„Daca ai ceva mai serios, mai consistent in sprijinul profetiei gratuite atunci hai sa vedem ce ar fi. ”

Scopul Chinei rămâne, pentru viitor, comunismul global pentru întreaga omenire.
Această realitate poate fi aflată chiar de pe website-urile guvernamentale ale Chinei, precum cel al ministerului Comerţului chinez (mofcom.gov.cn).
China NU şi-a însuşit pentru totdeauna în doctrina de partid-stat uzul real al capitalismul în simbioză cu socialismul comunist, cum arată fals unii din propagandiştii ei din România, decât strict ca „etapă“ premergătoare victoriei comunismului, scopul ei ideologic şi social.

Totodată, China a fost obligată din exterior să accepte principiul „o ţară, două sisteme“ („one country, two systems”), la schimbul primirii unor teritorii. Nu e doctrina sa şi nu promovează principiul care permite capitalismul autentic şi economia de piaţă autentice decât vremelnic, câţiva zeci de ani, şi doar în interiorul teritoriului ei lărgit cu teritoriile primite de la administrarea britanică în 1977. Deşi acceptă principiul economiei de piaţă, China nu sprijină deloc sistemul capitalist în lume (cum ar reieşi din propaganda unor PR-işti ai ei), fiind nevoită să joace în această piesă de teatru politic prin angajamentul internaţional pe care şi l-a luat.
Astfel, China s-a angajat când a preluat Hong Kong-ul şi Macau de la occidentali (de la britanici, administrativ) la principiul acesta, „o ţară, două sisteme“ – adică şi comunist (în vechea Chină, cu „economia de piaţă socialistă“ sau „socialismul chinez“, tot de „etapă“ şi acesta, înainte de comunismul plenar) şi capitalist (în teritoriile nou alipite, ce erau deja capitaliste) -, şi respectă principiul şi pentru că doreşte să mai preia şi Taiwanul cu cât mai puţine probleme, deşi acesta nu doreşte să se alipească ansamblului Chinei comuniste.
De aceea, principiul „o ţară, două sisteme“ a fost introdus în Constituţia Chinei în anii 80, în timpul negocierilor asupra Hong Kong-ului dintre China şi Regatul Unit, dar numai pentru a permite guvernanţa economică capitalistă specială din Hong Kong şi Macau. Acest principiu prevede că deşi există o singură China, aceste regiuni îşi pot păstra propriile sisteme economice şi administrative (timp de circa o jumătate de secol), în timp ce restul Chinei continentale utilizează sistemul „socialismului cu caracteristici chinezeşti“.
Iar „Economia de Piaţță Socialistă“ (Socialist Market Economy / SME) a „socialismului cu caracteristici chinezeşti“, în care prevalează sau predomină tot „proprietatea publică“ etatistă, nu cea privată, şi întreprinderile de stat, nu cele private, este şi ea tot doar o concesie momentană făcută pieţei de capital, fiind numită de comuniştii chinezi drept o „etapă preliminară“ sau „etapă primară“ („preliminary stage“ or „primary stage“) a dezvoltării socialismului, care deci, teoretic, va fi abandonată după dezvoltarea corespunzătoare mondială a Chinei, chiar conform website-ului guvernamental al ministerului Comerţului chinez (mofcom.gov.cn).
„Economia de Piață Socialistă“ a Chinei e adoptată din 1992, fiind necesară competitivităţii Chinei în economia de piaţă globală care să îi asigure bogăţia necesară evitării unei prăbuşiri economice ca a Uniunii Sovietice.
Chiar dacă unii analişti îi zic „capitalism de stat“, cei mai obiectivi o descriu ca pe o „evoluţie originală a marxismului… adaptată la coabitarea cu un sistem capitalist globalizat“ (citat după Maxence Poulin, „Comparative Analysis of the Economic Structure of the Socialist Market Economy of China and the New Economy Policy”, 2021).
Comuniştii chinezi sunt de fapt destul de marxişti acum, şi deloc leninişti, căci marele ideolog al comunismului, iudeul Karl Marx, spunea despre Comunism că se va realiza în urma dezvoltării maxime a capitalismului, care se va autodistruge pe măsură ce tot mai mulţi oameni vor fi retrogradaţi la statutul de clasă muncitoare, inegalitatea creşte, cei bogaţi fiind doar o castă, iar concurenţa va duce profiturile corporative la zero, culminând cu o revoluţie comunistă după care producţia va fi predată în ansamblu clasei muncitoare, ceea ce va echivala imediat şi cu apariţia societăţii comuniste fără clase.
China autocratică nu a trecut în prezent la pluripartidism, iar Partidul Comunist Chinez, partidul-stat, nu a abandonat acest scop final, comunismul, ci administrează evoluţia spre această finalitate conformă viziunii lui Marx, neluptând direct cu capitalismul, ci adoptându-i principiile ca o „etapă“, pentru a-l concura şi a-l învinge altfel, dar tot pe linia finală prevăzută de Karl Marx, ajungerea la comunism.
Intervenţionismul statului e cvasi-total în „Economia de Piaţă Socialistă“ din China, cu excepţia teritoriilor nou anexate. Nu e o economie de piaţă liberă cu reglementările necesare, e un control total al partidului stat, iar partidul unic e comunist, cu toate tarele sale, căci este un univers guvernat cu mână de fier, cum îl descrie profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir, „univers în care dizidenţii politici sau religioşi sunt exilaţi, întemniţaţi sau executaţi“, iar „imaginile din Piaţa Tiananmen ar merita revăzute, înainte ca miracolul chinez să fie invocat, pios“, căci imaginile cu „şenilele de tancuri trecând peste trupuri umane nu sunt o metaforă, ci instrumentul prin care o putere totalitară şi-a menţinut hegemonia, în contra propriului popor“. Am mai văzut şi la noi aşa ceva, în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi la Timişoara în decembrie 1989 (acelaşi an cu masacrele de la Tiananmen), când comunismul se crampona de putere după ce românii nu mai avuseseră dreptul la alegeri libere, nefraudate total, de peste o jumătate de secol, cele din 1937, şi acelea anulate de instaurarea altei dictaturi, cea regală, aşa cum prin alegerile total fraudate din 1946 s-a demarat instalarea dictaturii de ocupaţie sovietică a României şi instalarea la putere a… „Partidului Comunist Român“ şi a sateliţilor lui, interfeţe ale ocupantului.
Doctrina partidului-stat al Chinei implică obligatoriu dictatura, şi în prezent, definită drept „dictatura proletariatului“ prin reprezentanţii săi asupra întregului popor. Viitorul, conform doctrinei partidului-stat al Chinei, al ei şi al lumii, este tot comunismul. În China nu există pluripartidism, iar economia de piaţă socialistă este un compromis făcut pentru ca China să acumuleze bogaţia globală cu care să îşi impună dominaţia.
*****
Până şi companiile private din China („capitalismul chinezesc“ de tip socialist) sunt artificiale, fiind creditate şi subvenţionate de partidul-stat şi controlate prin Departamentul Frontului Unit al Muncii al Partidului Comunist Chinez şi prin Federaţia Sindicatelor din Întreaga China („All China Federation of Trade Unions“), prin care salariaţii sunt formal proprietari şi care e condusă de liderul comunist Wang Dongming, care este şi vicepreşedintele conducerii Congresului Naţional al Poporului chinez, cel mai înalt organ al puterii de stat comuniste din China. Confederația Internațională a Sindicatelor Libere a declarat că „Federaţia Sindicatelor Întregii Chine nu este o organizație sindicală independentă şi, prin urmare, nu poate fi considerată o voce autentică a lucrătorilor chinezi“ („Morning Star, The People’s Daily“ din 14 octombrie 2013).
Iar „Frontul Unit“ (Departamentul Frontului Unit al Muncii sau, în engleză, „United Front Work Department“) funcţionează şi ca o agenţie de spionaj, cunoscută ca atare, definită în general drept „una dintre cele mai puternice, dar şi misterioase, structuri de decizie şi execuţie din cadrul Partidului Comunist Chinez“ (Bloomberg). Pentru a-și desfășura şi activitățile de influență din străinătate, UFWD sau Frontul Unit al Muncii conduce „munca chineză de peste mări“, ce urmărește să coopteze indivizi și comunități etnice chineze care trăiesc în afara Chinei, în timp ce o serie de alte organizații cheie afiliate sau ghidate de strategia mai largă a Frontului Unit al Chinei, precum reţeaua de Ong-uri SIRONET („SilkRoad NGO Network“), desfăşoară operaţiuni de influenţă care vizează actori şi state străine (SIRONET ocupându-se şi de deplasarea în China a politicienilor sau influencerilor politici români Victor Ponta, Adrian Severin sau Corvin Lupu, zilele trecute şi Adrian Năstase şi Viorica Dăncilă). Un raport al Departamentului de Stat al SUA din 2018 („China’s Overseas United Front Work – Background and Implications for the United States“) arată că „astăzi, organizaţiile legate de Frontul Unit joacă un rol din ce în ce mai important în politica externă mai largă a Chinei sub preşedintele şi secretarul general al PCC Xi Jinping. Este tocmai natura muncii Frontului Unit să caute influenţă prin conexiuni care sunt dificil de dovedit public şi să câştige influenţă care este împletită cu probleme sensibile, cum ar fi identitatea etnică, politică şi națională…“
În plan intern, „Partidul Comunist al Chinei a cerut Frontului Unit să adâncească rolul de conducere al guvernului în sectorul privat [existând milioane de firme private cvasi-independente în China] conform liniilor directoare emise de Biroul General al PCC“, scria Bloomberg în 2020. Cererea partidului venea „în întâmpinarea riscurilor emergente pe măsură ce creşte amploarea întreprinderilor private, iar oamenii de afaceri privaţi îmbrăţişează valori şi interese diverse“. Deci fără prea mută libertate.
Noua strategie de control şi influenţă mai mari a statului asupra „economiei „private“ din China, accentuează creşterea tensiunilor cu SUA şi alte state, pentru care „firmele aparent private“, precum Huawei Technologies Co., sunt „instrumente ale puterii de stat chineze“, sectorul privat (reprezentând 60% din producţia economică a Chinei şi 80% din locurile de muncă din oraşe), ducând şi greul războiului comercial SUA-China, deoarece multe companii sunt producători orientaţi spre export.
Rolul Departamentului Frontul Unit, este, în analiza Financial Times, transformarea Chinei în „putere mondială moderată“, „o misiune multilaterală, dar în mare parte confidenţială, pe care Xi Jinping, cel mai puternic preşedinte al Chinei din epoca modernă, a făcut-o unul dintre cele mai importante obiective“, iar o investigaţie a FT privind operaţiunile Frontului Unit în numeroase ţări, evidenţiază „activităţi coordonate direct de liderii Chinei în scopul convingerii, cooptării sau atacării unor grupuri clar definite sau unor indivizi“, cu „obiectivele generale de obţinere a susţinerii pentru agenda politică a Chinei, de acumulare a influenţei pe plan extern şi de colectare a unor informaţii esenţiale“.
***
Cazul companiei chinezeşti Huawei, cea care vrea să implementeze în lume reţeaua proprie de transmisiuni digitale 5G, este exemplar privind modul cum au apărut companiile „private“ pe structura socialismului chinezesc. Când s-a înfiinţat, în 1987, Huawei era „o întreprindere deţinută colectiv“, adică nici de stat nici privată, ci o cooperativă de producţie în stil comunist, dar când în 1992 guvernul chinez a început să elibereze licenţe pentru „întreprinderile private“, Huawei s-a încadrat în noua legislaţie şi a devenit astfel „companie deţinută de angajaţi“, ceea ce e discutabilar, căci nu au drepturile fireşti ale unor acţionari dintr-o economie de piaţă reală.
Creierul şi preşedintele companiei, „inginerul militar comunist“ Ren Zhengfei, deţine aproximativ 1% din acţiunile holdingului Huawei, cel mai mare procent deţinut de o persoană, restul acţiunilor fiind deţinute de un „comitet sindical“ (care nu este un sindicat în sine, iar procedurile de guvernanţă internă ale acestui comitet sunt atipice unui sindicat).
Ren Zhengfei este un comunist dedicat şi a căutat să înrădăcineze ideologia Partidului Comunist Chinez în managementul şi cultura „corporativă“ a Huawei („Mao and Markets: The Communist Roots of Chinese Enterprise. Kunyuan Qiao. New Haven“, Yale University Press, 2022). Ren Zhengfei afirmă că, dacă ar apărea un conflict între interesele Huawei şi interesele Partidului Comunist Chinez, el ar „alege Partidul Comunist Chinez, al cărui interes este să servească poporul şi toate fiinţele umane“, şi că nu ar putea „trăda principiul slujirii tuturor fiinţelor umane“.
Ren Zhengfei, în prezent un apropiat al preşedintelui Chinei, a fost 11 ani inginer în Armata Chinei („Armata de Eliberare a Poporului“), pe care a părăsit-o când a participat, în 1982, la cel de-al 12-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, apoi a fost transferat, devenind director adjunct al unei fabrice de electronice a Shenzhen Southern Oil Group, parte a companiei gigant China Merchants Group, a statului chinez. De aici Ren a trecut, cu misiune, în „privat“ prin fondarea Huawei, dar tot timpul a fost acuzat de „legături suspectate cu guvernul chinez“ şi mai ales de legătura sa secretă cu Armata de Eliberare a Poporului, forţa armată a Partidului Comunist Chinez, legătură invocată şi de guvernul indian ca fiind o problemă de securitate, nepermiţând Huawei să câştige contracte strategice în India. Aceste temeri sunt împărtăşite de alte ţări, mai ales de Statele Unite, în timp ce în Regatul Unit britanic, Comitetul de Informaţii şi Securitate a recomandat eliminarea echipamentului Huawei din cauza temerilor de spionaj.
În cadrul Armatei Populare de Eliberare (Armata Chinei), cele mai cunoscute centre de unde se coordonează acțiunile secrete sunt „Forţa de Sprijin Strategic“ (Strategic Support Force / SSF) şi „Baza 311“ („Unit 61716 – People’s Liberation Army Base 311“ cu sediul în Fuzhou, care este dedicată implementării strategiei „Three Warfares“ sau „Trei Războaie“). Ele desfăşoară pentru Beijing operaţiunile de control şi influenţă faţă de diaspora, mass-media, diplomaţie, în economie, politică, educaţie, prin think tank-uri şi ONG-uri şi asupra lor şi în ceea ce priveşte manipulările informaţionale interne şi mai ales externe, împreună sau separat de Ministerul Securităţii de Stat al Chinei, responsabil de spionajul extern, de contrainformaţii şi de securitatea Partidului Comunist Chinez, „unul din cele mai mari şi mai secrete organizaţii de informaţii din lume, cu btranşe semi-autonome“.
Deşi Huawei pretinde că este „o companie privată, deţinută de angajaţi“ (151,7 mii de persoane acţionari indirecţi din 207 mii de angajaţi), cel mai mare acţionar, ca persoană, fiind fondatorul şi managerul Ren Zhengfei, despre care am vorbit mai sus, care deţine aproximativ 1% din „acţiunile“ holdingului, restul acțiunilor sunt deținute de fapt de un „comitet sindical“ agreat de stat şi de partidul comunist. Acest lucru se datorează mai ales limitării din legislaţia chineză, care împiedică societăţile cu răspundere limitată („private“) să aibă mai mult de 50 de acţionari-asociaţi, iar interesul angajaţilor este tratat ca o singură entitate-acţionar prin intermediul „sindicatului“.
Deşi acţionarii angajaţi primesc dividende, acţiunile lor nu le dau dreptul la nicio influenţă în deciziile conducerii, Ren Zhengfei având putere de veto împotriva oricărei decizii luate de consiliul de administraţie, desemnat de „sindicatul“ aliniat partidului comunist.
Pe aceste considerente, americanii Donald Clarke şi Christopher Balding (profesor asociat şi la Peking University HSBC School of Business din Shenzhen, China), arată în lucrarea lor „Who Owns Huawei?” (2019, NY) că Huawei este „deţinută efectiv de stat“ din cauza acestei „structuri“, căci „sindicatul şi comitetul său funcţionează ca orice alt sindicat din China“, fiind necesar să fie asociat cu acea federaţie a muncii (Federaţia Sindicatelor din Întreaga Chină / „All China Federation of Trade Unions“ condusă de lideri comunişti) legată şi controlată de Partidul Comunist Chinez. Ei subliniază, de asemenea, că „aranjamentul“ nu e o proprietate reală, ci un acord de împărţire a profitului net (profit-sharing arrangement), de regulă 1 yuan la o acţiune. Pentru staff şi acţionari înseamnă un stimulent serios în muncă acest beneficiu, dar nu sunt proprietari reali, căci nu pot dispune de acţiunile lor (nu le pot vinde, de exemplu). În 2003, unii angajaţi Huawei au iniţiat contestaţii la o instanţă de judecată chineză împotriva companiei cu privire la acţiunile lor, cerând posesia lor reală. Dar atât Curtea Populară Intermediară a oraşului Shenzhen, cât şi Curtea Populară Înalta a provinciei Guangdong au decis că acțiunile lor sunt doar „pentru referință“ şi nu există temei legal pentru pretenţțiile angajaţilor cu privire la proprietatea lor asupra acţiunilor Huawei (ştire din presa chineză precum yunfawu.cn, dar informaţii lămuritoare sunt cuprinse şi în „Chinese Influence Operations“, un raport al Institut de Recherche Stratégique de l’Ecole Militaire din Paris).
Căci dacă analizăm cum sunt aleşi membrii Comitetul „Sindicatului“ despre care se pretinde că este reprezentativ pentru acţionarii angajaţi ai Huawei (prin care se exercită calitatea de „acţionari“ a muncitorilor de la Huawei), cum sunt aleşi liderii săi sau modul în care sunt selectaţi, rămâne un fapt tot nedezvăluit public, fiind secretizat. Se ştie însă despre Comitetul sindical al companiei că este înregistrat şi plăteşte cotizaţii către filiala din Shenzhen a Federaţiei Sindicatelor din Întreaga China („All China Federation of Trade Unions“), care este controlată de Partidul Comunist Chinez. Aproximativ jumătate din personalul salariat al Huawei participă la această structură (angajaţii străini nu au dreptul) şi dețin ceea ce compania numeşte „acţiuni virtuale restricţionate“ (ne tranzacţionabile, ce sunt „alocate“ doar pentru a recompensa performanţa, un fel de participare la beneficiu). Când angajaţii părăsesc Huawei, acţiunile lor revin companiei, care le „răscumpără“. Acţiunile lor nu le dau dreptul la nici o influenţă directă în deciziile de conducere, dar statul chinez nu are o pârghie directă de control, căci cheia este la „sindicat“, iar acesta e subordonat, mai subtil, tocmai partidului-stat (PCC), prin conducerea sa, Wang Dongming, şeful din prezent al centralei sindicale a Chinei, de exemplu, fiind şi un nomenclaturist comunist şi vicepreşedinte al Congresului Naţional al Poporului, cea mai înaltă formă de putere din Republica Populară Chineză.
Şi „cultura corporativă“ sau corporatistă („corporate culture“) de Ia Huawei (valorile, atitudinile şi practicile comune care definesc şi ghidează operaţiunile unei companii şi modul în care angajaţii interacţionează), este, conform preşedintelui fondator al companiei Ren Zhengfei, (CEO al Huawei) „aceeaşi cu cultura Partidului Comunist Chinez“, el afirmând adeseori şi că „filosofia şi strategia de management ale Huawei sunt aplicaţii comerciale ale maoismului“, respectiv ale gândirii lui Mao Zedong (Mao Tse-tung), primul lider al Partidului Comunist Chinez şi fondatorul Republicii Populare China (după Christopher Marquis şi Kunyuan Qiao „Mao and Markets: The Communist Roots of Chinese Enterprise“, Yale University Press 2022, autorii, Qiao şi Marquis, concluzionând că „fondatorul companiei, Ren, este un comunist dedicat care înrădăcinează valorile comuniste în Huawei“).