Dacizarea romanilor la nivelul artei populare! Și nu numai!

 

Preiau și acest comentariu, al dlui MIRON SCOROBETE, și-l propun ca text de sine stătător. Domnia sa mută discuția pe un alt domeniu, al artei populare, domeniu în care, cu siguranță, sensul influenței s-a schimbat în interiorul simbiozei daco-romane: dacii i-au dacizat pe romani! Acest fenomen, al dacizării romanilor, a fost deja smnalat de savanții români. Viața pastorală, bunăoară, a păstrat mai bine reperele dacice în comparație cu viața agricultorului. Ovid Densusianu înregistra un conflict surd, mocnit, străvechi, între păstor și agricultor! Îl punea pe seama faptului că păstorul, în pendularea sa transhumantă după iarbă grasă, strică culturile de la câmpie. Dar mă întreb acum prima oară, nu cumva regăsim aici urmele conflictului care nu se poate să nu fi existat între autohtonii daci și nou veniții romani, italici?… Câmpia era mai accesibilă noilor veniți!  La fel cum, peste o mie de ani, când românii din Ardeal s-au trezit cu colonizări germane și maghiare, au cedat câmpia și s-au tras la munte!… Precum dacii la venirea colonilor italici! „Daci inhaerent montibus!”, zicea cronicarul antic. Cum spune și un cântec popular slovac: „Vlahilor le place traiul la munte.”

Nota bene: slovacilor le place să se considere daci slavizați! Nu ne deranjează! Să vină mai aproape!

Iată comentariul apărut pe marginea textului intitulat Rușinea de rușinea celuilalt…

 

„Aici vreau sa trecem insa in alt registru, cel al subtilitatilor pe care ma tem ca multi nu le vor intelege si pe multi ii vor intriga. Ma refer la faptul ca dacii nu scriau.
Sunt cu totul de acord cu pozitia dv, vreau doar sa o subliniez, sa iasa si mai bine in evidenta.
Dacii nu scriau nu dintr-o deficienta intelectuala, nu din cauza ca erau primitivi, ci tocmai pentru ca se situau pe un podium atat de ridicat incat si pentru cercetatorul de azi e dificil sa-l inteleaga si sa-l defineasca. Ne vom apropia intrucatva de el daca ne referim la arta dacica raportata la cea romana, greaca, egipteana, asiro-babiloniana. Toate acestea din urma reprezentau natura inconjuratoare – oameni si vietati – fiecate in felul sau: grecii, imitati de romani, cat mai realist, cat mai identic cu natura, cat mai “fotografic”; egiptenii stilizand intr-un mod propriu, mesopotamienii stilizand si ei dupa tiparele lor (observatia poate fi extinsa la indieni, chinezi, japonezi, amerindieni etc.).
Dacii nu “reproduceau” cele ce le vedeau ci le interpretau. De asta nu faceau statui, basoreliefuri, fresce. Exceptiile sunt nici cate degete la o mana: masca zeitei Bendis, zimbrul de pe scutul de la Piatra Rosie, chiar steagul cu cap de lup si trup de balaur (doar intrucatva figurativ, mai mult simbol).
Conceptia aceasta o vedem continuata intocmai in arta populara romaneasca. La romani, in cusaturi, covoare, sculpturi in lemn (porti, furci de tors), nu vedem, ca la toate popoarele, de la cele vecine la cele mai indepartate, chipuri de oameni, animale si flori ci exclusiv figuri geometrice, acestea insa de un gust, de un rafinament, de o armonie a formelor si culorilor inegalabile. Ia, care e o doina nu auzita ci vazuta, face furori pe intregul glob.
E un mod superior de a vedea lumea, nu ramanand la prima senzatie, la forme, ci ducandu-te foarte departe, pana la esente. E capacitatea de a vedea (cum zicea Socrate despre medicul trac) nu detaliul ci intregul, nu amanuntul ci cosmosul in toate tainele lui, nu efemerul ci eternitatea.
Asa s-au raportat dacii si la scris.
Va reamintesc o formula pe care sigur o stiti, dar care va va prinde bine cand va trebui sa va justificati pozitia. Nu numai dacii au procedat astfel. Pitagora insusi, cu care dacii aveau multe in comun (si e de adus aici iarasi in discutie insusi Zamolxe), a spus: “Scrisul e cadavrul gandirii”.