Preotului Borsa si cu destramarea Comandamentului.
Cu Papanace am format împreunã un fel de Axâ, in jurul cãreia s’au grupat ceilalti ca.marazi. De fapt era un nou Comandament, in care ne-am împãrtit rolurile. El, Papanace, se va ocupa precumpãnitor de relatiile externe, de contactele cu autoritãtile germane, iar mie îmi revenea, tot precumpãnitor, vechea mea insarcinare de a pãstra legãturile cu tara.
Am convenit cu el ca, pentru primãvara anului 1940, sã pregãtim o nouã expeditie spre tarã. Pentru realizarea, ei, vom forma un grup de actiune, constituit atât din elementele mai vechi din garnizoana Berlin cat si din camarazii recent scãpati din Romania, cari m’au însotit la întoarcerea mea la Berlin. Din acest grup de actiune se va forma apoi echipa destinatã sã plece in tara, pentru a încerca rãsturnarea regimului.
Pe baza, intelegerii cu Papanace, am procesat imediat la constituirea acestui grup de actiune, alcãtuit din 17 legionari.
In iarna anului 1939-1940, mã întâlneam sãptãmânal cu membri acestui grup si tratam impreunã problemele ce ne asteptau in tarã.
(Va urma)
Despre lucrarea lui Puiu Traian eu nu stiu nimic. Daca aflu ceva, am sa comunic.
Asupra lui Sima, chiar si pe acest blog, au fost aduse acuzatii grave. Mai multe dintre ele se dovedesc neintemeiate, daca nu de-a dreptul rau intentionate:
1) Acuzatia ca Horia Sima ar fi intrat in Legiune pe cai suspecte.
2) Ca activitatea lui ar fi fost zero in teritoriu, sau chiar daunatoare Miscarii.
3) Acuzatia ca ar fi acaparat conducerea Legiunii dupa arestarea Capitanului.
Cei care au alte opinii, sa vina la discutii, dar nu cu traista goala si cu gura mare, ci cu argumente decente si logice.