Desaga scriitorului(2)

Calin Kasper

Desaga scriitorului (2)

În primul articol despre romanul „Desaga scriitorului” (https://ioncoja.ro/desaga-scriitorului/), am afirmat cam prea categoric că meseria de inginer este una creatoare. Sunt şi ingineri care toată viaţa lor au mutat un dosar dintr-un raft în altul. De asta ar fi trebuit să scriu în loc de „este”, „poate fi”. Eu cel puţin, n-am practicat-o altfel decât creator, aşa cum se vor convinge cei care o vor citi. Din cauza acestei nenorocite de creativităţi am avut multe necazuri cu şefii mei, ceea ce m-a silit să colind prin vreo 32 de firme în viaţaţ mea profesională. N-a fost chiar rău, pentru că experienţa de viaţă câştigată mi-a oferit prilejul de a înţelege viaţa mai profund, ca s-o transform apoi în mod credibil în literatură.

Să explic acum cum mi-a influenţat ingineria literatura. În primul rând, prin dezvoltarea gândirii logice, care se formează odată cu materiile specifice studiate la politehnică, precum matematica şi fizica. De ce ar fi importantă logica în literatură? Eu nu spun că e importantă în general, ci susţin doar că e importantă în literatura mea. În lucrarea „Desaga scriitorului” dau mai multe exemple luate din cărţile mele, cel mai relevant fiind cel reprodus din romanul „Prinţesa şi grăjdarul”, în care personajul Mihail, doar prin deducţii logice, descoperă adevărul pe care Contessa căuta să-l ascundă:

“A treia zi, Contessa s-a simţit mai bine, având şi mai mult chef de vorbă. Eu eram încă somnoros, fiindcă descântatul mă cam deşelase. Dar fiindcă prinsesem curaj pentru că avansasem de la „grăjdarule” la „dragul meu”, i-am mărturisit că aş vrea să aflu mai multe despre Contessina.
— E o poveste foarte tristă! Şi-a început ea relatarea. A fost un copil ca toţi copiii, doar poate ceva mai drăgăstoasă şi mai sensibilă. Era singură la părinţi, eu nu aveam copii, aşa că împreună cu mama ei, ne-am îndreptat toată dragostea către ea. La un an după ce a murit cumnatul meu, fiindcă a mâncat-o-n bidinea, sora mea i-a găsit un înlocuitor, un avorton pe care eu nu l-am putut suferi niciodată. Avea un rânjet diabolic şi era o fiinţă respingătoare. Nici nu ştiu cum de-l suporta pe homuncul în patul ei. Brrrrrr!
Şi Contessa s-a scuturat, de parcă i-a intrat un şarpe-n sân.
— Ticălosul mai era şi dependent de droguri, pentru asta o jecmănea mereu pe sora mea de bani. Şi într-o zi, când ne-am dus amândouă în oraş şi Contessina rămăsese acasă cu mama lui Pegy, nenorocitul i-a pus bătrânei o batistă cu eter la nas, adormind-o. Apoi a violat-o pe Contessina barbar, la vremea când aceasta abia împlinise 11 ani.
Bietul copil a avut un şoc atât de puternic, încât i-a zdruncinat sănătatea. De atunci e traumatizată şi are coşmaruri, mai ales noaptea. Şi eu am fost bulversată când am aflat ce-a făcut netrebnicul, dar sora mea a fost cea mai lovită, pentru că se socotea vinovată că l-a adus pe nenorocit la Castel. Şi atunci, amândouă am socotit că pentru asemenea faptă, există doar o singură răsplată.
Într-o seară, sora mea s-a prefăcut că are chef de giugiuleală. Jorg, înainte de astfel de momente se droga, fiindcă numai aşa i se întărea făcăleţul. Şi după ce-şi satisfăcea instinctele primare, cădea în visarea tulbure pe care i-o dădea drogul. Atunci sora mea, ca de fiecare dată, l-a luat de braţ şi l-a scos în noaptea întunecoasă la o mică plimbare, fiindcă aerul rece îl făcea să-i mai treacă din mahmureală.
Când au ajuns lângă fântâna părăsită de lângă bradul din parc, a fost destul să-i dea un brânci, ca nenorocitul să cadă în puţ. Din nefericire fântâna era fără apă, aşa că ticălosul n-a murit pe loc, ci a urlat ca o fiară vreo câteva zile. Ziua nu se prea auzea, dar în liniştea nopţii, amplificat şi de ecoul fântânii, urletul acela animalic părea şi mai lugubru.
Acel răcnet de moarte, deşi nu cunoştea împrejurările, a îngrozit-o şi mai mult pe Contessina, care deja arătase primele semne de alienare.
De atunci e cu mintea rătăcită mititica, sfâşiată de halucinaţii şi înspăimântată de vedenii. Nu putem nici decum să i le scoatem din cap.
Dar ea nu e violentă sărmana, chiar şi în starea asta e blândă, aşa cum a fost şi mama ei. Iar sora mea, urmărită de regrete şi de remuşcări, s-a stins după doar doi ani de la întâmplarea asta atât de tristă.
— Draga mea, m-a cutremurat profund povestea Contessinei şi a bietei tale surioare, dar trecând deja zece ani de la întâmplarea asta nefericită, cred că o parte din amintirile tale legate de evenimente s-au cufundat în ceva obscuritate.
În noaptea aceea, din cauza norilor, luna nu s-a arătat, ca să inunde parcul cu lumina ei argintie.De asta domnea în jurul Castelului o beznă deplină. Sora ta a ieşit pe aleea din parc, trăgându-l după ea pe pedofil. Ea era o femeie blândă şi ceea ce se pusese la cale o tulburase profund. Pur şi simplu, nu se mai simţea în stare să ducă planul la îndeplinire. Nu era omul care să comită o astfel de faptă, chiar dacă suferea cumplit pentru fica ei. Când a ajuns în dreptul fântânii, grilajul care o acoperea fusese deja îndepărtat, iar de după trunchiul bradului şi din boscheţii de pe partea opusă a cărăruii, pândeau două perechi de ochi încrâncenaţi.
Ajunsă la pragul de pe cărăruie, Jorg s-a poticnit şi sora ta l-a scăpat pe netrebnic pe jos. De după brad şi din boscheţi au apărut atunci două umbre, care l-au înşfăcat pe ticălos de picioare şi l-au târât până lângă fântână. Apoi urcându-i picioarele peste ghizduri, cele două umbre, ajutate şi de sora ta, l-au ridicat şi au reuşit să-l prăbuşească în fântână.
— Şi cui crezi tu că aparţineau cele două perechi de ochi încrâncenaţi?
— Ţie şi mamei lui Pegy.
— Poţi să-mi spui şi mie cum de-ai ajuns la o concluzie atât de năstruşnică?
— Nu numai sora ta, dar nici chiar tu, care erai mai puternică şi mai hotărâtă decât ea, nu ai fi fost în stare să-l arunci singură pe Jorg în fântână, cu picioarele în jos. Atunci când dai unui drogat o brâncă ca să cadă într-un puţ, el se izbeşte de ghizdurile fântânii, prăbuşindu-se în mod natural cu capul înainte.
Cum fundul puţului abia se zăreşte, deci fântâna este suficient de adâncă, victima ar fi trebuit să-şi frângă gâtul şi să moară pe loc. Ori dacă a mai urlat ca din gură de şarpe câteva zile, înseamnă că a picat în picioare. Poate că şi-o fi frânt vreo gleznă sau şi-o fi rupt un picior, dar asta nu l-a împiedicat să zbiere cât l-au ţinut bojocii.
— Michael, eşti mai isteţ decât te-am crezut! Cred că ar fi trebuit să nu-mi dau drumul la gură atât de mult. Acum însă, fiindcă ştii adevărul, poţi să suni la poliţie…
— Eu nu am de ce să tulbur apele, pentru că oficial, cazul este lămurit pe principiul juridic universal care afirmă că întotdeauna, mortul este de vină. Apoi, trei persoane o iubesc şi ţin la Contessa lor. Fără ea, coşmelia asta care se numeşte Castel, s-ar destrăma în trei secunde.
—Şi cine crezi tu că sunt cele trei persoane care mă iubesc? S-a alintat ea, de parcă ar fi fost o adolescentă trasă pentru prima dată prin inel.
Fără să dau atenţie unei întrebări retorice, am continuat:
— Eu cred că asemenea monştri ar trebui executaţi fără nicio clemenţă chiar de justiţie, dacă ea ar fi corectă. Dar fiindcă statul este slab şi ticălos, nu rămâne bietului cetăţean altceva, decât să-şi facă singur dreptate. Şi eu, dacă cineva s-ar atinge în acest mod samavolnic de una dintre surorile mele, tot aşa aş proceda.“

Fără gândirea logică a lui Mihail, frgmentul de mai sus n-ar fi avut nici sare şi nici piper. Deci, scrierea mea ar fi fost mai searbădă şi mai săracă.