Ioan Aurel Pop
Cultura română și dimensiunea sa istorică națională
La 8 februarie 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.
Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?
Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.
Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.
Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.
Stie cineva ce ar putea sa insemne inclinatiile galante ale lui C Duca?
Alegerea de către Buzeşti a fost una tactică fiindcă nimeni nu l-ar fi bănuit pe C. Duca, bine cunoscut pentru înclinaţiile sale galante, însărcinat de ministrul de externe cu o misiune atât de importantă pentru viitorul României.
„Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cer duşmanului de moarte să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!”
Stiu ca n-are legatura cu articolul dar scriu aici, poate prezinta interes.
Ma intereseaza foarte mult subiectul 23 august 1944, as spune chiar ca ma pasioneaza. Cu siguranta in primul rand datorita maresalului, apoi pt ca imi provoaca o anumita placere sa gasesc dovezi ale tradarii regelui.
Din acest motiv tot caut si cateodata si reusesc sa gasesc informatii noi, asa cum am gasit in cartea Romanul unei zile mari de Corneliu Leu, carte in care povesteste cum in dimineata de 23 august a venit raspunsul favorabil pt armistitiu, iar telegrama a fost luata de Gr Niculescu-Buzesti si data lui Maniu, acesta ascunzand-o. Informatia a ajuns si la rege prin Ioan Mocsony-Starcea care a aflat-o de la Pogoneanu, omul de la cifru.
Despre acestea am comentat la articolul
https://ioncoja.ro/o-vorba-proasta-prea-des-repetata-romanii-au-tradat-usor-oare/
Acum am gasit un site, ovidiuvuia.de(Ovidiu Vuia a fost medic roman, a trait in Germania, a corespondat cu Pamfil Seicaru; puteti gasi mai multe informatii), de unde aflam urmatoarele:
http://www.ovidiu-vuia.de/151-295_Vol%20I_Sub%20Zodia%20Cartii.htm
„Cât îl priveşte p dl I. Scurtu într’o carte aparută în 1994, el caută să trateze obiectiv de pildă actul de la 23 August dar nu reuşeşte fiindcă se bazează pe informaţii false şi aici ne punem întrebarea de ce istoricii români nu vor să ţie seama de memoriile lui Gh. I. Duca – nu cunoaşte problema nici Pamfil Şeicaru – în care fiul primului ministru Ion Duca ucis de către legionari în 1933 – în gara Sinaia, face nişte destăinuiri senzaţionale. Nu mai întru în detalii, fiindcă le-am descris în lucrări anterioare dar respectivul domn – ca politician la ordinele tânărului Niculescu-Buzeşti – a sabotat lucrările de pace duse de ministrul-ambasador la Stockholm, Nanu, cu trimisa lui Stalin mme Kollontay, în numele lui Antonescu.
Desigur, dacă s’ar ţine cont de actul de trădare al politicienilor democraţi conduşi de Niculescu-Buzeşti sub oblăduirea lui Mihai I, cu un an înainte de 23 August 1944, istoricii români nu ar putea să mai poarte atâtea discuţii în contradictoriu, deoarece adevărul este numai unul, actul nefast de la 23 August a fost încheiat de clasa democraţilor şi astfel nu ar mai sta în picioare nici teoria hilară că partidul comunist ar fi participat activ la această acţiune, reprezentaţii lui erau nişte oameni de paie introduşi pentru a îmblânzi reacţiile ruşilor cu care nişte rătăciţi în politica românească erau convinşi că se puteau înţelege.
Consider că declaraţiile lui G. Duca, de totului clar lămurite în Memoriile sale apărute în editura lui J. Dumitru, Muenchen, 1984, vol. III, pag. 54-101 nu lasă nici dubiu când în jurnalul său de zi, la 23 August 1944, ora 11 şi jumătate notează: “Ultima oră: guvernul s’a format în frunte cu generalul Sănătescu, având la externe pe Buzeşti! O ascensiune prea bruscă, căreia – în ciuda excepţionalelor calităţi – nu ştiu zău, dacă va rezista. Mă amuză însă faptul că din August 1943, când dânsul m’a însărcinat – în treacăt fiind la Stockholm – să reprezint pe rege şi opoziţia unită, peste capul guvernului şi al lui Nanu, stabilind, în acelaşi timp, un cifru secret între noi, din anul trecut, zic, mi-a dovedit o prietenie aproape afectuoasă, ce m’a mirat. Fosta mea antipatie pentru dânsul a dispărut, în bună parte, faţă de nepreţuitele servicii pe care le-a adus cauzei…”.
Alegerea de către Buzeşti a fost una tactică fiindcă nimeni nu l-ar fi bănuit pe C. Duca, bine cunoscut pentru înclinaţiile sale galante, însărcinat de ministrul de externe cu o misiune atât de importantă pentru viitorul României. Depeşele cu cifru secret erau citite de un oarecare Sandu, pe această cale mesagiile ajungeau la destinaţie. Cu siguranţă G. Duca şi-a dus la împlinire sarcinile, dovadă că a descris-o pe mme Alexandra Kollontay în toate cele trei vizite pe care i le-a făcut şi avea şi două poze cu această ambasadoare a lui Stalin la Stockholm, însoţită de consilierul Semionov. Într’una stă într’un fotoliu, citind o carte, pe când într’a doua este la masa ei de lucru însemnând ceva într’un caet, alături de ea în picioare probabil, Semionov face acelaşi lucru. G. Duca e copleşit de prestanţa acestei bătrâne şi paralitice, tipul femeii comuniste, probabil posedat de acest sentiment a ajuns la concluzia că pentru noi, românii, trecutul a apus pe veci, idee pentru care a fost viu criticat şi după cum se vede, sigur, nu a avut dreptate.
Cu toate stăruinţele celor de la Bucureşti şi a reprezentantului lor, ruşii au preferat, prin ambasadorul Nanu să ducă tratativele de armistiţiu cu guvernul lui Antonescu şi această dorinţă a fost exprimată de ruşi încă pe ziua de 22 Iulie 1944, cu câteva săptămâni înainte de ziua fatală, după cum astăzi o ştim, de unde se poate deduce că nu aveau nicio încredere în opoziţia unită şi au tergiversat primirea generalului Aldea pentru a discuta cu ruşii situaţia armatelor ruso-româneşti, până au ocupat şi Bucureştiul.
E important să redăm mesajul primit pe ziua de 19 Iunie 1944 de către G. Duca: “Din ordinul M.S. Regelui binevoiţi a comunica Dnei Kollontay cele ce urmează: până în ziua de 20 Iunie va fi expediat de la Bucureşti la Cairo un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război. Rog a se adaoga că elementul esenţial al acestui plan este coordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă rusească pe frontul românesc.” La care Buzeşti adăoga prietenos “calde felicitări, înaintare prim consilier Legaţiune”.
Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cer duşmanului de moarte să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!
La 3 Iulie urmează un al doilea mesagiu, descifrat cu ajutorul lui Ghica, în care se descrie planul de încetare a ostilităţilor împotriva Uniunii Sovietice si răsturnarea regimului Antonescu de către o formaţie guvernamentală democrată, mai mult decât în amănunt. E drept că a avut o oarecare întârziere, operaţia de citire a avut loc în noaptea de 30 spre întâi August.
Să reţinem că în atare condiţii tulburi la 23 August 1944 i se comunică lui C. Duca faptul că regele a dat o proclamaţie către. Ţară prin care i se aduce la cunoştinţă că Mihai I primeşte condiţiunile armistiţiului rusesc şi că se alătură puterilor aliate.
!!!De fapt, regele anunţă încheierea ostilităţilor printr’un armistiţiu fără condiţii, ruşii şi-au dat seama că nu mai are rost să continuie condiţiile de pace cu Antonescu atunci când opoziţia unită le oferea ţara fără nicio rezistenţă, mai adăogăm noi, important era ca cei în cauză să-şi menţină sau să-şi recapete posturile, pierdute între timp.!!!
Au dreptate cei ce vorbesc despre marea trădare de la 23 August, şi Pamfil Şeicaru făcea parte dintre cei ce denunţau una din cele mai josnice vânzări ale ţării.
E totuşi bine să semnalăm că regele avea dreptate când îşi asuma răspunderea actului de la 23 August, numai că prin el România a suferit o robie ce incă nici astăzi nu a luat sfârşit. După părerea noastră regele în acele zile şi-a trăit Waterloo-ul domniei sale, din această cauză nu şi-a mai putut redobândi tronul, pe care pentru totdeauna l-a mânjit cu sângele soldaţilor săi pe care i-a oferit drept carne de tun ruşilor, iar dacă unii dintre ei au scăpat au avut parte, mai târziu de un mormânt fără cruce undeva prin pustiul Siberiei.
În ce-l priveşte pe istoricul I. Scurtu el şi pe mai departe poate să sărbătorească ziua de 23 August 1944, ca ziua de eliberare a României de sub jugul unei vieţi omeneşti devenită insuportabilă, de când ruşii au izbutit să ne arate drumul unicei fericiri!!!
Pe vremea când mai credeam în menirea PNT-ului, era prin 1992, i-am scris dlui C. Coposu referitor la problema, mai sus prezentată de G.I. Duca, şi l-am întrebat dacă mai putem să considerăm ziua de 23 August ca una de importanţă istorică pentru destinul hegelian al României. Se înţelege că nu mi-a răspuns dar a ţinut o conferinţă studentilor amintită de mine în cele anterioare cu această temă a lui 23 August, ajungând la concluzia că regele a făcut singurul lucru uman posibil în acel moment, salvând astfel ţara. Deci justifica trădarea şi executarea mareşalului Ion Antonescu, singurul ce putea să încheie un armistitiu onorabil pentru România. Dar asta, dacă politicienii ar fi format un zid de apărare în jurul său ceea ce în Istoria noastră nu s’a întâmplat niciodată, adică să nu avem parte şi de trădătorii noştri.