Declinul Europei vine prin subminarea națiunilor ei

Nicolae COJOCARU

Declinul Europei vine prin subminarea națiunilor ei

La sfârșitul lui 2018 se împlinea un secol de la apariția cărții istoricului german Oswald Spengler: „Declinul Europei” (în fosta RSSM titlul se traducea „Apusul Europei” – după rusescul „Zacat…”). Cartea, prin ideea șocantă din însuși titlul ei, a fost timp de vreo două decenii foarte influentă în Occident. Nu știu dacă în dreapta și în stânga Prutului despre această aniversare și-a amintit public cineva din domeniile la care ideea acestei cărți se referă nemijlocit. Dar ceva – la modul general însă bine scris – s-a publicat în „Revista Literară” (a Uniunii Scriitorilor de la Chișinău).

Deși declinul anunțat de Spengler s-a amânat, acea prezicere a sa privind viitorul sumbru al Occidentului, sună, în aceste prime decenii ale noului mileniu, tot mai îngrozitor și, deci, tot mai actual. Din acest considerent găsisem binevenit să elaborez un text pe această temă, în care ea ar fi privită de pe pozițiile filosofiei sociale, adică ale unei abordări de ansamblu, luându-se în considerare interacțiunea diverselor laturi ale mersului societății din care nu putea să nu rezulte, acum mult mai intens, pericolul anunțat de Spengler. Însă, din cauza complicării acestei teme cu noi aspecte și nuanțe, generate de aprofundarea crizei prin care trece omenirea în anii din urmă, realizarea textului devenea tot mai complicată și nu putea să nu dureze. Iar uneori mă întrebam chiar dacă nu ar fi mai bine să renunț la scopul propus.

Nu am renunțat,inclusiv pe motiv că la tema APUSUL EUROPEI periodic se revine, așa cum vedem și din:

www.ioncoja.ro  15 noiembrie 2022|Textele altora

Declinul Occidentului descris de Oswald Spengler

CD 998 aprobate denitsoc@gmail.com 75.57.36.95     DECLINUL OCCIDENTULUI: SPENGLER ÎN LUMEA DE AZI De Oscar Silva-Valladares Atemporalitatea gândirii și viziunii în politica mondială este o marcă rară de grandoare. „Declinul Occidentului” de Oswald Spengler, scris cu un secol în urmă, merită această distincție, deoarece se citește ca și cum s-a […]

Dar, bineînțeles, nu pretind că ași descoperi ceva. Iar informația privind intențiile globaliste recente e luată din diverse texte ce figurau în internet, pe paginile în română.

1. Cartea „Declinul Occidentului” înmănunchea scrieri din anii primei conflagrații mondiale care se încheia prin catastrofa țării autorului (fără ca pe teritoriul Germaniei să fi călcat picior de soldat străin), dar și prin prăbușirea altor trei mari imperii. Chiar dacănu eraun tratat de filosofie socială sau de filosofie a istoriei (aceasta din urmă fiind în mare parte aplicarea primei la analiza perindării societăților pe parcursul existenței umane), în deceniile sovietice, cei care predam filosofia (evident, pe ce a regimului, adică marxist-leninistă) eram obligați să-l criticăm dur pe Spengler (bineînțeles, fără a fi putut afla textual ce scrisese el cu adevărat). Iar acea critică trebuia să se încheie cu afirmații gen că declinul prezis de Spengler ar fi fost caracteristic nu pentru toată Europa, ci doar pentru cea occidentală, iar mai concret – pentru orânduirea capitalistă din ea. Despre acea parte a Europei, însă, care fusese silită să ia calea spre ceea ce se promitea a fi socialism și comunism se afirma categoric cum că ar fi avut perspective pentru a progresa nelimitat.

Timpul nu putea să nu fi spulberat acele aiureli ideologice, capitalismul occidental, considerat de către visătorul din Kremlin ca fiind, chipurile, în putrefacție și muribund, nu numai că a supraviețuit, ci o și ducea și a tot dus-o bine-mersi. A supraviețuit, inclusiv pentru că, orice s-ar spune critic despre el, o altă orânduire social-economică în stare să asigure posibilități pentru satisfacerea necesităților materiale ale oamenilor din ea istoria încă nu a descoperit (socialismul de tipul celui chinez fiind, în fapt, tot capitalism). Iar dacă în unele țări, inclusiv România și aproape toate fostele republici sovietice, sub socialism a fost mai bine, cum afirmă – nu fără temei – o mare parte a oamenilor din ele, ajunși sărăciți, nu trebuie de uitat că acel MAI BINE (care se referea mai mult la aspectul material al vieții oamenilor și numai pentru scurte perioade ale „erei socialiste” dintr-o parte a lagărului socialist sau alta) a fost realizat ÎN CONDIȚIILE UNEI DICTATURI ACERBE și, deci, nu putea să dăinuiască.

Actualitatea prezicerii splengeriene crește pe măsură ce vechiul capitalism devine tot mai mult HIPERAPTALISM (cu toate ce-l caracterizează). Dar și din alte cauze, bineînțeles. Ceea ce nu numai îndreptățește, ci și obligă domeniile de analiză teoretică a societății, să nu ignore acest nemaivăzut pericol – anihilarea marilor națiuni europene. Căci dacă, pe când scria Spengler, declinul Europei însemna, mai ales, prăbușirea celor patru mari imperii, la începutul noului mileniu marele cataclism ce amenință vechiul continent, dar și toată omenirea vine anume prin subminarea existenței sau amenințarea cu anihilare a marilor ei națiuni, ca entități ale civilizației europene.

Analiza acestui pericol presupune, întâi de toate, depistarea cauzelor – mai vechi și mai noi – care l-au generat și îl amplifică. Or, asta nu e simplu de făcut, mai ales, într-un text foarte restrâns. Dar și pentru că pe această temă acum nu totul pate fi spus public. Căci riști să fii condamnat de un fel de nouă inchiziție – adepții așa-zisei corectitudini politice, ca, chipurile, vinovat de naționalism și chiar de rasism. Cu toate acestea, voi încerca să spun aici ceva pe această temă foarte actuală. Textul nu pretinde la vreo descoperire, ci e o succintă expunere a acestei teme, în legătura diverselor ei aspecte, mai vechi și recente.

1. Marele pericolce amenință Europa vine din tendința de a dizolva, de a face să nu mai existe națiunile ei cu trăsăturile lor esențiale, mai precis – acele caracteristici ale lor pe care și le-au format istoricește și cu care ele se identifică. Să dispară acele trăsături, valori ale comunităților umane de pe vechiul continent care, odată apărute, păstrate și îmbogățite de ele pe parcursul secolelor, au asigurat civilizației europene perpetuarea și progresarea. Chiar dacă aceasta din urmă, ca orice alt progres, a fost și în multe privințe mai e și va rămâne contradictorie. Mai nou e, însă, că, în anii din urmă, se depun din mai multe direcții eforturi colosale, în scopul de a distruge și națiunea nord-americană, ceea ce face viitorul națiunilor Europei și mai sumbru.

Și apare inevitabil întrebarea: cum de s-a ajuns la această situație? Dar și alta, mult mai importantă – dacă se mai poate face ceva, ca acest pericol să fie anihilat sau măcar minimalizat. Sunt întrebări care necesită de urgență cercetări fundamentale.

Cauza inițială a acestui pericol, ba și generatoare a majorității altor cauze a fost însăși natura capitalismului, mai ales, a marilor capitaliști. Căci pe ei mereu i-a și îi interesează, înainte de orice, creșterea profitului. În deceniile din urmă acest interes a făcut ca multe dintre marile firme din țările dezvoltate să-și extindă activitatea în alte țări, ele devenind firme multinaționale. Schimbarea în cauză a coincis cu (sau, mai corect, provine din) interesul mai vechi al marilor cercuri financiare din Occident de a domina pe toate continentele, ceea ce a condus la amplificarea procesului numit globalizare sau mondializare, vechile națiuni cu regulile și cultura lor fiind considerate un obstacol în calea preconizatei omogenizări / nivelări valorice a populației Globului.

Dar, mutându-și o parte considerabilă a întreprinderilor în alte țări (cu mână ieftină de muncă), marii capitaliști nu au avut grijă ca politica guvernelor statelor lor de origine să fi asigurat condițiile necesare pentru creșterea normală a populației în aceste țări, economic dezvoltate. Creștere fără de care nu putea fi asigurată pregătirea specialiștilor și a muncitorilor calificați, în proporții corespunzătoare necesităților crescânde. Iar asta a generat, menține și aprofundează nevoia tot mai mare de a accepta venirea din exteriorul acestor state europene a unui număr de persoane exagerat de mare.

Pentru iubitorii de a–i învinui de xenofobie pe cei îngrijorați de acest proces, amintesc de la bun început că, excluzând comunitățile canibalice (în care vreun străin nimerea doar dintr-o întâmplare pentru el nefericită), venirea – din timpuri străvechi – cu traiul în majoritatea statelor, cu deosebire celor europene, a unui număr mai mare sau mai mic de străini era ceva obișnuit. Iar în deceniile din urmă acest proces nu putea să nu se întețească. Și orice încercare de a-l opri definitiv e și neproductivă, și utopică.

Însă nu mai puțin adevărat e că pentru majoritatea statelor venirea străinilor – chiar și cu acordul părții primitoare – e ceva acceptabil și normal doar până la o anumită cotă a acestora în componența populației autohtone sau pământene. În caz contrar, populația băștinașă din țara respectivă riscă să-și pună în mare pericol identitatea sa etno-culturală și independența națională. Mai ales când majoritatea imigranților provin din țări cu alt tip de cultură. (E o realitate existențială tragică pe care partea de popor român din stânga Prutului, cu regret, o cunoaște foarte bine.) Un atare pericol devine pentru țările Europei Occidentale real absolut, spre ele venind tot mai mulți imigranți din Asia și Africa. Căci transformarea schimbărilor cantitative în schimbări calitative nimeni nu o poate anula.

Probabil, anume ferindu-și țara de un atare pericol, ex-președintele Franței Charles De Gaulle a optat ferm, la vremea sa, pentru renunțarea la colonia Algeria, intuind la ce ar fi putut conduce inundarea Franței de către imigranți arabi de acolo (care – nu numai din Algeria – și așa au venit foarte mulți).

Prin urmare, a se opune unui număr prea mare de imigranți e nu numai dreptul, ci și obligația orișicărui popor și a oamenilor săi de stat, care își prețuiesc propria țară și cultură, cu toate ce le caracterizează, cărora le pasă deci de viitorul lor. Iar a califica o astfel de împotrivire ca rasism e o acțiune antiumană, cu iz de genocid etnic împotriva poporului țării / țărilor respective.

III. Deficitul acut în țările europene dezvoltate de specialiști și muncitori calificați e rezultatul scăderii drastice în ele a natalității. Iar pentru asta capitalismul poartă o vină mai veche – păstrarea îndelungată a discriminării muncii femeiești și limitarea generală a drepturilor femeii în societate. Ca urmare, încă în jumătatea a doua a sec. XIX a apărut, s-a amplificat și pe parcurs a obținut rezultate remarcabile mișcarea feministă. Un fenomen social care, însă, confirmă o dată în plus regula că chiar și un bine, dacă e urmărit în proporții atrofiate, se poate transforma în rău.

Merită, indiscutabil, toată susținerea realizarea dorinței femeilor de a avea drepturi și oportunități egale cu ale bărbaților, pentru a putea să se afirme în societate, în toate aspectele. Dar, totodată, este în dauna propriului lor popor, deci, și a femeilor înseși din țările respective încurajarea renunțării la nașterea și educarea unui număr de copii care să poată asigura perpetuarea națiunii din țara respectivă. Asta, pe de-o parte, obligă statul și societatea să asigure femeilor posibilități / condiții, pentru ca exercitarea rolului de mamă să nu le împiedice să se afirme în societate și pe alte căi, în alte roluri, decât cel de continuatoare a națiunii respective. Or, acesta e un domeniu unde sunt încă multe de făcut, chiar și în țările mai avansate.

Pe de altă parte, e îndreptățit pe deplin interesul statelor și al națiunilor pentru păstrarea relațiilor conjugale normale și a familiei tradiționale, care au asigurat națiunilor europene perpetuarea lor în istorie. Nu e vorba de negarea dreptului la existență a diverselor minorități sexuale (clasificarea și caracterizarea lor e o temă aparte). Dar, totodată, nu este nicidecum îndreptățită acea îngrozitoare deplasare a priorităților la care s-a ajuns în deceniile din urmă. Când, de exemplu, la enumerarea problemelor stringente ale omenirii de azi problema drepturilor acestor minorități e pusă pe poziția întâi, deci, înaintea necesității de a combate sărăcia și foametea. Anume așa s-a făcut în documentul din 2020 cu titlul: 75 de ani de la înființarea ONU. Tema acestor minorități actualmente, lucru bine știut, e una unde pentru orice gând îți poți aprinde paie pe cap. Dar nu pot să nu spun că, dacă e să fim obiectivi, problema e reală numai pentru persoanele cu ambele semne sexuale. În restul variantelor, majoritatea celor implicați caută posibilități pentru a-și da importanță (sau importanță în plus), și anume prin a nu fi ca majoritatea, adică își fac de cap, cum se zice românește. Și e dreptul lor (căci fiecare are dreptul să-și iasă din minți cum vrea). Doar că nu poate fi acceptată insistența lor de a-i influența și pe alții ca să devină precum sunt ei.

1. În unele țări dezvoltate scăderea drastică a natalității s-a produs astfel. După 1945munca femeilor a fost solicitată tot mai pe larg și în cele mai diverse domenii, ceea ce le îngreuna tot mai mult îndeplinirea rolului de continuatoare ale propriilor națiuni. Iar cu începere din ultimele decenii ale secolului XX situația în acest sens s-a tot agravat în mod accelerat. Progresul științifico-tehnic, împins mereu de aceeași dorință de creștere a profitului, cere în permanență un nivel tot mai înalt de pregătire profesională. Iar pentru asta e nevoie de timp, cu deosebire, în cazul persoanelor cu studii superioare. Or, după obținerea diplomei respective, posesorul ei mai are nevoie și de niște ani buni în care să se afirme profesional. Căci doar astfel poate fi sigur de cariera sa. Și, din această cauză, până pe la vârsta de 35 de ani multe tinere cu studii superioare (în RFG li se zice die Akademikerin) astăzi nu pot accepta să aibă copii. Nașterea urmașilor este deseori sacrificată, așadar, afirmării profesionale / carierei.

Totodată, consumarismul exagerat (stimulat excesiv de firmele care produc și propun foarte insistent tot mai multe mărfuri și servicii, inclusiv dintre cele ce nu sunt tocmai necesare majorității oamenilor pentru un trai normal, dar pentru care mărfuri și servicii e nevoie de tot mai mulți bani), goana tot mai mare a tinerilor după distracții, petreceri, călătorii etc. (adică după o zisa dolce vita, care goană e generată și de insuficiența educației înțelepciunii privind justa aranjare sau determinare a priorităților în viață) – toate acestea pentru nu puține cupluri de vârstă reproductivă sunt și motive (în fapt, iresponsabile) care le fac să tot amâne nașterea urmașilor. Sau să se limiteze doar la un copil ori chiar de a nu-i avea, unii motivând că pe Glob și așa sunt prea mulți oameni… Da sunt (în zilele acestea numărul lor a atins cifra de 8 miliarde), însă asta nu oferă șanse de viitor națiunilor cu nivel insuficient al natalității.

Nu fără destul temei, deci, încă în ultimele decenii ale sec. XX, se afirma că în Europa leagănul pentru copii e pustiu. Iar în 2010 neamțul Thilo Sarrazin, un funcționar bancar de rang înalt, a publicat cartea „Germania se autolichidează”. O lucrare în care, printre altele, autorul și-a exprimat îngrijorarea de faptul că natalitatea scăzută conduce la venirea în țară a unui număr prea mare de străini. Iar numărul mic de copii, lăsat de familiile cu realizări valoroase în domeniul intelectual, sublinia el, conduce la degradarea națiunii germane. Idei pentru care autorul s-a ales cu grave învinuiri de xenofobie și chiar de rasism.

Ignorarea de către vârfurile clasei politice din țările europene dezvoltate a unei politici care să fi asigurat condițiile necesare pentru o dezvoltare demografică normală a națiunilor din aceste state este obiectul multor speculații teoretice. Nu-mi propun să le înșiruiesc. Amintesc doar că, poate, cea mai răspândită i nelipsită de temei presupune că această situație ar fi rezultatul unui program tainic al marilor forțe financiare mai vechi și noi de pe Glob (cu centrul în SUA) – de a supune lumea și a o guverna doar în interesele lor. Iar pentru că națiunile europene cu statele lor naționale erau și mai sunt principala piedică în calea realizării acestui plan diabolic, ea – piedica – trebuie înlăturată. Și anume, prin compensarea cu imigranți a insuficienței creșterii demografice pe seama nou-născuților de către apartenenții la națiunile europene, ei – imigranții – fiind mai ales musulmani din Orientul mijlociu și din Africa. Veniți benevol sau pentru că au fost siliți (SILIȚI de niște condiții despre vinovații pentru apariția cărora nu se prea zvonește) siliți deci să-și părăsească propriile țări, imigranții vor conduce la situația când națiunile care au creat statele europene nu vor mai avea rolul decisiv în ele.

Scriitorul și filosoful francez Renaud Camus a sistematizat aceste gânduri în cartea „Teoria marii înlocuiri”, editată în 2011 (v.: Wikipedia – Marea înlocuire). Ideile sale din ea sunt considerate o subteorie a unei teorii conspiraționiste mai largi – cea a genocidului alb. O teorie care, sub influența urmărilor produse de dezlănțuirea (în SUA, de unde, însă, pătrunde și în Europa) a ceea ce trebuie numit rasism inversat, nu pare a fi lipsită total de temei. Procesul marii înlocuiri a fost numit genocid prin înlocuire. Chiar dacă afirmațiile lui Camus nu includ aspecte antisemite, poziția sa are atât susținători, cât și critici înverșunați, până la acuzatori de rasism.

Însă orice ar afirma adepții condamnării aprecierilor obiective ale actualei situații demografice din mai multe țări europene, chiar și din unele nu tocmai avansate, situația nu se poate schimba în bine, cât timp – în cuplurile de băștinași – natalitatea rămâne aici foarte scăzută. Și asta fiindcă, dacă pentru perpetuarea unei națiuni e nevoie ca, în medie, un cuplu să aibă 2,1 copii, de mai mulți ani acest indiciu e mult mai mic, în unele țări el coborând chiar spre doar 1,2 copii. Drept rezultat, în deceniile din urmă numărul populației unor țări europene economicește avansate crește aproape doar pe seama familiilor cu mulți copii dintre imigranții africani și asiatici. Iar cu începere din 2015 – pe seama, mai ales, a bejenarilor din Siria (dar și a „bejenarilor” PRIN Siria).

Or, această din urmă creștere nu poate lichida, chiar și în țările primitoare de mulți imigranți afro-asiatici, deficitul de specialiști și muncitori calificați. Iar ademenirea pentru umplerea acestui gol a imigranților cu pregătire suficientă (sau cu perspective reale ca ea să devină curând corespunzătoare cerințelor din țările primitoare) din țările est-europene conduce la exodul în masă al tineretului din aceste state și la secătuirea lor de specialiști și mâini de lucru pentru propriile necesități. Deci, le acutizează și mai mult problemele interne cu care se confruntă necontenit aceste țări și națiunile lor constituante. Asta se referă chiar și la unele țări membre ale UE (mai ales, România, Bulgaria), ca să nu mai vorbim de majoritatea fostelor republici sovietice. Așadar, și pe această cale unele națiuni europene sunt subminate din exteriorul lor.

1. V. Cel mai mare pericol pentru existența multor națiuni îl prezintă în deceniile din urmă acțiunile de subminare a identității / etnicității lor de cătregrupări neomarxist-progresiste, continuatoare ale cauzei Kominternului – înfăptuirea revoluției socialiste mondiale. Frustrate de eșecul experimentului bolșevic, exportat din Rusia sovietizată și în statele est-europene, forțele extreme ale stângii contemporane își propun să realizeze de astă dată proiectul utopic al lui Marx și Lenin (ajungerea lacomunism, înțeles, printre altele, ca omenire în care să nu existe națiuni). Și anume, prin măcinarea valorilor spirituale ale națiunilor sau nivelarea lor culturală (de unde și denumirea acestei mișcări – marxism cultural). Pericolul dinspre aceste mișcări extremiste de stânga crește și pentru că ele se aliază cu forțele liberal-progresiste. Și toate aceste forțe pot fi și sunt folosite tot mai pe larg de către marii globaliști, în scopurile lor de a domina întreaga planetă. Iar că această folosire are loc nu trebuie să mire, odată ce marxismul cultural nu atentează împotriva inițiatorilor globalizării – deținători de bogății fabuloase, indiferent de sfera la care acestea aparțin: financiară, cea a producției materiale, inclusiv farmaceutice, la media ș.a.

Pe fundalul evenimentelor mai recente din SUA despre numitul marxism cultural, scopurile lui și metodele de a acționa distructiv, de a-și face aliați tot felul de alte forțe nu mai puțin distructive, dar și de a fi folosit de către globaliști se pot scrie multe. Subliniez însă doar un detaliu: cei care se lasă folosiți în acest proces distructiv ar trebui să știe că în final anume ei vor fi perdanți, precum li s-a întâmplat celor folosiți de bolșevici în experimentul lor criminal utopic, de creare a unei așa-zise lumi noi, fără națiuni.

1. Împotriva națiunilor europene marxismul cultural uneltește atât prin adepții săi în țări aparte, cât și prin cei pătrunși în birocrația din instituțiile UE, ba chiar și în subdiviziunile ONU. Despre primii ne vorbește cât se poate de clar și binecunoscutul caz al Republicii Moldova. Aici o mulțime de voci, întreținute pe bani europeni, rusești sau din fondul Soros (cu cei din spatele său), militează pentru creareaașa-zisei națiuni civice moldovenești.O gloată în care moldovenii de aici, această parte de popor român, să renunțe la identitatea lor etnică (adică să nu mai pretindem că suntem parte a românimii), să uite de istoria lor și de toate celelalte valori naționale românești și, bineînțeles, să nu-și mai dorească reunirea cu Patria Mamă, România, să comunice în continuare doar rusește cu toți conlocuitorii de alte origini etnice, veniți nechemați peste noi, ș.a.m.d. Dar, neapărat, și să nu înceteze de a munci mult fizic și de a rămâne permanent cât mai ospitalieri cu străinii. Ba și să-i tot voteze pe reprezentanții lor în rolurile de guvernanți ai țărișoarei=un stat artificial și neviabil, ca și pe câți mai mulți alții din coloana a cincea a Moscovei în acest pseudostat. La Bruxelles, în alte capitale occidentale, și, cu atât mai mult, la Moscova, chiar dacă asta se face în mod tacit, toate astfel de acțiuni împotriva moldovenilor sunt susținute. Iar în unele capitale foarte influente asta se face deschis.

Chestiunea privind subminarea națiunilor europene prin acțiunile factorilor decizionali din birocrația UE e mai complicată. Pentru că, deja de mulți ani, în această direcție acționează nu numai reprezentanții de diferit rang ai stângii și ai dreptei progresiste din numeroasa birocrație a UE, ci însăși natura acestei comunități, transformate într-un fel de suprastat. Înființată în scopul înlesnirii soluționării problemelor economice ale țărilor membre, UE a devenit un mecanism de anihilare a suveranității naționale a acelor state membre care dispun de puține posibilități de influență în ea.

În posturile-cheie din UE nimeresc, de regulă, reprezentanți fie ai statelor mai influente în ea, fie persoane din alte state dar care sunt pe placul factorilor decizionali din primele, și anume, prin acceptarea (evident, nu neapărat și declarată public) de a promova, întâi de toate, interesele statelor cu poziții tari. Chiar dacă actele care reglementează funcționarea UE au fost și mai sunt (deocamdată) adoptate cu ratificarea de către toate statele, tonul la elaborarea lor îl dau reprezentanții și guvernele statelor cu influență mai mare. Iar în timpul din urmă, la Bruxelles unele voci promovau deschis ideea că UE trebuie să fie cu (țări de) două niveluri (de dezvoltare, deci, și de bunăstare a populației etc.). Propunere care oficial nu a fost declarată ca neacceptabilă. Iar mai recent se ehiculează și propunerea de a renunța la adoptarea actelor UE prin acordul unanim al membrilor ei, și aceasta trecută în rezervă. Până atunci însă împotriva statelor care nu sunt de acord cu unele decizii de la Bruxelles, considerate obligatorii, se caută măsuri pentru a le „convinge” să accepte. Se recurge, inclusiv, la învinuiri de abatere de la normele statului de drept democratic sau de abandonare a lor, de respingere a valorilor pe care politicienii de stânga și din grupări ale progresiștilor de la Bruxelles le numesc „ale noastre”. Adică, chipurile, ale tuturor țărilor din UE, chiar dacă unele din ele nu-și doresc astfel de „valori” (de exemplu, renunțarea la trăsăturile propriilor națiuni, la familia tradițională ș.a.). Nu le-au acceptat și nu sunt semne că le vor accepta. Cel puțin, în măsura și cu operativitatea dorite de birocrația UE.

În UE s-a afirmat tendința de a dicta țărilor membre totul – ce să facă (producă), cum, cât, când ș.a.m.d. Iar principala pârghie „de convingere” ca cele dictate să fie acceptate „benevol” e mecanismul financiar:  statelor „capricioase” li se pot reduce considerabil atât banii pe care urmează să-i primească ca împrumut din bugetul comunității, cât, mai ales, sumele de bani prevăzuți ca nerambursabili. Totodată, banii repartizați din bugetul comunitar – indiferent că sunt cu împrumut sau nerambursabili – pot fi primiți, numai dacă Bruxelles-ul va încuviința proiectele țărilor respective pentru care se preconizează să fie cheltuiți. Iar asta face ca dorința statelor economic mai slabe de a investi banii astfel, ca ele să fie mai puțin dependente de importul din țările primului nivel al UE, nu e privită cu ochi buni. În mare parte anume din această cauză chiar și doar apropierea economiilor din țările UE mai puți dezvoltate de nivelul celor avansate va rămâne doar un vis frumos.

Nu e de mirare, deci, că englezii s-au răsculat împotriva unei atare dictaturi. Dar și că acest caz ar putea să nu fie singular. Pentru că mai sunt state membre ale UE (și numărul lor ar putea crește) – state deci care nu doresc să renunțe la suveranitatea lor națională, să sacrifice propriile valori și reguli în schimbul avantajelor oferite de aflarea în componența UE, care avantaje nu rareori se dovedesc a fi efemere. Pentru Bruxelles guvernările acestor state sunt sare în ochi. În schimb, acele guvernări care acceptă tot ce li se dictează, sânt apreciate, lăudate și susținute în politicile lor de renunțare la interesele și valorile națiunilor respective. Recurgându-se, așadar, la amestecul în treburile interne ale statelor membre în cauză. Ceea ce pentru multă lume nu e deloc acceptabil.

VII. Condițiile impuse tuturor țărilor de pandemia Covid-19 (care nu se știe cât va continua și ale cărei cauze adevărate ar putea așa și să nu mai fie aflate), sunt folosite la maximum de către forțele care urmăresc scopul subminării națiunilor, întâi de toate, a celor europene. Și mai ales prin erodarea valorilor create de ele pe parcursul secolelor.

După criza financiară din 2008 dorința globaliștilor (ei existând, bineînțeles, și până la apariția termenului „globalizare” sau „mondializare”) de a-și supune toate statele de pe Glob a fost declarată deschis în cartea „Revoluția globală neterminată” (reeditare, 2012) a englezului Mark Malloch-Brown, fost secretar general adjunct al ONU. Un personaj foarte apropiat lui Soros, devenit șef al fondului Open Society (Societatea Deschisă), finanțat de acest multimiliardar și, bineînțeles, de către cei din spatele său. Or, din acțiunile îndelungate ale lui Soros de subminare a identității națiunilor, cu deosebire a celor est-europene sau ieșite din zisul socialism, e foarte clar adevăratul scop urmărit de acest fond. Și anume, nu ca societatea din fiecare țară să fie deschisă pentru fiecare locuitor al ei, adică asigurându-i-se șanse legislative egale pentru a se autoafirma, inclusiv prin dreptul real de a o părăsi, precum ar lăsa se înțeleagă denumirea acestui fond (ceea ce tocmai a și fost argumentul forte care i-a ademenit pe foarte mulți naivi din mai multe state ca să devină adepți ai politicii sale deznaționalizatoare). Scopul principal, evident neafișat, a fost însă și rămâne altul – cel visat de întemeietorii doctrinei revoluției socialiste mondiale și de nu puținii lor susținători, în majoritate evrei. Și anume, ca oricine și oricând dorește să poată nu numai veni / intra și rămâne în țara dorită de el (fără a obține învoirea  acelui stat), dar și ca să nu i se interzică a face aici orice i-ar trăsni prin cap, fără a tine cont de regulile țării respective și cultura națiunii care a întemeiat-o. Chiar la începutul pandemiei Soros a declarat că ar fi păcat ca el și cei pe care îi slujește să nu profite în scopurile lor de condițiile pe care ea, pandemia, le va impune.

Iar scopurile lor demult nu mai sunt un secret. Iată cum le expune prefaţatorul cărţii mai sus menționate a lui Malloch-Brown (reproduc un citat dintr-un articol din Revista Art-emis.ro). În urma „provocărilor globale ale secolului XXI, pe măsură ce ne-am integrat mai mult, am ajuns să fim mai puţin guvernaţi. Guvernările naţionale nu mai posedă mijloacele necesare pentru a aborda problemele globale complexe, de la schimbările climatice la sărăcie, iar organizaţiile internaţionale încă nu au fost împuternicite pentru a umple golurile. […] Odată cu criza economică din 2008, mulţi au fost obligaţi să recunoască faptul că o economie globală are nevoie de instituţii globale care să o guverneze. Ceea ce e valabil pentru Finanţe – argumentează Malloch-Brown – e, cu siguranţă, valabil şi pentru sistemele publice de sănătate, pentru sărăcie sau schimbările climatice. În „Revoluţia globală neterminată”, el ne cere să încurajăm existenţa unor instituţii internaţionale cât mai puternice şi valori care să susţină o adevărată agendă globalistă”.

Idei asemănătoare au fost vehiculate și mult înainte de criza menționată (de exemplu, de către lordul logician și matematician Bertrand Russel, prin anii 70 ai sec. XX, dar și de către alții cu mult mai înainte). Însă e foarte revoltător că ideea instaurării unui suprastat mondial e susținută și de Papa Francisc, afirmând, în 2019 dar și mai apoi, că statul național nu mai este capabil să obțină binele comun al populației sale.

În condițiile dezlănțuirii pandemiei Covid-19 aceste idei sunt preluate și amplificate de numita doctrină a Marii Resetări. Autorul și promotorul ei foarte activ este Klaus Schwab, fondatorul (formal?) al Forului Economic Mondial (cu sediul la Davos, Elveția), conferința anuală din 2021 a căruia a dezbătut (virtual) anume această temă. Verbul a reseta (de la englezescul to reset) e tălmăcit în DEX-ul NDU al LR prin a reinstala programe în calculator. Judecând după conținutul doctrinei lui Schwab, sintagma „marea resetare” ar însemna marea schimbare sau renovare (a economiei mondiale, dar și a omenirii, în ansamblu).

Această operație ar fi necesară pentru a permite supraviețuirea capitalismului, ca forță motrice fundamentală a acțiunii economice. Schwab a explicat: „Nu pledez pentru o schimbare de sistem. Pledez pentru o îmbunătățire a sistemului.” Ultima sa lucrare este intitulată „Capitalismul părților interesate: o economie globală care funcționează pentru progres, oameni și planetă”. În spatele conceptului de capitalism al părților interesate se află – declarată – intenția de a alinia activitățile economice ale companiilor cu nevoile tuturor părților interesate, nu numai de a opera în sensul de profit și randament. În opinia sa, o companie „nu numai că are o valoare economică, ci și o funcție socială și niciuna dintre acestea nu este în opoziție”. Și este uimit de rezistența ideologică întâmpinată de proiectul său.

Un comentator al acestei lucrări menționa: „Într-o carte a cărei teză este că liderii de afaceri fac lumea mai bună urmărind obiective sociale în plus față de profit, ne-am aștepta la o discuție despre cel mai important contra-argument – și anume că liderii de afaceri ar putea de fapt să înrăutățească lumea (… ) făcând exact ceea ce cere domnul Schwab. Așadar, „capitalismul părților interesate poate fi, în cele din urmă, o versiune mai profitabilă a capitalismului clasic – pentru că lumea e păcălită și terenul spălat”. Dar autorul cărții tace, despre această posibilă variantă invocată de critici.

Ce anume înseamnă practic trecerea la un capitalism al părților interesate s-a anunțat oficial în Niderlanda. Și anume, când a fost prezentat parlamentului noul buget de stat, acțiune realizată de către însuși rege – un caz de unicat. S-a făcut așa nu întâmplător, ci pentru că în acel raport despre noul buget al acestei țări s-a declarat tocmai ceea ce presupune capitalismul renovat al lui Schwab: fiecare cetățean să se bazeze doar pe sine. Fiindcă toate ce le oferea statul social nu vor mai exista.

VIII. Un loc deosebit în doctrina Marii Resetă, dar și a toate ce se scriu de către adepții mondializării în legătură cu pandemia Covid-19 îl ocupă teza că viața oamenilor nu va mai fi așa cum a fost până la actuala pandemie, ci se va schimba radical.

Ei bine, că totul se schimbă, asta e știut de când lumea (să ne amintim și de Panta rhei, adică totul este „într-un flux”, a filosofului grec Heraclit, sec VI-V î.Hr.). Nu e nicidecum cazul să negăm că această pandemie schimbă și va mai schimba multe în modul de viață de până la ea a oamenilor. Toate bune, însă, doar până la momentul în care, pornind de la inevitabilitatea acestor schimbări, unii dintre birocrații de la Bruxelles care se consideră, probabil, cei mai înțelepți dintre pământenii de azi ajung la afirmații și concluzii în care, de fapt, neagă viitorul națiunilor europene.

Cel mai grăitor în acest sens e cazul membrului Grupului Bilderberg și (probabil, deja fostului) prim-vicepreşedinte al Comisiei Europene, olandezul Frank Timmermans. Într-un discurs în Parlamentul European acesta avertiza statele naţionale că viitorul umanităţii nu va fi al comunităţilor construite pe o cultură anume, ci pe diversitatea totală: „Diversitatea este văzută în unele părţi ale Europei ca o ameninţare. Diversitatea vine cu provocări, dar diversitatea este destinul umanităţii. Nu va fi, chiar şi în cele mai îndepărtate locuri ale acestei planete, o naţiune care nu vede diversitatea în viitorul ei. Spre asta se îndreaptă umanitatea. Şi toţi politicienii care încearcă să vândă alegătorilor o societate compusă exclusiv din oameni ai unei singure culturi, toţi cei care încearcă să prezinte un viitor construit pe un trecut care niciodată n-a existat, acolo acel viitor nu va fi niciodată”.

Această prezicere pretins obiectivă e un amestec de afirmații arbitrare. Opusul diversității etnice, sau naționale, și culturale este, precum e bine știut, omogenitatea. Omenirea a fost, este și va rămâne diversă, ca și totul în natură. Și asta e o mare fericire pentru specia umană. Diversitatea este condiția sine qua non pentru dăinuirea a toate ce există, ceea ce nu necesită argumentare. Dar atât diversitatea națională și culturală, cât și omogenitatea, în istoria modernă, nicăieri nu au fost și nu sunt absolute. Am afirmat mai sus că în majoritatea țărilor pe parcursul secolelor au venit / s-au așezat și au trăit mereu și oameni de alte etnii, aducând cu sine elemente din culturile respective. Drept rezultat, toate societățile deveneau, într-o măsură sau alta, cultural diverse. Și asta era normal, însă doar în măsura în care imigranții și cultura pe care o aduceau nu amenința omogenitatea național-culturală a țărilor primitoare. Regulă care de la o vreme se încalcă cras, iar Timmermans, ca și toți globaliștii, vrea ca asta să devină normă pentru toți. El absolutizează ceea ce a fost caracteristic pentru istoria Niderlandei, o țară de țărm maritim și comerț intensiv, unde numărul străinilor care se așezau cu traiul și, deci, diversitatea / amestecul național-cultural au fost și, probabil, rămân mult mai pronunțate. Totodată, Timmermans falsifică realitatea, atribuind cuiva cum că ar dori ca societatea să fie  compusă exclusiv din oameni ai unei singure culturi. Nu e adevărat. Chiar și cei mai consecvenți tradiționaliști acceptă în țările lor și alte culturi, dorind doar ca asta să nu întreacă măsura mai sus menționată.

Interesul, grija și acțiunile oamenilor pentru dăinuirea națiunii lor prin cultură nu este un temei legitim pentru a-i învinui de naționalism. Iar dacă neomarxiștii și liberal-progresiștii numesc asta naționalism, suntem în drept să le răspundem. Și anume: da e naționalism, dar un naționalism luminat, sinonim al patriotismului. Și suntem în drept să-l cultivăm și să-l realizăm. Căci, așa cum spus și Donald Trump, „Daca vrei libertate, fii mândru de tara ta! Daca vrei democratie, pastreaza-ti suveranitatea! Daca vrei pace, iubeste-ti natiunea!… Viitorul nu le apartine globalistilor, ci patriotilor, natiunilor suverane si independente, care-si protejeaza cetatenii”.

Niște naționaliști înrăiți sunt chiar ei, toți cei care neagă viitorul națiunilor tradiționale. Pentru că, în fapt, ei militează pentru o omenire cu o singură așa-zisă națiune, care să fie o amestecătură cu valori culturale omogene absolut, în care omul să nu mai vorbească limba națiunii sale, să nu mai știe de patria strămoșească și ce se face cu ea, să-i fie indiferent absolut în ce loc de pe Glob își duce traiul, urmărind doar ca săi fie lui bine. Or, asta ar însemna sfârșitul omenirii, chiar dacă fizicește ea nu numai că ar mai exista, ci ar și duce un trai îndestulat. Nu mi-aș dori să trăiesc într-un astfel de viitor.

E de la sine înțeles că războiul declanșat de Rusia în Ucraina complică și mai mult situația multor națiuni europene, și nu numai.

16.11.2022