Text re-publicat la cererea dlui Nicu Pîrîu
*
O vorbă nesăbuită care circulă bine: „Românii trădează ușor!”
By Ion Coja|9 octombrie 2015|Doctrină naţionalistă
O vorbă proastă, prea des repetată:
„Românii au trădat ușor…”
Oare?
Într-un text publicat recent (pe 6 octombrie) pe blogul nostru – www.ioncoja.ro, intitulat Vă spun și o noutate…, aflăm că într-o discuție purtată la Moscova de un oficial român, Silviu Brucan, cu redactorul șef al ziarului „Izvestia”, un fel de oficial rus, expertul rus în politică internațională i-a declarat omologului său român următoarele:
„Sunteţi nestatornici, domnule profesor. Din câte cunosc, de-a lungul istoriei, în marile conflagraţii europene şi mondiale, conducătorii români nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat uşor şi tot atât de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă. Subliniez, este vorba de conducătorii români, nu de poporul român, pe care îl respect (…). Oscilaţia dumneavoastră în relaţiile cu aliaţii şi cu vecinii ne-a determinat să fim „prudenţi” cu politicienii români. Şi nu numai noi”.
Silviu Brucan nu a avut replică la această acuzație deosebit de gravă. N-aș pune tăcerea lui Brucan pe seama faptului că nefiind „român” nu s-a simțit jignit sau vizat! Cu ani în urmă, un ministru de externe român, neîntrebat de nimeni, s-a trezit într-un cadru relativ oficial să-i acuze pe românii săi cam în aceiași termeni. Acel ministru era nimeni altul decât penibilul Adrian Severin… Ca ministru și om politic, mai impostor decât „profesorul” Brucan…
De data asta treaba este mult mai serioasă. Expertul rus nu pare să vorbească cu patimă și nici nu pare a fi necunoscător. Ce cunoaște el de fapt nu sunt faptele, ci opinia, larg răspândită în multe medii internaționale, cum că „românii trădează ușor”! Am întâlnit această vorbă și la alți vecini de-ai noștri, prea mulți ca să-i mai citez ca atare.
Oare așa stau lucrurile? Oare românii, „în marile conflagrații europene și mondiale, nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat ușor și tot așa de ușor și-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă”? Hai să verificăm!
Evident, această vorbă are sau pare că are o acoperire suficientă în evenimentele petrecute la 23 august 1944. Lăsăm pentru încheierea acestor rânduri examinarea celor întâmplate atunci și ne întrebăm care vor fi fiind celelalte „conflagrații europene și mondiale” la care se putea gândi specialistul sovieto-rus.
Dacă vom considera, pe drept cuvînt, că războiul ruso-turc de la 1877 a fost o conflagrație europeană, atunci povestea cu trădarea se confirmă, dar cu roluri schimbate: România este trădată de aliatul ei, nimeni altul decât imperiul rus! Nu intru în detaliile cunoscute, dar este probabil un caz rarisim felul în care am pierdut noi atunci sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători!… Dar se pare că decât să fii învingător alături de Rusia, mai bine lipsă!
Următoarea conflagrație europeană ar putea fi considerate cele două războaie balcanice, care au antrenat toate țările din regiune. Are cineva ceva de reproșat românilor pentru cele petrecute atunci?!…
După știința mea, numai românii ar avea ce să-și reproșeze: nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a-i ajuta pe frații lor din sudul Dunării în două privințe: (1) să-i apere pe viitor de politica de deznaționalizare a românilor practicată patimaș de statele din sudul Dunării și (2) să-i ajute pe frații aromâni să capete un statut politic, la care aveau dreptul prin vechime, autohtonie și contribuție economică. Un stat aromânesc în sudul Dunării, în jurul Pindului, era posibil și era și îndrituit! Dacă nu s-a înfăptuit acel stat sau măcar ținut autonom, acesta este un motiv pentru ca oficialii statelor sud-dunărene să pună surdină oricărui reproș la adresa României. Nota bene: dreptul la un statut propriu aromânii nu și l-au pierdut definitiv!…
Așadar a fost trădare: guvernanții de la București i-au trădat pe românii din sudul Dunării! O trădare care nu-l confirmă însă pe rus!
Ar urma Primul Război Mondial. Din care România a ieșit nesperat de bine, peste toate așteptările. Deși la intrarea noastră în război am fost în situația dureroasă de a alege între Transilvania și Basarabia, amânând ziua Unirii cu unul dintre cele două ținuturi românești, la sfârșitul războiului ne-am văzut cu Țara întregită și spre Est, și spre Nord-Vest, într-o formulă neimaginată de niciun politician înainte de 1916. A fost un miracol, un miracol dumnezeiesc! A fost un noroc „porcesc”, zic unii neprieteni, ca, prin izbucnirea „Marii Revoluții din Octombrie”, lucrurile să evolueze în direcții total neprevăzute. Dar poate va fi fost și o răsplată dumnezeiască pentru soldatul român, sigurul de pe frontul de Est care a luptat cu inima și sufletul dăruite unui ideal autentic, cel național.
Mulți au văzut atunci așa lucrurile: Dumnezeu nu ne-a lăsat! Dumnezeu ne-a răsplătit pentru jerfele de atunci și de odinioară, fără egal în această parte a lumii!… Și așa a fost!
Au trădat românii pe cineva în acele momente? Faptul că românii s-au dezis de înțelegerea dintre Carol I și Puterile Centrale, înțelegere secretă, care nu avea și nici nu putea să aibă acordul românilor, nu se cheamă trădare. Regele Carol I a ținut-o pe a lui, adică a fost loial cuvîntului dat, dar legile Țării nu-i permiteau să decidă singur. Și au decis în Consiliul de coroană persoane care nu-și puseseră nicio semnătură pe înțelegerea de la 1883.
Mai degrabă atunci putem spune că a fost un gest de trădare din partea regelui Carol I, dar nu față de niște aliați, ci față de supușii săi… Eu unul însă nu aș folosi cuvîntul trădare!
Despre aliații pe care i-am avut în Primul Război Mondial se poate spune, pe drept cuvînt, că ei ne-au trădat! Rusia ne-a lăsat nu numai fără sprijinul militar promis, dar ne-a lăsat și fără Tezaur… Ceilalți aliați n-au fost nici ei corecți, nu și-au respectat angajamentele și promisiunile nici pe front, în timpul confruntării militare, nici ulterior, când diplomația a decis geografia politică nouă a Europei. Măcar că prin campania militară a României împotriva bolșevismului maghiar România binemerita recunoștința întregii Europe!… Prin înțelegerile cu Franța și Anglia, hotarul de Vest trebuia să fie pe Tisa, Banatul întreg era un Banat românesc și se cuvenea să fie cuprins ca atare în România de după 1918! Mare, e drept, dar nu atât de mare cât s-ar fi cuvenit. Și asta din pricina aliaților noștri, care ne-au cam trădat la Versailles! Ei, nu noi!
Oricum, indiferent cum privim lucrurile și indiferent cât ar fi ele de discutabile, nicicum nu se poate vorbi de trădare din partea României. Acest cuvînt dacă ținem să-l folosim nu poate avea România decât ca obiect al acțiunii de trădare. Subiectul verbului a trăda fiind mai degrabă Rusia tovarășului de la „Izvestia”!
Dacă mă nimeream de față i-aș fi amintit rusnacului un detaliu pe care istoricii sovietici și ruși, dar și alții, l-ar vrea uitat, dispărut din conștiința publică: noi, românii, avem o legătură specială cu soarta țarului Nicolae, soartă pe care, înțelegem din același text, o deplânge insistent redactorul șef, regretând asasinarea familiei țariste imperiale.
A fost un asasinat rușinos, dezgustător. E bine de știut că țarul se bucura de protecția unei gărzi imperiale, care nu l-a părăsit în primele zile ale „revoluției”. Ci abia în următoarele… Garda era alcătuită din militari selecționați din tot imperiul. Erau printre ei și mulți români basarabeni!… Ei, bine, eu i-aș fi amintit lui Ivan că românii au fost singurii din garda imperială care i-au rămas loiali țarului până în ultima clipă. Ceilalți militari, de alte etnii din Rusia multi-etnică, s-au lăsat prinși în iureșul deșucheat al revoluției plătite cu bani nemțești, cu banii inamicului, și au trădat, au părăsit palatul în care era ținut arestat țarul. Românii nu s-au clintit din preajma celui pe care au jurat să-l apere. Din păcate nu li s-a permis să-l însoțească pe țar atunci când acesta, cu toată familia, a fost scos din palat și urcat în tren, spre a fi scos din Petrograd…
Soarta a făcut ca de asasinarea țarului să se ocupe, cu elan revoluționar, o bandă de dezertori din armata austriaca, o echipă de voluntari unguri, printre care s-a aflat și Imre Nagy, cel căruia vecinii noștri i-au ridicat statuie la Budapesta, după 1990… Merita, firește!
Deci nici la această conflagrație nu avem motive să-i stigmatizăm pe români cu pecetea de trădător!
Urmează al Doilea Măcel Mondial… A început în septembrie 1939 când Germania și Rusia au dat buzna în Polonia. Noi nu eram aliați nici cu Germania, nici cu Rusia, așa că nu am trădat pe nimeni dacă am intervenit în ajutorul Poloniei. Căci așa trebuie considerată decizia României de a-i permite Poloniei să tranziteze prin România nu numai tezaurul Poloniei, dar și cea mai bună parte a elitei militare. S-a produs astfel propriu zis o intervenție a României în desfășurarea războiului, un act de co-beligeranță cu înfrânta Polonie. Avem noi românii un talent aparte de a ne băga în sprijinul celui căzut la pământ!… De a paria pe gloabe!…
Ceilalți, marile puteri, nu au făcut nimic pentru Polonia. Aveau tratate de alianță cu Polonia, tratate care nu au mai avut nicio valoare la încheierea războiului. Deși aflată în tabăra învingătoare, Anglia nu a mai fost deranjată de ocuparea Poloniei de către URSS. Și-a lăsat aliatul la cheremul eternului dușman – Rusia! A trădat Anglia?… Nu știu cum s-ar putea numi altfel!
E cazul să insistăm pe acest aspect prea ușor trecut cu vederea: intervenția României în desfășurarea primelor zile din cel de al Doilea Război Mondial. Nu cumva, lipsindu-i pe germani de tezaurul Poloniei forța Germaniei a fost diminuată? Nu cumva, prin permisiunea acordată polonezilor, inclusiv armatei poloneze, de a tranzita România, prin faptul că n-am închis granița cu Polonia, ci am deschis-o larg, România a contribuit la sporirea forței militare a Aliaților? Căci, se știe, polonezii au fost extrem de activi ca militari în rândurile armatelor aliate!
Iar dacă am intervenit încă din primele zile ale războiului împotriva intereselor germane, asta nu înseamnă co-beligeranță cu Polonia, cu Anglia și celelalte forțe militare anti-naziste?!…
Dacă-mi aduc bine aminte, nu aveam nicio alianță, nicio înțelegere militară cu Polonia! Așa cum aveau alte state! Și atunci de ce am intervenit în sprijinul Poloniei?!… Simplu: pentru că dintotdeauna România și românii au avut o înțelegere cu Dumnezeu! O înțelegere pentru ceea ce se cheamă sentimentul onoarei, al cavalerismului, al demnității! Dacă România și-ar fi închis granița cu Polonia lăsându-i pe polonezi pradă sălbăticiei nazisto-bolșevice, toți românii s-ar fi simțit rușinați de lașitatea guvernului. Ar fi simțit că guvernul ne trădează pe noi, pe români, că nu pune niciun preț pe valorile dragi tuturor românilor, că se dezice de tradiția românească cea mai profundă!
Nimeni în acele zile nu a protestat împotriva guvernului care luase această decizie în deplin acord cu omenia românească, vestită și activă la ceas de cumpănă pentru Celălalt!… I-am primit pe refugiații din Polonia cu toată omenia și compasiune! În acest spirit tatăl meu, Zaharia Coja, i-a oferit casă și slujbă bună lui Cazimir, ofițer polonez…
E jenant să constatăm că istoricii noștri nu s-au priceput să comenteze în termeni potriviți ce s-a întâmplat în septembrie 1939! Mai ales că termenii în care se puteau comenta acele evenimente sunt termeni de elogiu și laudă aduse spiritului românesc, capacității românești de a pune anumite valori morale mai presus de interesele propriu zise!
Căci, o asemena intervenție în desfășurarea războiului, în favoarea Poloniei, ne punea automat în adversitate cu cotropitorii Poloniei!… E oare o întâmplare că la scurtă vreme am avut de suferit și noi din partea acelorași cotropitori, Germania și Rusia?! Amputările teritoriale din vara lui 1940 să nu aibă nicio legătură cu faptul că în septembrie 1939 le-am încurcat socotelile celor doi monștri ai istoriei mondiale?
Notă: Într-o discuție pe acest subiect, fiind total de acord cu cele de mai sus, domnul T, fost ministru de externe, a mai adăugat un eveniment tragic pe care l-a provocat răzbunarea lui Hitler pentru intervenția României în desfășurarea invaziei, stricând planurile naziste care mizau pe Tezaurul polonez și pe militarii polonezi ce urmau să fie făcuți prizonieri, adică mână de lucru super-calificată și ieftină: primul ministru al României, cel care a încuviințat deschiderea granițelor, a pierit tot în septembrie 1939 într-un asasinat ai cărui autori nu au știut niciodată că fuseseră manipulați din ordinul lui Hitler… Domnul T avea de unde să cunoască culisele asasinatelor politice din România. Firește, deocamdată este o ipoteză, pentru mine. Repet: domnul T nu vedea povestea de mai sus ca pe o ipoteză, ci era ferm convins că îmi oferă o informație certă!…
Dacă nu mă înșel aveam și noi niște aliați în 1940. A schițat vreunul dintre ei un gest de solidaritate morală măcar, cu suferința noastră atât de nemeritată? Nu cumva am fost puțin, puțin de tot, foarte trădați?!…
În niciun caz nu am trădat noi, românii, vreun aliat în vara anului 1940. Ne-au trădat aliații însă, și nici până azi nu le-am bătut obrazul!
Din nou, cel mult va fi fost o „trădare” a românilor de către propriii guvernanții, dar acesta este alt subiect! Iar discuțiile pe acest subiect vor avea de înfruntat alte stereotipii mentale!… Îi asigur însă pe cititori că nu poate fi vorba de trădarea Bucureștiului față de românii din Basarabia sau Transilvania în vara lui 1940. Exemplul Finlandei, care este mereu invocat, trebuie citit până la capăt: sacrificiul finlandez a fost inutil. Au făcut jocul germanilor, dar cu ce preț? La sfârșitul conflictului, Finlanda a pierdut mai mult decât le ceruse Stalin să cedeze prin ultimatumul său. Și pierdut a rămas!…
Rămânem așadar la subiectul nostru: care sunt aliații pe care românii i-au trădat, cum susțin o mulțime de Severini și Brucani etc. Pun la „etc” și pe ambasadorul care l-a însoțit pe secătura de Brucam la întâlnirea cu Ivan cel obraznic! A tăcut și acel ambasador! Nu de diplomat ce e, ci de ignorant și fără șira spinării ce este! Că numai așa ajungi diplomat!…
Recunoștința Poloniei pentru intervenția la sacrificiu a României a fost de-a lungul anilor nulă! Inexistentă! N-am cunoștință de vreun gest semnificativ al Poloniei, al unor lideri ai opiniei publice poloneze, al intelighenției poloneze sau măcar al Crucii Roșii din Polonia, prin care să ajungă până la noi un gând de mulțumire, o urare de bine în amintirea acelui septembrie 1939 când România, guvern și popor deopotrivă, au dat întregii Europe o lecție de curaj, de demnitate, de solidaritate umană, de OMENIE! Cuvînt pe care ne chinuim de sute de ani să-l facem traductibil și-n alte limbi și nu reușim! Rămâne biata noastră omenie fără pereche în celelalte limbi ale pământului, nevoiașele!
În urmă cu un an au fost aniversați și comemorați 75 de ani de la declanșarea celui de al Doilea Război Mondial. Răzbel pustiitor pe care l-a declanșat comportamentul tembel al guvernului polonez, al autorităților, care s-au jucat cu focul, fără să-și dea seama de consecințe! Mi-nchipui că în inconștiența lor devenită celebră, polonezii sunt azi mândri pentru cât au fost de imbecili în 1939, făcând jocul perfid al Angliei și al sionismului. Încă o dată, a câta oară?, n-au avut nici urmă de simț și instinct istoric. Asta în 1939!…
În 2014, cum spuneam, au invitat lume de pe lume ca să memoreze împreună cât au fost de grozavi în 1939, septembrie, cum au spulberat ei, urmașii lui Sobiețchi, cu vestita cavalerie leșească diviziile de tancuri germane! Pasă-mi-te, polonezii erau informați de spionajul englez că tancurile germane sunt de mucava, de carton, butaforie cu care să înșele fotografiile făcute din avion câmpurilor de tancuri Panzer…
La festivitățile commemortive din 2014 organizatorii au invitat toate statele cu o contribuție semnificativă la desfășurarea lui WW2. Printre statele invitate, organizatorii leși – mare grijă să nu scriu lași!, au considerat că nu are ce căuta România!…
Da, domnule, România nu a fost invitată!… Cum să califici asemenea gest?! Căci nu este al unei persoane, ci este al unor instituții, cu specialiști și consilieri! La care se adaugă consultanța internațională! Au fost cu toții de acord, polonezi și establishment internațional, că România nu are ce căuta la această prăznuire ultra-selectă! A marilor învingători și învinși din WW2! În ce tabără să participe România?!
Nu m-aș mira să aflu că România nu a fost invitată pentru că „în marile conflagrații europene și mondiale, românii nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat ușor și tot așa de ușor și-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă”.
Ajungem astfel cu căutarea noastră la „trădarea de la 23 august 1944”, pentru care, zice toată lumea, Germania nu ne va ierta niciodată! …Nici nu mă mir, la câtă minte au nemții!
Așadar, să fie Angela Merkel cea care nu ne-a dat viza de intrare la parastasul de 75 de ani?
Înainte de 23 august 1944 a fost însă Cotul Donului, unde românii au murit cu sutele de mii din cauză de Germania! Trădarea care a dus la tragedia de la Stalingrad s-a produs de la cel mai înalt nivel nazist. Și a fost o trădare germană care a afectat în chip tragic toate armatele din Axă! Hitler, fie ca trădător, fie ca strateg de doi bani, precum și alți germani care au sabotat sau trădat, au pricinuit moartea a sute de mii de români! Mai mult decât riposta Armatei Roșii! Hitler a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare! Nu a vrut să audă părerile generalilor aflați pe front!… La fel cum generalii nemți, plini de sine și de mândria de a avea un fuhrer fără pereche, nu țineau seama de avertismentele ofițerilor români, care aveau alte informații despre ce se întâmpla în spatele frontului rusesc!… Cine pe cine a trădat la Stalingrad, când s-a hotărât soarta războiului?! Românii, cărora nu li s-a dat armamentul promis? Nici echipamentul, nici muniția?!
Să mai amintesc și de scenele dezgustătoare petrecute când a început retragerea? Când germanii îi împiedicau pe militarii ne-germani să urce în camionul salvator sau în avion?! Cum să se numească acele ordine de care ascultau trupeții germani, altfel decât trădare a aliatului?!
Dintr-o recentă carte a dlui Vasile Șoimaru despre ce a fost la Cotul Donului, aflăm că poziția românească era cea mai avansată și ajunsese la 9 kilometri de vestita cale ferată care lega Rusia de Iran și prin care SUA făcea aprovizionarea continuă a Armatei Roșii! În zadar au cerut românii artilerie care să bată 9 km, cu care să distrugă acea sursă vitală pentru ruși! Pentru rezistența rusească de la Stalingrad! Li s-au trimis tunuri care băteau 7 kilometri… Le-a fost clar atunci ofițerilor români că armata germană este sabotată și trădată de înalți ofițeri germani!… Acea trădare însemna însă și o trădare a camarazilor de arme români, italieni, unguri etc! Însemna o trădare germană cu zeci de mii de victime printre români!…
A venit și 23 august 1944!… Mă înșel eu sau mareșalul Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război numai după ce l-a încunoștiințat pe Hitler de intenția sa de a nu face din România un teatru de război devastator?! Eu așa știu, că Ion Antonescu, în cel mai corect mod cu putință, l-a avertizat pe Hitler că, în condițiile pe care le oferea situația de pe front, pentru România nu mai exista decât soluția ieșirii din război!… E lucru sigur că Ion Antonescu nu-și imagina și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Dar despre iminenta ieșire din război a României l-a informat pe Hitler. Se pare că acesta nu a avut argumente cu care să-l convingă pe mareșal să se răzgândească. Dacă era un ins responsbil, Hitler trebuia să ia exemplul lui Antonescu și să pună capăt războiului încă din vara aceea. Cu orice preț, inlusiv al capitulării!
Numai că Ion Antonescu nu a mai avut nicio putere de decizie după ce a fost arestat la 23 august, oarecum în preziua semnării unui acord cu rușii privind condiții onorabile de ieșire din război. Cei care au preluat guvernarea Țării la 23 august 1944 nu erau nicicum reprezentativi pentru neamul românesc: o mână de conspiratori manipulați de comuniști și un rege de stirpe germană, manipulat și el de forțe oculte anti-românești.
Prin actul de la 23 august a fost trădat numai și numai poporul român! Se cunosc prea bine argumentele celor care consideră că despre așa ceva, despre trădare, a fost vorba la 23 august 1944!
Dar față de aliații noștri germani nu a fost nicio trădare?!…
România s-a angajat în război, a acceptat sacrificiile pe care le presupune războiul, în speranța că va elibera Basarabia! A fost aliatul Germaniei cel mai de nădejde, cel mai eficient din Europa! În august 1944 devenise însă clar că războiul era pierdut, că Basarabia, deocamdată, nu poate fi readusă la trunchiul național. Însăși continuarea războiului devenise în mod evident o strategie sinucigașă chiar și pentru germani, de neînțeles între oameni normali! Dacă germanii erau dispuși să lase soarta lor în mâna unui individ iresponsabil, asta era treaba lor! Noi nu puteam accepta sinuciderea din loialitate față de Hitler! Ce ne lega de Hitler? Tratatul său cu Stalin, din august 1939? Ne lega diktatul nazist de la Viena, din august 1940?!… Merita Hitler să nu fie „trădat”?!
Popoarele nu pot avea angajamente de loialitate decât față de propria lor supraviețuire și propășire!
Germania când a capitulat și-a consultat aliații?… Nici vorbă! Ci a făcut gestul care mai putea salva ceva cu gândul la supraviețuire!
Trădarea lui Mihai de la 23 august nu are legătură cu faptul că am ieșit astfel din război, că n-am rămas în continuare aliați ai lui Hitler! Acest act nu poate fi numit trădare față de aliați! Ci trădarea regelui de atunci constă în faptul că a cedat unei antipatii maladive pe care o nutrea față de mareșal și l-a împiedicat pe mareșal să trateze până la capăt cu rușii, tratative care ar fi evitat consecințele dezastruoase pe care le-a produs actul iresponsabil de la 23 august!
Dacă acele tratative ar fi fost duse până la capăt de mareșal, atunci existau toate motivele ca mareșalul să rămână mai departe la conducerea Țării! Or, tocmai asta i-a mânat în luptă pe vitejii de la 23 august: să-l îndepărteze pe mareșal, a cărui prestație pe plan intern nu convenea deloc camarilei de la Palat și altor categorii de nemernici bugetivori! Era pentru ei o ocazie să scape de severitatea și corectitudinea mareșalului! De stilul său de a conduce Țara după regula interesului național!
Precizăm încă o dată: dacă a fost vorba de trădare la 23 august 1944, este trădarea regelui Mihai față de supușii săi, nu față de aliați!… Regele Mihai i-a trădat pe români, pe Ion Antonescu, nu pe Hitler și pe germani!
*
Câteva cuvinte despre ideea că, prin ieșirea României din război, războiul s-a scurtat cu șase luni de zile!…
Circulă presupoziția că în aceste șase luni Germania ar fi reușit să pună la punct teribila armă cu care Hitler a amenințat în mai multe rânduri că este pe cale s-o fabrice. Fizicienii germani, în frunte cu Werner Karl Heisenberg, care au lucrat la acest proiect, au dezvăluit după 1945 că germanii erau departe de reușită. Le mai trebuiau câțiva ani buni ca să ajungă la rezultatul urmărit! În schimb, proiectul american Manhattan, de fabricare a bombei atomice, era la 23 august 1944 mult mai aproape de reușită. Mai avea nevoie de câteva luni, mai puțin de un an!… Dacă nu se producea „trădarea” de la 23 august 1944, capitularea Germaniei, zic specialiștii, nu se mai producea la 9 mai 1945, ci la 9 noiembrie 1945!…
Asta ce ar fi însemnat? Printre altele asta ar fi însemnat că bombele atomice de la Hirosima și Nagasaki, din august 1945, ar fi fost detonate asupra Germaniei, probabil la Dresda și Nuremberg! În mai 1945, aceste bombe nu erau gata. Se lucrase ani de zile la fabricarea acestor bombe, și toată lumea angajată în acest proiect știa că acele bombe vor fi aruncate asupra Germaniei! Ăsta era planul după care se lucra! Planul psihopatului Theodore Kaufmann – Germany must perish!
Personal, ca unul care sunt tot mai convins că Hitler a trădat Germania de la bun început, mă întreb dacă nu cumva Hitler a prelungit cât s-a putut războiul ca să apuce fizicienii americani să fabrice jucăriile acelea atomice!…
Se știe că printre fizicienii americani care au fabricat bomba atomică se aflau și mulți savanți evrei, veniți din Europa cei mai mulți, care nutreau față de naziști sentimentele firești, „logice”. Îi mobiliza și îi motiva speranța că acele bombe atomice vor fi detonate pe cerul Germaniei. După unele informații credibile, când s-a încheiat armistițiul cu câteva săptămâni înainte ca bombele să fie gata, fizicienii evrei nu și-au ascuns profunda dezamăgire! Transformarea Germaniei într-un deșert, visată de sionismul mondial, era ratată!… Ca atare, s-a produs un fel de chiul al fizicienilor evrei, care n-au mai participat propriu zis la ultimele faze ale proiectului Manhattan. Nu-i interesase acest proiect decât în măsura în care putea să se încununeze prin aneantizarea Germaniei.
Cu alte cuvinte, gestul de la 23 august 1944 germanii nu au motive să-l regrete, să-l condamne, să ni-l reproșeze! Regele Mihai, fără voia sa, le-a făcut un mare bine nemților prin „cotitura” de la 23 august. Grăbind capitularea Germaniei, a fost dejucat planul iudeo-american de folosire a primelor bombe atomice împotriva Germaniei, a germanilor. A căzut năpasta pe capul japonezilor, conform zicalei că nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește!… Deh, războiul ar fi putut avea alt sfârșit dacă Japonia își ținea promisiunea de a ataca Rusia înainte de înfrângerea de la Stalingrad!… Se poate spune și așa!
Așadar, care sunt aliații pe care românii i-au trădat?!… Nu-i văd nicăieri!
Vorba asta nerușinată au scornit-o frații noștri de la Budapesta, după WW2. Cum că românii i-au trădat pe nemți, în vreme ce ungurii, neam de cavaleri, i-au rămas loiali lui Hitler până la capăt!… Cam asta ar fi, pe scurt, diferența între sufletul de valah și cel de maghiar!… Așa se explică de ce Transilvania a fost dată de Stalin românilor după război! Ca răsplată că românii l-au trădat pe Hitler, pe nemți!… Mereu au pierdut maghiarii prin cavalerism și corectitudine! Iar românii, care nu și-au respectat niciodată cuvîntul, au avut numai de câștigat!…
Așa să fie?!
Adevărul este că în martie 1944, Horty a aflat că Stalin luase hotărîrea să rezolve problema Transilvaniei după război dând-o întreagă fie românilor, fie ungurilor, în funcție de cine va întoarce primii armele împotriva Germaniei. Walter Roman, aflat în acei ani de război la Moscova, în slujba propagandei de război sovietice, povestește în amintirile sale că a aflat de la Litvinov că Stalin a luat această decizie!… Din păcate, Walter Roman nu a transmis această informație la București! Ci informația a ajuns la Budapesta. Via Valter Roman?…
Mă întreb deci dacă nu cumva Walter Roman, vorbitor nativ de limba maghiară, a transmis această informație la Budapesta!… Cert este că amiralul Horty, cu totul intempestiv, într-un acord deplin cu ceilalți membri ai guvernului, a decis în martie 1944 ieșirea Ungariei din război! A făcut un comunicat oficial în acest sens, preluat de presă, de toată Europa!… Adică în martie 1944 guvernanții maghiari au încercat să facă ei, înaintea românilor, un 23 august! L-au și făcut, dar nu i-a ținut cureaua. I-a cumințit Hitler mintenaș, în câteva ore, trimițând două avioane la Budapesta, din care au descins, prin parașutare, 64 de militari germani, mari și lați. Atât au fost deajuns ca să pună capăt insurecției ungare. Mai mare rîsul!…
Nici vorbă de loialitate maghiară față de aliații germani! I-au trădat fără să clipească, dar nu e destul să vrei, mai trebuie să și poți! Iar Budapesta a avut întotdeauna probleme cu pututul… Totdeauna a vrut mai mult decât au putut!…
Cei 64 de militari germani au dezarmat garda maghiară care păzea Parlamentul și l-au arestat pe amiral, au desființat guvernul și autoritatea hortystă, punând la conducerea Ungariei partidul pro-nazist al lui Salassy. Un guvern care s-a străduit să fie mai nazist decât naziștii!… Și a reușit cu brio, pe spinarea evreimii din Ungaria, când s-a comis în Ungaria și de către maghiari „cea mai abjectă crimă din istoria umanității” (apud Churchill). În totul, o rușine mult mai mare decât cea cauzată românilor de regele Mihai!… Rușinea de care suntem copleșiți noi, românii, îl are în vedere mai ales pe mareșalul Ion Antonescu: felul cum a fost judecat și executat, felul cum este necinstită amintirea sa de către guvernanții de azi!…
Dar asta este altă poveste. Revenind la oile noastre, punem din nou întrebarea: care sunt aliații pe care românii i-au trădat, trădarea fiind, zic neprietenii noștri, un act repetat în istoria noastră?! Un sport național!
…Vorba asta au scornit-o bozgorii! Ungaria este probabil singurul stat care își cheltuiește fondurile de propagandă nu pentru a face reclamă valorilor naționale, ci pentru a-și defăima vecinii, pe români cu predilecție! Ar avea cu ce se lăuda, dar fixația stupidă că la Trianon au fost victime, că li s-a făcut o mare nedreptate, îi umple pe maghiari de o ură pe care noi, românii, nu o putem înțelege. Nici cu poliția!
Au făcut din ura față de tot ce este românesc componenta de bază a identității lor spirituale!… Au umplut lumea cu calomniile lor împotriva românilor! Nu s-ar putea spune că nu au avut oarece succes!… Dovadă și prostia spusă de ditamai expertul în politică internațională. Faptul că-i rus nu-l scuză!
*
Și totuși, dacă mă gândesc bine, a fost un moment istoric, de mare cumpănă internațională, când România și-a trădat aliații: în august 1968, când Ceaușescu, în cel mai pur stil românesc, „și-a părăsit aliații din Tratatul de la Varșovia și a trecut cu bagaje cu tot în tabăra adversă”, în tabăra justiției și a respectului față de drepturile popoarelor!
La asta s-o fi referit rusnacul de la „Izvestia”?
Ion Coja
9 octombrie 2015
L-am vazut pe maresalul Antonescu la Olanesti in ziua de 7 august 44. Mi-a cerut sa plec urgent in Spania, la Madrid. Iata un adevar care se ocoleste in special in emigratie: Conferinta de la Stockholm, in vederea negocierilor unui armistitiu, care s-au dus cu d-na Kolontay. Initiativa negocierilor a venit de la Stalin. La Stockholm era, ca ministru al Romaniei, Nanu. Maresalul mi-a spus: „Am obtinut 3 puncte, mai sunt inca 2 puncte; le vom avea. Rusii nu vor sa-i apuce iarna. Carpatii anuleaza valoarea tancurilor. De aceea avem nevoie, dat fiind ca armistitiul se va incheia, de o baza de aparare in afara hotarelor tarii. Rusii vor semna armistitiul asa cum il cred eu favorabil, in conditiile actuale, tarii noastre. Dar nu-l vor respecta. Sigur vor fi incalcari si nu vom putea protesta in presa noastra. Asa cum am vorbit, avem nevoie in afara Romaniei de organe de presa prin care sa denuntam opiniei internationale orice incalcare a celor prevazute in acordul de armistitiu. Spania este tara in care noi putem desfasura denuntarile rusesti ale obligatiilor luate, Franco nu va relua cat va trai relatiile cu Rusia Sovietica. Deci nu vom fi impiedicati. Vei pleca imediat acolo, la Madrid vei cauta sa inchiriezi sau chiar sa cumperi o tipografie. Esti de meserie si gazetar si tipograf. Vom face si depozit de hartie. Cauti colaboratori pt o publicatie in limba franceza si alta in limba engleza, amandoua saptamanale. Dupa ce ai aranjat totul, te intorci ca sa stabilim programul de actiune. Vei avea semnat de Ica un ordin de a ti se pune la dispozitie suma necesara pt arvuna. Ma tii la curent cu ce ai facut prin ministrul Dumitrescu.” Deci plecarea mea era cu un scop precis, urmand sa ma intorc pt a primi ultimele instructiuni. Totul trebuia sa fie tinut secret. Stia doar Mihai Antonescu. Din nefericire, acest diminutiv politic cauta sa-si asigure pt orice eventualitate prietenia regelui. Legatura cu regele o facea prin Niculescu-Buzesti, seful cifrului. Imediat ce s-a aflat de misiunea mea, s-a comunicat legatiei germane ca eu nu plec la Madrid, ci la Lisabona pt a semna armistitiul. Uluiti, cei de la legatia germana nu stiau ce sa creada: cel care sustinea in articole razboiul contra Rusiei sovietice si denunta imperialismul moscovit mergea sa semneze armistitiul. In consecinta, nu mi-a dat viza de tranzit, ci numai de intrare in Germania, la Viena urmand sa mi se dea viza de iesire. Am plecat totusi, desi imi dadeam seama ca ceva s-a produs, o indiscretie.
…
Afirmatia blocarii mele in Germania a confirmat-o ministrul roman la Berlin, generalul Ion Gheorghe, intr-o carte in care a relatat ca i s-a comunicat denuntul venit de la Externe, ca am misiunea de a semna armistitiul la Lisabona.
…
Inteleg ca se crede ca nu este oportun sa se arate adevarul despre inlantuirea evenimentelor de la noiembrie 43, cand la Stockholm ambasadoarea Kolontay a propus ministrului Romaniei in Suedia, Nanu, inceperea unor negocieri in vederea unui armistitiu, si pana la 23 august 44. Nimeni nu a observat o stranie coincidenta si anume: la scurt interval de timp intre initiativa Rusiei de a negocia un armistitiu cu Romania, s-a inceput la BBC Londra un atac in limba franceza, facut de Steed, in care eram acuzat ca duc in eroare opinia publica acuzand Rusia de a intentiona sa ajunga la Marea Egee. I-am raspuns prin „Curentul”; un nou atac din partea lui Steed care incheia spunand ca Romania nu are altceva de facut decat sa capituleze fara conditii si cat mai repede. La ultimul meu raspuns a amutit. Deci, Rusia ne propunea sa negociem un armistitiu iar Anglia ne cerea sa capitulam fara conditii. Si s-a mers la capitulare, asa cum cerea Anglia. Ca Mihai era un cretin, nu o mai discutam, cine a izbutit sa realizeze capitularea fara conditii a fost Elena, mama lui Mihai, femeia miracolului biologic care a izbutit sa faca in 6 luni si jumatate un copil normal de 4 kg, de a fost nevoie sa se publice un comunicat oficial semnat de mai multi profesori universitari de la facultatile de medicina, in care se sutinea ca este posibil… Ceea ce se ignora adesea este afurisita de inteligenta a poporului roman, care nu poate fi inselat de comunicate oficiale semnate chiar de necontestate autoritati stiintifice. Rezultatul comunicatului: Mihai a fost numit „Mihai Viteza” si „Mihai Pripitul”…
Aceasta femeie(Elena) a urat poporul roman dar i-au placut banii lui. Ea voia sa aduca familia regala a Greciei din nou pe tron. Churchill sustinea, impotriva guvernului pe care il prezida, readucerea regelui Greciei pe tron. De aici zelul Elenei de a realiza capitularea fara conditii. Eu cand termin de dezbatut problemele vitale ale tarii, voi lamuri si finalul josnic al dinastiei operat de Carol II si cretinul regal Mihai I. Si informatia ce ti-am dat-o, privitoare la afirmatia facuta de o fosta secretara a lui Cezar Petrescu ca i-as fi propus sa ma insoteasca si el ar fi refuzat, constituie o piesa din angrenajul operatiilor ce au dus la capitularea fara conditii. Va fi – cred eu – necesar sa prezint finalul dezonorant al monarhiei in Romania.
Despre tradarea regelui la 23 august si telegrama care a venit sau nu a venit.
Reproduc din cartea „Romanul unei zile mari”, scrisa de Corneliu Leu – e adevarat !!! – in 1979 si reeditata in 1984 si 1989. Dar trebuie tinut cont si de prezentarea facuta cartii de catre autor.
„Autorul avertizeaza ca nu a avut nici o clipa intentia de a cuprinde in ea intreaga istorie a unui atat de mare eveniment…
Autorul declara ca nu are nici macar pretentia originalitatii, unele formulari si relatari preluandu-le din DOCUMENTE DE EPOCA, STENOGRAME, DECLARATII, CUVANTARI PUBLICE, din STUDII STIINTIFICE, din AMINTIRILE PARTICIPANTILOR precum si din PARERILE subiective sau obiective ale istoricilor.
Autorul mentioneaza ca DOCUMENTAREA sa a fost LIMITATA deoarece si-a permis sa consacre acestei carti numai 15 ani din viata sa, ceea ce considera ca fata de vesnicia istoriei este un rastimp omeneste scurt si neputincios.”
Din pacate cartea este scrisa destul de romantat, unele momente par imaginate de autor-cele in care prezinta, spre ex, gandurile unor persoane.
Fragmente din aceasta carte au fost folosite si de Pamfil Seicaru in cartea sa „Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”, care a fost gasita neterminata, sub forma de manuscris si fragmente decupate din diverse materiale pe care le folosea ca surse. Totusi cartea a fost publicata in 2002 de BIBLIOTECA „ALETHEIA”.
Pamfil Seicaru – „Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”:
„Ultimatumul rusesc din 1940 a fost decisiv. Consiliul de Coroana, pe care regele l-a convocat, a fost un prilej de a inventaria rezultatele politicii externe ca si interne a dictaturii regale. In acest consiliu, in afara oamenilor politici care au raspuns convocarii, era si seful Statului major, general Tenescu. Primul a luat cuvantul C. Argetoianu care a intrebat pe ministrul de externe: Cum functioneaza aliantele? Raspuns: Iugoslavia ne-a asigurat ca va pastra neutralitatea. Faimoasele aliante balcanice se dovedeau iluzorii. Intrebat seful Statului major, generalul Tenescu: Cum stam cu armata? Raspuns: Avem munitii pentru 15 zile. Dar cu aviatia? Raspuns: Cu aviatia stam foarte slab. A urmat o tacere care a fost intrerupta de Nicoale Iorga, care a fost de o necrutatoare violenta: Majestate, s-a infiintat un timbru pentru aviatie si administrarea sumelor a fost incredintata majestatii voastre fiind seful armatei si cel mai interesat cu asigurarea mijloacelor de aparare a tarii. Unde sunt sumele stranse? Ce alta destinatie li s-a dat? Redau din memorie ceea ce mi-a relatat Argetoianu. Regele nu se astepta la nimicitorul rechizitoriu, tacea vizibil intimidat. Intrebarea „Unde sunt banii stransi majestate”, venea fara indurare. Dezarmata, tara a cedat.
Ceea ce este de neinteles era eroarea lui Mihai Antonescu de a fi desemnat pe Niculescu-Buzesti ca om de legatura cu regele, desi fusese informat ca impreuna cu Pogoneanu, in toate posturile isi plaseaza agentii politiei contrare aceleia a maresalului Antonesscu.
Ce importanta avea faptul ca regele era strain de problemele asa de complicate ale tarii in razboi, devenite din ce in ce mai grave incepand din 1943, cand se impunea desprinderea Romaniei din alianta cu Germania?
Mihai detinea totusi dreptul de a designa la un moment dat un alt sef al guvernului. Ceea ce s-a intamplat, usurand lovitura de Stat, care a fost executata prin uluitoarea lipsa de informatie a maresalului, a lui Mihai Antonescu, a generalului Pichi Vasiliu, a sefului sigurantei Cristescu, a Prefectului politiei Capitalei. Au cazut in capcana vulgara ce li s-a intins. Victorie desavarsita!
O victorie? Nu venise nici un raspuns de la Cairo. Au marturisit in memoriul redactat de capitularzi Romania in fata conferintei de pace, motivand decizia de a trece la executarea lichidarii regimului si incetarea ostilitatilor, dat fiind ca propunerea Molotov nu fusese modificata. Initiativa incetarii unilaterale a ostilitatilor, in dreptul international se califica foarte clar, capitulation in sase exemplare, exact ce se formulase de Roosevelt si Churchill: capitulare fara conditii. La Stockholm erau intrerupte negocierile maresalului Ion Antonescu cu ambasadoarea Rusiei Sovietice doamna Kolontai. Cu cine se gasea in lupta armata romana? Cu armata sovietica si nu cu forte americane sau engleze.
Decizia conspiratiei patronata de regele Mihai ducea la rezutatele ce au urmat in urma incetarii unilaterale a ostilitatilor, predarea a un milion sase sute de mii de combatanti, fortelor sovietice cu care se gaseau in lupte de mai bine de trei ani. S-a uitat povestea acestor aparatori ai patriei, de a caror soarta si de deportarea lor in Siberia nimeni nu-si mai aduce aminte. Raspunderea revine intreaga lui Mihai pripitul si conspiratorilor in frunte cu generalul Sanatescu.
Se luase toare masurile ca executarea incetarii unilaterale a ostilitatilor sa fie imediata. Agenti ai operatiei, in goana motocicletelor, strigau: „S-a incheiat armistitiul, incetati lupta!” Chiar unele unitati, care se indreptau spre Bucuresti fara sa fi fost instiintate, au fost dezarmate.
Un colonel care fusese postat la manastirea Tiganesti supraveghea operatia, izbindu-se de refuzul soldatilor de a preda armele: „Lasati-ne sa nu dam tara prada sovieticilor”. In zadar se impotriveau acesti ostasi legati de patrie, oameni ai pamantului romanesc. Taranii priveau aceasta criminala smulgere a armelor din mainile ostasilor si isi faceau cruce.
S-au publicat marturisiri de ofiteri care au refuzat sa-ti dezarmeze unitatile, dovada ca moralul armatei era intact. Intre aceasta impotrivire a ostasilor si operatia regelui Mihai, care nu vazuse fie si de la distanta ce inseamna o lupta, las ca si tatal lui de distanta de la cel fara legatura cu tara, in afara de privilegiile pe care le avea.
Emigratia a fost unanima in condamnarea capitularii fara conditii si in dispretul pentru cei care incercau in 1948 sa reabiliteze pe Mihai. La acea data, purtatorul de cuvant al abdicatului rege Mihai era un colonel Lazar, care a dat un ordin de zi ca toti romanii sa nu discute operatia din 23 August. Atunci s-a format un Comitet National care si-a asumat dreptul de a folosi fondul aflat in Elvetia pentru uzul propriu, evident cu invocarea autoritatii regelui abdicat. Se poate gasi reactia emigratiei din publicatiile din acea vreme. Imi amintesc de un articol circular scris de Visoianu, care cauta sa ralieze cat mai multi oameni in jurul celui care nu s-a limitat la abdicarea lui si a urmasilor lui, dar a rostit prohodul regimului monarhic afirmand imperativul istoric al instautarii republicii comuniste.
Este un caz unic in istoria abdicarilor. Asa se prezinta raspunderile lui Mihai pripitul si ale bandei capitularde.
La sfarsitul anului 1979 au aparut la Bucuresti doua carti revelatoare: Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei din august 1944, de Aurel Simion, la Editura Dacia, si Romanul unei zile mari, de Corneliu Leu, la Editura Albatros. Aceste lucrari de bogata documentare pun intr-o lumina cu totul neasteptata operatia lui Mihai si bandei capitularde.
Citam din cartea lui A. Simion: „Prima intalnire dintre Stirbey si reprezentantii aliatilor s-a incheiat fara ca cele doua parti sa-si fi luat vreun angajament precis. La 19 martie 1944 Stirbey arata referindu-se la atitudinea adoptata de reprezentantii celor trei mari puteri aliate: «S-a luat nota pentru a se referi guvernelor aliate, dar mi s-a repetat ca prima conditie, inevitabila, ramane mai intai o capitulare neconditonata»”. In josul paginii se indica: „Arhiva Ministerului de Interne, dosarul numarul 40.001, raportul lui Iuliu Maniu prezentat in sedinta conduceri Partidului National Taranist din 4 iulie 1946” (pagina 360) „Intr-o discutie ce a avut loc intre reprezentantii celor trei mari puteri dupa ce emisarul roman a parasit sedinta, Novikov a aratat ca «misiunea lui Stirbey este lipsita de valoare practica» deoarece el nu a adus nici un fel de scrisori de acreditare care sa-i dea dreptul sa negocieze in numele lui Maniu, si cu atat mai putin in numele maresalului Antonescu, cu care avea legaturi «nesemnificative»; pe de alta parte, intrucat insasi «opozitia romana» aprecia ca cel mai potrivit pentru incheierea armistitiului era maresalul Antonescu, trebuia actionat in asa fel incat acesta sa fie determinat sa infaptuiasca «Schimbarea de front» a Romaniei. In ceea ce priveste cererea formulata de Stirbey, de a se efectua o debarcare la Constanta, Novikov a aratat ca aceasta actiunea «ar reprezenta mari dificultati, bazele navale sovietice fiind situate inca tocmai in Caucaz». Novikov, reprezentantul Rusiei Sovietice, era tinut la curent cu negocierile guvernului maresalului Antonescu la Stockolm, cu doamna Kollontai.
Este necesar sa amintim ceea ce se tot uita, ca initiativa negocierilor de la Stockolm apartine lui Stalin si pusese ca o conditie prealabila capitularea neconditionata. In josul paginii 361 gasim indicatia acestor precizari: „Foreign Relations 1944, vol IV, paginile 151-152”.
In Romanul unei zile mari de Corneliu Leu avem o informatie a precipitarii evenimentelor, nementionata pana in 1979, cand s-a publicat aceasta carte. Regretam ca autorul a tinut, probabil pentru a stimula atentia cititorilor, de a folosi elementele unui fapt pitoresc in istoria unui eveniment de o importanta decisiva pentru Romania: „Baronul Mocioni Starcea era sfatuitorul numarul unu al regelui impotriva lui Antonescu”. Intalnirea Baronului maresal al Palatului cu colonelul Radu Davidescu, seful cabinetului militar al maresalului Antonescu, este redata cu multa arta. Nu sitm ce sa credem de inteligenta acestui sef de cabinet, cand nu si-a dat seama de importanta unei telegrame pe care o descifrase ca sef al cifrului. Telegrama primita ratifica in intregime negocierile de la Stockholm si asteptarea rezultatului de care maresalul Antonescu era la 9 august asa de sigur(la 9 august P Seicaru si maresalul s-au intalnit la Olanesti; in urma intalnirii P Seicaru a plecat in misiune la Madrid pt a cumpara o tipografie, pt a sustine cauza Romaniei in strainatate; reiau la sfarsit povestirea lui P Seicaru). Care era cuprinsul telegramei, si cine a trimis-o? „Doamna Kollontai anunta ca a fost acceptata obiectia lui Antonescu la conditiile de armistitiu. Stalin renunta la prima conditie – aceea a intoarcerii armelor impotriva nemtilor, fiind dispus sa semneze si fara acest punct armistitiul cu Antonescu… Punctul se modifica in favoarea noastra in sensul ca armata romana va intoarce armele numai in conditiile in care nemtii o vor ataca…”
Baronul Mocioni Starcea intreaba unde se afla telegrama. Omul de cifru ii spune ca a dat-o sefului sau, Grigore Niculescu-Buzesti.
Pana la publicarea in 2 X 1979 in cartea Romanul unei zile mari nu s-a stiut de aceasta telegrama, in afara de cercului restrans al conspiratorilor. In noiembrie 1979, cand s-a dat „Bun de tipar”, istoria si-a luat drepturile de integrala revizuire a raspunderilor ce decurg din actul de incetare unilaterala a ostilitatilor, care, amintim, in orice tratat de drept international se califica de „capitulation en rase campagne”. Cine avea puterea de a ordona executarea acestui act? Regele Mihai.
Circumstante atenuante nu exista, invocand inteligenta extrem de redusa a celui pe care mecanica principiului monarhic il dotase cu puteri ce ii depaseau capacitatea lui, camarila si printesa mama, Elena de Sparta, urmand sa-l ajute. Rezultatele se vad. Nimeni din emigratie nu se astepta ca dupa atatea decenii, inchipuindu-si amnistia uitarii, fostul rege al celei mai degradante abdicari sa mai indrazneasca sa se adreseze poporului roman pe care l-a tradat. In 1948 consilierul lui Mihai era colonelul Lazar, in 1980 este Antoniade, fost atasat comercial la Madrid, promovat specialist in drept comercial. Mama acestui expert este nascuta Caramfil. Familia Caramfil a lansat apelul lui Mihai de Anul Nou, pe care l-a balbait eroul de la 23 august 1944. Dinasta de Hohenzollern-Sigmaringen a fost legitimata de totala identificare cu destinele poporului roman.
Primul, Carol , a luptat cu un exemplar curaj spre a obtine independenta Romaniei, dandu-i un prestigiu in raporturile internationale. Cele patru volume de documente: vol. I Documente si presa straina, vol II si III Corespondenta diplomatica straina si vol IV Presa straina – prin grija de a reda textele fara alterarile cu intentii de propaganda – constituie una din cele mai frumoase contributii in domeniul istoriei noastre, intr-un moment hotarator pentru destinul poporului roman. Editura Academiei Romane, dorea sa aduca o egala contributie pentru epoca 1914-1918, an in care s-a realizat Romania Mare, cu sacrificii ale totalitatii neamului nostru. Este o lucrare pe care istoricii romani o datoresc generatiei tinere, spre a le da incredere in viitorul patriei si a-l pregati pentru greutatile inerente oricarei tari in cursul ascendent al istorie. Viata popoarelor este o continua lupta de durata si de afirmare. Si independenta realizata sub regele Carol, precum si infaptuirea Daciei Traiane de la Nistru pana la Tisa ne-au costat imense sacrificii si eroism. In 1919 armata romana sub comanda generalului Traian Mosoiu, fiu al Transilvaniei, intra in Budapesta, impotriva oprelistilor Consiliului Suprem al Aliatilor. Am acceptat riscurile si am platit pretul Victoriei.
Spre marea noastra nenorocire, doi urmasi netrebnici, Carol al II-lea si Mihai, fiul lui, au prabusit falnica monarhie Hohenzollern-Sigmaringen. Carol al II-lea a fost ca un blestem pentru monarhie: un dement al simtului moral. Domnia lui a fost sub semnul crimei si jafului. Nu-i lipseau inteligenta si nici cultura pentru a putea raspunde misiunii ce-i revenea de a apara opera predecesorilor, dar nu a avut nici un atasament sufletesc de tara in care nu vedea decat un spatiu de a prada. Cand istoricii tineri vor folosi aceeasi metoda de severa corectitudine in studierea epocii lui Carol cu respectul adevarului, chiar daca s-ar inspaimanta fata de ce ar descoperi, vor aduce o terapeutica contributie la formarea caracterelor si a simtului de raspundere a oricarui cetatean.
Intre 1930 si 1940 Romana a avut toate posibilitatile sa-si pastreze integritatea, dar Carol nu a avut in politica externa busola simtului de raspundere fata de interesele supreme ale poporului roman. Intern nu s-a preocupat decat sa-si promoveze interesele lui materiale prin promovarea lui Mitita Constantinescu ministru de finante si guvernator al Bancii Nationale. Aceasta dubla autoritate a inlesnit toate operatiile. Inarmarea, pe care imprejurarile o impuneau ca prima grija a regelui, a devenit o sursa de beneficii personale. Brosura lui Murgescu, care reproducea rezultatul anchetei ordonate de Conducatorul Statului, Ion Antonescu, ne pune in lumina operatiile familiei regale – fireste, numai o parte…
In iunie 1940 au venit la scadenta toate erorile, atat in politica externa cat si in aceea interna.
Ultimatumul dat de Rusia a primit raspunsul cerut: pierderea Basarabiei si a jumatate din Bucovina, plus tinutul Hertei. Abdicarea lui Carol a venit ca o sanctiune. Se adauga pierderea Cadrilaterului si a Transilvaniei de Nord.
In 1941 – este bine sa ne amintim – ca prezenta trupelor germane pe teritoriul Romaniei a fost consimtita de Carol . Aceeasi tara care in 1940 era incapabila sa schiteze o cat de sfioasa impotrivire, in iunie 1941 participa timp de 3 ani si patru luni in razboiul contra Rusiei sovietice alaturi de armata germana.
Cand doamna Kollontai anunta ca a fost acceptata obiectia lui Antonescu, Stalin nu o facea din generozitate: cunoscuse valoarea armatei romane in cursul razboiului si cunostea taria fortificatiei Focsani-Namoloasa-Galati si obstacolul carpatin pentru blindatele sovietice – ce ar bloca orice ofensiva odata cu venirea iernii. Aceasta era concluzia, temerea care il fac sa precipite decizia: saltul in gol. Ce au dat conspiratorii? Capitularea fara conditii.
Din cartea: Romanul unei zile mari de Corneliu Leu:
„Soarele rasare mai tarziu. In al douazeci si optulea minut de dupa ora cinci. Explozia aprinsa a luminii lui se sparge de parbrizul automobilului, la volanul caruia goneste Ion Mocioni-Starcea. Apare, dintre coroanele copacilor, orbindu-l, si dispare proiectand in parbriz rafful siluetelor inalte ale plopilor de pe marginea soselei. E soseaua Bucuresti-Ploiesti. Baronul o parcurge ca-ntr-o cursa de mare pasiune. Coteste brusc pe drumul spre Snagov, simtind cu placere suierul pneurilor la viraj. Si, dupa cativa kilometri, ascunde masina intr-un loc stiut, pornind pe o carare laturalnica spre vila unde s-a ascuns serviciul „cifru”. Il asteapta in usa Radulescu-Pogoneanu, cu figura lui discreta de om care trebuie sa cifreze sau sa descifreze mesajele, sa le transmita si sa le uite. Dar, chiar si el, cand citeste ce i se da acum de transmis, se emotioneaza si-l priveste intr-un anume fel pe Starcea, neputandu-se abtine sa nu arate emotionat. Pentru ca, intr-adevar in mainile lui, care operasera multe mesaje secrete, se afla poate, cel mai important dintre ele. Semnata de Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, Constantin Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu, in numele celor patru partide care constituie Blocul National Democratic, telegrama comunica aliatilor ca, in Romania, s-a hotarat actiunea de rastunare a regimului prohitlerist al lui Ion Antonescu pentru ziua de 26 August, orele 12, data si ora la care se va declansa o insurectie armata. Se cere ajutor din partea armatelor aliate printr-o prompta interventie in sustinerea acestei insurectii. Se precizeaza din partea Comitetului militar insurectional cum trebuie sustinuta declansarea de la orele 12 prin bombardarea simultana de catre aviatia aliata a cinci obiective enumerate pe puncte: 1) Tabara militara germana de la Baneasa; 2) Aerodromurile Baneasa si Zimnicea; 3) Aerodromurile si unitatile de aviatie germana de la Apahida, Szólnok, Seghedin si Belgrad; 4) Podurile de pe Tisa, la Szólnok si pe Dunare la Belgrad; 5) Doua noduri de cale ferata din Ungaria, pentru a face imposibil deplasarea armatei maghiare, care este masata la granitele cu Romania. Un al saselea punct indica aterizarea celor doua unitati de soc – americana si britanica, pe aerodromul de la Popesti-Leordeni.
Emotionat, Pogoneanu se angajeaza sa cifreze telegrama si sa o transmita. Daca vrea sa se convinga de plecarea mesajului, domnul Mocioni-Starcea poate astepta douazeci-treizeci de minute, cat e necesar pentru cifrare. Ii sta la dispozitie un dormitor din vila, sau parcul de pe malul lacului. Baronul Mocioni-Starcea nu alege nici camera, nici parcul, ci apa lacului, care dupa o noapte de nesomn il imbie la o baie ce-l va redresa. E limpede lacul, si racoros, si lumina soarelui il poleieste cu un mercur rosu. aruncandu-si hainele, baronul se avanta sportiv cu aceea placere deplina de a tot inainta intr-o apa mangaietoare, atras spre rasaritul de soare.
Si deodata, solitara placere sportiva i se tulbura. In universul relaxarii sale, la acel ceas de dimineata cand nu mai are nici o grija pe cap si inoata linistit printre nuferi, apare o mare pata de umbra. E o barca. O barca, la care vasleste un om in impecabila tinuta militara, cu cravata si diagonala. Si baronul, nu numai ca-l recunoaste, dar isi da seama ca s-a deconspirat: E colonelul Radu Davidescu, seful cabinetului militar al maresalului. Moment penibil de panica in pielea goala. Noroc de faptul ca apa il acopera si-l obliga sa se miste in permanenta ca sa se sustina inotand, asa ca nu-si poate trada incurcatura prin gesturi. Inca o bataie din brate si s-a decis: Scoate capul din apa si-l saluta atat de militar pe colonel incat acesta, interzis, accepta jocul ca atare, de parca, in fiecare zi, la ora asta matinala, s-ar fi intanit aici, in apa adanca din fata palatului. Cu dezinvoltura, baronul se urca gol in barca usoara, condusa de colonelul a carui corectitudine vestimentara nu-i poate ascunde stupefactia. Si-i zambeste ca si cum ar plusa la o partida de pocher: M-ati prins in apele teritoriale ale maresalului: dar sa stiti c-am intrat fara nici o intentie. Colonelul e interzis: in fata lui, militar de cariera, invatat a-si dubla inteligenta prin promptitudine, in fata lui, omul a carui tinuta exemplara l-a facut pe maresal sa-l aleaga dintre miile si miile de ofiteri, sta gol si dezinvolt cel care, in anturajul lui Antonescu, este considerat geniul rau al camarilei de la palat, sfatuitorul numarul unu al regelui impotriva conducatorului de stat. Sta gol si surade, amuzat de intalnire, fara nici o jena, ceea ce ofiterului grav ii aminteste si de-o dubioasa invertire pusa pe seama maleficului sfetnic al regelui. Tuseste jenat si, fiindca trebuie sa spuna ceva sa nu para stupid, intreaba: Vreti sa va scot la mal?…
De fapt, in aceasta intrebare poti intui si inceputul unui rationament explicabil la cel care manuind secretele maresalului, are pulsul exact al momentului critic prin care se trece: de ce n-ar profita de hazardul care i l-a scos in cale pe sfetnicul regelui, aici, in mijocul lacului unde nimeni nu-i poate auzi, spre a-i capta bunavointa.
Baronul simte aceasta si ataca. Afla intai impresiile de pe front cu care s-a intors acasa Antonescu. De fapt, le stia de aseara de la generalul Sanatescu, dar exulta cand colonelul aghiotant ii spune ca maresalul a fost atat de furios incat a vrut sa dea vot de blam intregii armate. Il trage apoi de limba in legatura cu problemele pe care urmeaza sa le discute Consiliul de Ministri din aceasta dimineata: retragerea pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, continuarea rezistetei in munti, etapele urmatoare ale eventualei retrageri… Si cu toate ca este gol, isi ia drepturile de maestru de ceremonii al regelui, intreband daca maresalul a stabilit ora cand va trece pe la palat. Cu un gest timid, Davidescu se simte parca obligat sa-si scuze seful: Nu stiu daca va trece: pleaca dupa-amiaza la Comandamentul de capetenie din spatele frontului, si nu stiu daca va mai avea timp… Si incearca sa-l justifice: Mi-a spus ca nu mai are timp sa-i primeasca nici macar pe domnii Maniu si Bratianu…
„Daca pleaca dupa-amiaza…” Baronul uita ca este gol; ar vrea sa faca un gest vehement dar se opreste la timp: In mintea lui ceva se tulbura: adica ar fi posibil ca Antonescu sa nu mai treaca pe la palat; adica ar fi posibil sa le scape…ca si cum s-ar opune ideii acesteia, el rosteste cu voce tare: Asa ceva nu e posibil; trebuie sa treaca pe la palat!…
Colonelul incearca un politicos gest de scuza: Atata stie, atata poate sa comunice… Trage barca la mal, aproape de locul unde baronul si-a lasat hainele, il ajuta sa coboare si, politicos, in tinuta lui exemplara, saluta goliciunea celui care indeplineste fara numire functiile de maresal al palatului. Apoi vaslind cu miscari corecte, se indeparteaza.
Ion Mocioni-Starcea isi trage hainele pe trupul ud si, ingandurat, calculand toate probabilitatile, toate posibilitatile, toate sansele si toate datele sigure, se indreapta spre vila serviciului cifru. Il chinuie zeci de intrebari si ar simti nevoia sa gaseasca concomitent zeci de solutii. Ce cauta, se intreaba el, in zorii zilei intr-o barca pe lac, atat de corect imbracat, colonelul Davidescu? Ca sa te viziteze pe dumneata, il intreaba el pe Pogoneanu, neobservadu-i figura emotionat… Da, asa ma viziteaza de 3 zile, vine raspunsul omului de la cifru, care vrea dar nu apuca sa spuna altceva… Da, asteapta telegrama rusilor pt maresal! Stircea repeta automat in timp ce mintea lui face deosebite calcule: telegrama rusilor pt maresal?
Privirea lui concentrata, preocupata, il face pe omul care-l intampina in usa vilei sa ofteze cu emotie si sa-i spuna cu un luciu deosebit in priviri: fantastica zi; de neimaginat!… Intai telegrama rusilor catre Antonescu, acum telegrama voastra catre aliati!… Fantastica!… E ceva, da…
Baronul insa nu-i mai asculta cometariile. Semnalul unei mari alerte s-a aprins la inca un dispozitiv al mintii lui si, deocamdata, sub forma de banuiala, o conexiune se face cu cele aflate in barca. Il intrerupse brusc pe cel din fata sa: Ce telegrama catre Antonescu?!… si acesta isi da seama ca luat de entuziasm, poate a depasit ceea ce-i permite conditia lui esentiala de lucrator la serviciul cifru – secretul. Spune balbaindu-se: Pai, telegrama… Doamna Kolontay anunta ca a fost acceptata obiectia lui Antonescu la conditiile de armistitiu. Stalin renunta la prima conditie, aceea a intoarceriii armelor impotriva nemtilor, fiind dispus sa semneze si fara acest punct armistitiul cu Antonescu… Punctul se va modifica in favoarea noastra, in sensul ca armata romana va intoarce armele numai in conditiile in care nemtii o vor ataca…
La ultimele cuvinte, Mocioni-Starcea nu mai e stapan pe sine. Intelege prezenta matinala a lui Davidescu si-l zguduie cu un gest necontrolat pe omul din fata sa: si i-ai dat telegrama sa o duca maresalului? Omul de la cifru raspunde indignat: cum ar putea sa il banuiasca de asa ceva cand el are indicatii precise? Colonelul Davidescu a plecat fara telegrama. Mai intreaba din mers unde se afla telegrama. Omul de la cifru ii spune ca a dat-o sefului sau, Grigore Niculescu-Buzesti. Si silueta baronului se pierde in frunzisul padurii.
In vreme ce demareaza, totul s-a ordonat in mintea lui. Imaginea pericolului e completa: Antonescu pleaca la Comandamentul de capetenie, in mijlocul armatei si al generalilor sai unde va lua decizii ce vor fi duse la indeplinirea mult mai inainte ca macar vestea lor sa ajunga pana la Bucuresti. Faptul ca se tinea seama de obiectia lui privind conditiile de armistitiu, confirma cele spuse de generalul Sanatescu aseara, dupa discutia cu maresalul: pozitiile de rezistenta ale Romaniei sunt inca niste pozitii cheie, care pot da de furca, lunga vreme, inaintarii armatei sovietice. Plecand la Comandamentul de capetenie si ramanand stapan pe pozitie, Antonescu nu va ierta nimic. Destinele tarii vor lua o cu totul alta directie decat cea stabilita in lunile de pregatire a insurectiei. Exista, e drept, si varianta arestarii pe front a lui Ion Antonescu. Dar ea presupune destule riscuri si mult mai putine sanse de reusita…
Leucutia opreste in fata casei Stirbey unde Gr Niculescu Buzesti ii asteapta la intrare. Asteapta ca valetul sa inchida usa si scoate din buzunar hartia unei telegrame descifrate pe care o pune in fata sefului partidului sau. Pleoapele lui Maniu se strang iar papilele i se maresc enorm… Niculescu-Buzesti stie ca lucrul este prea grav ca sa nu-i respecte tacerea si sa nu astepte. Telegrama venise catre Antonescu pe cale diplomatica, mai fusesera interceptate prin el de catre Maniu, care hotarase daca sa fie sau nu aduse la cunostinta maresalului. Dar aceasta este extrem de importanta, dand sanse deosebite politicii lui Antonescu, recunoscandu-l intr-un fel inca puternic, pion important in mersul razboiului. Lui Maniu ii scapa intrebarea: mai stie cineva de telegrama?
Niculescu-Buzesti ii raspunde cu toate seriozitatea: indicatia pe care mi-ati dat-o de a nu lasa sa treaca mai departe nici o telegrama externa, pana nu hotarati dvs asupra ei, e lege pt mine. Maniu impatureste hartia si o baga in buzunar. Apoi cu glas mai decis: pai nici sa nu o arati. Cu asta, om mai vedea noi. Deocamdata ramane la mine…
Mocioni il trimite pe Bila sa ii trezeasca pe Sanatescu si Ioanitiu iar el se indreapta spre dormitorul regelui…intra si il trezeste. Mihai pricepe ca e ceva grav. Se ridica din pat si face efortul de a-i asculta concisa explicatie cu decizia lui Antonescu de a pleca din Bucuresti fara a mai trece pe la palat si cea cu acceptarea conditiei lui de catre sovietici… Stircea ii spune repede: telegrama e la Buzel, l-am chemat de urgenta incoace.”
Gr Niculescu Buzesti intra in cabinetul regelui. Dar nu are timp nici macar sa salute. Mocioni Starcea ii reteaza gestul respectuos intrebandu-l precipitat: ce-i cu telegrama de la Stockholm? Si el instinctiv baga mana in buzunar. Dar isi da seama ca telegrama nu se mai afla in buzunarul sau, ci in cel al dlui Maniu. Apoi relateaza exact continutul: sovieticii pastreaza numai celelalte puncte. Cererea lui Antonescu de a se renunta la conditia intoarcerii armelor impotriva armatei lui Hitler este acceptata. Aceasta fiind problema litigioasa, inseamna ca armistitiul se poate semna deindata. Dna Kolontay, ambasadoarea sovietica la Stockholm, i-a comunicat aceasta ambasadorului nostru Nanu. Comentariile suplimentare ale ambasadei romane presupun ca sovieticii vor sa coroboreze ofensiva pornita la 20 august cu tratative politice, in asa fel incat sa-si asigure culoar liber, fara a mai avea de facut fata si rezistentei romanilor.
Banuind din ochi intrebarea regelui, adauga faptul ca Antonescu nu stie nimic de aceasta telegrama, deoarece dl Maniu a decis sa nu-i fie comunicata inca.
Nu mai e timp de comentarii, nici macar de imputari. Situatia e clara. Antonescu pleca pe linia Focsani-Namoloasa-Galati in mijlocul trupelor unde va instala noul sediu al Comandamentului General al Armatei. Stabilindu-se acolo, va actiona mult mai independent si, aici la palat, nu se va mai sti nimic nici despre deciziile lui de a sustine frontul lui Hitler, nici despre tratativele pe care le poate duce direct acolo, pe linia frontului, cu reprezentantii sovietici. Pur si simplu le scapa!
Din pricina caldurii, la biroul dlui Dinu Bratianu draperiile sunt trase, lasand in semiintuneric fotoliile pe care stau domnii Maniu, Bratianu si Titel Petrescu. Alaturi, Gh Bratianu ales drept mesager asteapta deciziile. Dl Maniu nu mai are nici un fel de masca si isi expune lucid si hotarat planul: Momentele grele nu inseamna ca sunt si neprielnice, domnilor. Asa cum am anuntat aseara, incepand de azi comunistii s-au ascuns total. Ei asteapta 26 august pe care am stabilit-o cu totii. Iata insa ca, in desfasurarea actiunii, apar alte elemente importante si noi suntem datori sa le rezolvam. Am telegrama prin care rusii sunt dispusi sa semneze armistitiul cu Antonescu. Eu cred ca nu trebuie pierdut un asemenea prilej, cred ca trebuie sa exercitam toata influenta noastra ca sa-l facem sa semneze cat mai curand acest armistitiu. Pt ca, daca-l semneaza el, inseamna ca isi ia raspunderea pt un asemenea act, dar, in acelasi timp, si ca el ramane stapan pe partea asta de tara, ceea ce nu va mai permite comunistilor sa treaca la masurile lor radicale. Astfel, noi avem posibilitatea sa stam si sa asteptam parasutistii din occident. Nu e usor, dar soarta noastra de natiune mica ne face sa asteptam solutiuni de la natiunile mari.
Daca Antonescu semneaza armistitiul, atunci situatia se schimba radical. BND se desface si noi nu mai trebuie sa inghitim ultimatumurile comunistilor. Daca-l convingem pe maresal sa semneze cat mai repede, scapam de comunisti la modul onorabil, adica nu le dam posibilitatea sa ne acuze candva ca n-am vrut sa colaboram in interesele superioare ale natiunii. In plus, semnand el armistitiul, Antonescu se face singurul vinovat de acest act si, pt viitorime, noi ramanem cu mainile curate, neputand fi acuzati ca am pertractat cu nemtii sau cu rusii.
Se intoarce spre Gh Bratianu: Asadar, ai priceput ce misiune iti incredintam? Te duci la maresal si il convingi inca astazi sa semneze armistitiul. Spune-i ca altfel nu se mai bucura de nici un sprijin din partea noastra.
Gh Bratianu se ridica si intreaba: Telegrama de la rusi nu mi-o dati sa i-o arat?
Maniu chibzuieste o clipa: Nu, dragule, aceasta ramane ca arma forte la noi, pt cazul cand dumneata nu vei fi reusit. Daca stie de telegrama, el poate sa ne intoarca spatele. Aceasta o vom folosi abia la urma si, ca sa-l supunem, ii vom demonstra ca am primit-o noi, deci ca se trateaza numai prin noi.”
Despre tradarea regelui la 23 august si telegrama care a venit sau nu a venit.
Reproduc din cartea „Romanul unei zile mari”, scrisa de Corneliu Leu – e adevarat !!! – in 1979 si reeditata in 1984 si 1989. Dar trebuie tinut cont si de prezentarea facuta cartii de catre autor.
„Autorul avertizeaza ca nu a avut nici o clipa intentia de a cuprinde in ea intreaga istorie a unui atat de mare eveniment…
Autorul declara ca nu are nici macar pretentia originalitatii, unele formulari si relatari preluandu-le din DOCUMENTE DE EPOCA, STENOGRAME, DECLARATII, CUVANTARI PUBLICE, din STUDII STIINTIFICE, din AMINTIRILE PARTICIPANTILOR precum si din PARERILE subiective sau obiective ale istoricilor.
Autorul mentioneaza ca DOCUMENTAREA sa a fost LIMITATA deoarece si-a permis sa consacre acestei carti numai 15 ani din viata sa, ceea ce considera ca fata de vesnicia istoriei este un rastimp omeneste scurt si neputincios.”
Din pacate cartea este scrisa destul de romantat, unele momente par imaginate de autor-cele in care prezinta, spre ex, gandurile unor persoane.
Fragmente din aceasta carte au fost folosite si de Pamfil Seicaru in cartea sa „Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”, care a fost gasita neterminata, sub forma de manuscris si fragmente decupate din diverse materiale pe care le folosea ca surse. Totusi cartea a fost publicata in 2002 de BIBLIOTECA „ALETHEIA”.
Pamfil Seicaru – „Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”:
„Ultimatumul rusesc din 1940 a fost decisiv. Consiliul de Coroana, pe care regele l-a convocat, a fost un prilej de a inventaria rezultatele politicii externe ca si interne a dictaturii regale. In acest consiliu, in afara oamenilor politici care au raspuns convocarii, era si seful Statului major, general Tenescu. Primul a luat cuvantul C. Argetoianu care a intrebat pe ministrul de externe: Cum functioneaza aliantele? Raspuns: Iugoslavia ne-a asigurat ca va pastra neutralitatea. Faimoasele aliante balcanice se dovedeau iluzorii. Intrebat seful Statului
major, generalul Tenescu: Cum stam cu armata? Raspuns: Avem munitii pentru 15 zile. Dar cu aviatia? Raspuns: Cu aviatia stam foarte slab. A urmat o tacere care a fost intrerupta de Nicoale Iorga, care a fost de o necrutatoare violenta: Majestate, s-a infiintat un timbru pentru aviatie si administrarea sumelor a fost incredintata majestatii voastre fiind seful armatei si cel mai interesat cu asigurarea mijloacelor de aparare a tarii. Unde sunt sumele stranse? Ce alta destinatie li s-a dat? Redau din memorie ceea ce mi-a relatat Argetoianu. Regele nu se astepta la nimicitorul rechizitoriu, tacea vizibil intimidat. Intrebarea „Unde sunt banii stransi majestate”, venea fara indurare. Dezarmata, tara a cedat.
Ceea ce este de neinteles era eroarea lui Mihai Antonescu de a fi desemnat pe Niculescu-Buzesti ca om de legatura cu regele, desi fusese informat ca impreuna cu Pogoneanu, in toate posturile isi plaseaza agentii politiei contrare aceleia a maresalului Antonesscu.
Ce importanta avea faptul ca regele era strain de problemele asa de complicate ale tarii in razboi, devenite din ce in ce mai grave incepand din 1943, cand se impunea desprinderea Romaniei din alianta cu Germania?
Mihai detinea totusi dreptul de a designa la un moment dat un alt sef al guvernului. Ceea ce s-a intamplat, usurand lovitura de Stat, care a fost executata prin uluitoarea lipsa de informatie a maresalului, a lui Mihai Antonescu, a generalului Pichi Vasiliu, a sefului sigurantei Cristescu, a Prefectului politiei Capitalei. Au cazut in capcana vulgara ce li s-a intins. Victorie desavarsita!
O victorie? Nu venise nici un raspuns de la Cairo. Au marturisit in memoriul redactat de capitularzi Romania in fata conferintei de pace, motivand decizia de a trece la executarea lichidarii regimului si incetarea ostilitatilor, dat fiind ca propunerea Molotov nu fusese modificata. Initiativa incetarii unilaterale a ostilitatilor, in dreptul international se califica foarte clar, capitulation in sase exemplare, exact ce se formulase de Roosevelt si Churchill: capitulare fara conditii. La Stockholm erau intrerupte negocierile maresalului Ion Antonescu cu ambasadoarea Rusiei Sovietice doamna Kolontai. Cu cine se gasea in lupta armata romana? Cu armata sovietica si nu cu forte americane sau engleze.
Decizia conspiratiei patronata de regele Mihai ducea la rezutatele ce au urmat in urma incetarii unilaterale a ostilitatilor, predarea a un milion sase sute de mii de combatanti, fortelor sovietice cu care se gaseau in lupte de mai bine de trei ani. S-a uitat povestea acestor aparatori ai patriei, de a caror soarta si de deportarea lor in Siberia nimeni nu-si mai
aduce aminte. Raspunderea revine intreaga lui Mihai pripitul si conspiratorilor in frunte cu generalul Sanatescu.
Se luase toare masurile ca executarea incetarii unilaterale a ostilitatilor sa fie imediata. Agenti ai operatiei, in goana motocicletelor, strigau: „S-a incheiat armistitiul, incetati lupta!” Chiar unele unitati, care se indreptau spre Bucuresti fara sa fi fost instiintate, au fost dezarmate.
Un colonel care fusese postat la manastirea Tiganesti supraveghea operatia, izbindu-se de refuzul soldatilor de a preda armele: „Lasati-ne sa nu dam tara prada sovieticilor”. In zadar se impotriveau acesti ostasi legati de patrie, oameni ai pamantului romanesc. Taranii priveau aceasta criminala smulgere a armelor din mainile ostasilor si isi faceau cruce.
S-au publicat marturisiri de ofiteri care au refuzat sa-ti dezarmeze unitatile, dovada ca moralul armatei era intact. Intre aceasta impotrivire a ostasilor si operatia regelui Mihai, care nu vazuse fie si de la distanta ce inseamna o lupta, las ca si tatal lui de distanta de la cel fara legatura cu tara, in afara de privilegiile pe care le avea.
Emigratia a fost unanima in condamnarea capitularii fara conditii si in dispretul pentru cei care incercau in 1948 sa reabiliteze pe Mihai. La acea data, purtatorul de cuvant al abdicatului rege Mihai era un colonel Lazar, care a dat un ordin de zi ca toti romanii sa nu discute operatia din 23 August. Atunci s-a format un Comitet National care si-a asumat dreptul de a folosi fondul aflat in Elvetia pentru uzul propriu, evident cu invocarea autoritatii regelui abdicat. Se poate gasi reactia emigratiei din publicatiile din acea vreme. Imi amintesc de un articol circular scris de Visoianu, care cauta sa ralieze cat mai multi oameni in jurul celui care nu s-a limitat la abdicarea lui si a urmasilor lui, dar a rostit prohodul regimului monarhic afirmand imperativul istoric al instautarii republicii comuniste.
Este un caz unic in istoria abdicarilor. Asa se prezinta raspunderile lui Mihai pripitul si ale bandei capitularde.
La sfarsitul anului 1979 au aparut la Bucuresti doua carti revelatoare: Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei din august 1944, de Aurel Simion, la Editura Dacia, si Romanul unei zile mari, de Corneliu Leu, la Editura Albatros. Aceste lucrari de bogata documentare pun intr-o lumina cu totul neasteptata operatia lui Mihai si bandei capitularde.
Citam din cartea lui A. Simion: „Prima intalnire dintre Stirbey si reprezentantii aliatilor s-a incheiat fara ca cele doua parti sa-si fi luat vreun angajament precis. La 19 martie 1944 Stirbey arata referindu-se la atitudinea adoptata de reprezentantii celor trei mari puteri aliate: «S-a luat nota pentru a se referi guvernelor aliate, dar mi s-a repetat ca prima conditie, inevitabila, ramane mai intai o capitulare neconditonata»”. In josul paginii se indica: „Arhiva Ministerului de Interne, dosarul numarul 40.001, raportul lui Iuliu Maniu prezentat in sedinta conduceri Partidului National Taranist din 4 iulie 1946” (pagina 360) „Intr-o discutie ce a avut loc intre reprezentantii celor trei mari puteri dupa ce emisarul roman a parasit sedinta, Novikov a aratat ca «misiunea lui Stirbey este lipsita de valoare practica» deoarece el nu a adus nici un fel de scrisori de acreditare care sa-i dea dreptul sa negocieze in numele lui Maniu, si cu atat mai putin in numele maresalului Antonescu, cu care avea legaturi «nesemnificative»; pe de alta parte, intrucat insasi «opozitia romana» aprecia ca cel mai potrivit pentru incheierea armistitiului era maresalul Antonescu, trebuia actionat in asa fel incat acesta sa fie determinat sa infaptuiasca «Schimbarea de front» a Romaniei. In ceea ce priveste cererea formulata de Stirbey, de a se efectua o debarcare la Constanta, Novikov a aratat ca aceasta actiunea «ar reprezenta mari dificultati, bazele navale sovietice fiind situate inca tocmai in Caucaz». Novikov, reprezentantul Rusiei Sovietice, era tinut la curent cu negocierile guvernului maresalului Antonescu la Stockolm, cu doamna Kollontai.
Este necesar sa amintim ceea ce se tot uita, ca initiativa negocierilor de la Stockolm apartine lui Stalin si pusese ca o conditie prealabila capitularea neconditionata.
In josul paginii 361 gasim indicatia acestor precizari: „Foreign Relations 1944, vol IV, paginile 151-152”.
In Romanul unei zile mari de Corneliu Leu avem o informatie a precipitarii evenimentelor, nementionata pana in 1979, cand s-a publicat aceasta carte. Regretam ca autorul a tinut, probabil pentru a stimula atentia cititorilor, de a folosi elementele unui fapt pitoresc in istoria
unui eveniment de o importanta decisiva pentru Romania: „Baronul Mocioni Starcea era sfatuitorul numarul unu al regelui impotriva lui Antonescu”. Intalnirea Baronului maresal al Palatului cu colonelul Radu Davidescu, seful cabinetului militar al maresalului Antonescu, este redata cu multa arta. Nu sitm ce sa credem de inteligenta acestui sef de cabinet, cand nu si-a dat seama de importanta unei telegrame pe care o descifrase ca sef al cifrului. Telegrama primita ratifica in intregime negocierile de la Stockholm si asteptarea rezultatului
de care maresalul Antonescu era la 9 august asa de sigur(la 9 august P Seicaru si maresalul s-au intalnit la Olanesti; in urma intalnirii P Seicaru a plecat in misiune la Madrid pt a cumpara o tipografie, pt a sustine cauza Romaniei in strainatate; reiau la sfarsit povestirea lui P Seicaru). Care era cuprinsul telegramei, si cine a trimis-o? „Doamna Kollontai anunta ca a fost acceptata obiectia lui Antonescu la conditiile de armistitiu. Stalin renunta la prima conditie – aceea a intoarcerii armelor impotriva nemtilor, fiind dispus sa semneze si fara acest punct armistitiul cu Antonescu… Punctul se modifica in favoarea noastra in sensul ca armata romana va intoarce armele numai in conditiile in care nemtii o vor ataca…”
Baronul Mocioni Starcea intreaba unde se afla telegrama. Omul de cifru ii spune ca a dat-o sefului sau, Grigore Niculescu-Buzesti.
Pana la publicarea in 2 X 1979 in cartea Romanul unei zile mari nu s-a stiut de aceasta telegrama, in afara de cercului restrans al conspiratorilor. In noiembrie 1979, cand s-a dat „Bun de tipar”, istoria si-a luat drepturile de integrala revizuire a raspunderilor ce decurg din actul de incetare unilaterala a ostilitatilor, care, amintim, in orice tratat de drept international se califica de „capitulation en rase campagne”. Cine avea puterea de a ordona executarea acestui act? Regele Mihai.
Circumstante atenuante nu exista, invocand inteligenta extrem de redusa a celui pe care
mecanica principiului monarhic il dotase cu puteri ce ii depaseau capacitatea lui, camarila si printesa mama, Elena de Sparta, urmand sa-l ajute. Rezultatele se vad. Nimeni din emigratie nu se astepta ca dupa atatea decenii, inchipuindu-si amnistia uitarii, fostul rege al celei mai
degradante abdicari sa mai indrazneasca sa se adreseze poporului roman pe care l-a tradat. In 1948 consilierul lui Mihai era colonelul Lazar, in 1980 este Antoniade, fost atasat comercial la Madrid, promovat specialist in drept comercial. Mama acestui expert este nascuta Caramfil. Familia Caramfil a lansat apelul lui Mihai de Anul Nou, pe care l-a balbait eroul de la 23 august 1944. Dinasta de Hohenzollern-Sigmaringen a fost legitimata de totala identificare cu destinele poporului roman.
Primul, Carol , a luptat cu un exemplar curaj spre a obtine independenta Romaniei, dandu-i un prestigiu in raporturile internationale. Cele patru volume de documente: vol. I Documente si presa straina, vol II si III Corespondenta diplomatica straina si vol IV Presa straina – prin grija de a reda textele fara alterarile cu intentii de propaganda – constituie una din cele mai frumoase contributii in domeniul istoriei noastre, intr-un moment hotarator pentru destinul
poporului roman. Editura Academiei Romane, dorea sa aduca o egala contributie pentru epoca 1914-1918, an in care s-a realizat Romania Mare, cu sacrificii ale totalitatii neamului nostru. Este o lucrare pe care istoricii romani o datoresc generatiei tinere, spre a le da incredere in viitorul patriei si a-l pregati pentru greutatile inerente oricarei tari in cursul ascendent al istorie. Viata popoarelor este o continua lupta de durata si de afirmare. Si independenta realizata sub regele Carol, precum si infaptuirea Daciei Traiane de la Nistru pana la Tisa ne-au costat imense sacrificii si eroism. In 1919 armata romana sub comanda
generalului Traian Mosoiu, fiu al Transilvaniei, intra in Budapesta, impotriva oprelistilor Consiliului Suprem al Aliatilor. Am acceptat riscurile si am platit pretul Victoriei.
Spre marea noastra nenorocire, doi urmasi netrebnici, Carol al II-lea si Mihai, fiul lui, au prabusit falnica monarhie Hohenzollern-Sigmaringen. Carol al II-lea a fost ca un blestem pentru monarhie: un dement al simtului moral. Domnia lui a fost sub semnul crimei si jafului. Nu-i lipseau inteligenta si nici cultura pentru a putea raspunde misiunii ce-i revenea de a apara opera predecesorilor, dar nu a avut nici un atasament sufletesc de tara in care nu vedea decat un spatiu de a prada. Cand istoricii tineri vor folosi aceeasi metoda de severa corectitudine in studierea epocii lui Carol cu respectul adevarului, chiar daca s-ar inspaimanta fata de ce ar descoperi, vor aduce o terapeutica contributie la formarea caracterelor si a simtului de raspundere a oricarui cetatean.
Intre 1930 si 1940 Romana a avut toate posibilitatile sa-si pastreze integritatea, dar Carol nu a avut in politica externa busola simtului de raspundere fata de interesele supreme ale poporului roman. Intern nu s-a preocupat decat sa-si promoveze interesele lui materiale prin promovarea lui Mitita Constantinescu ministru de finante si guvernator al Bancii Nationale. Aceasta dubla autoritate a inlesnit toate operatiile. Inarmarea, pe care imprejurarile o impuneau ca prima grija a regelui, a devenit o sursa de beneficii personale. Brosura lui Murgescu, care reproducea rezultatul anchetei ordonate de Conducatorul Statului, Ion Antonescu, ne pune in lumina operatiile familiei regale – fireste, numai o parte…
In iunie 1940 au venit la scadenta toate erorile, atat in politica externa cat si in aceea interna.
Ultimatumul dat de Rusia a primit raspunsul cerut: pierderea Basarabiei si a jumatate din Bucovina, plus tinutul Hertei. Abdicarea lui Carol a venit ca o sanctiune. Se adauga pierderea Cadrilaterului si a Transilvaniei de Nord.
In 1941 – este bine sa ne amintim – ca prezenta trupelor germane pe teritoriul Romaniei a fost consimtita de Carol . Aceeasi tara care in 1940 era incapabila sa schiteze o cat de sfioasa impotrivire, in iunie 1941 participa timp de 3 ani si patru luni in razboiul contra Rusiei sovietice alaturi de armata germana.
Cand doamna Kollontai anunta ca a fost acceptata obiectia lui Antonescu, Stalin nu o facea din generozitate: cunoscuse valoarea armatei romane in cursul razboiului si cunostea taria fortificatiei Focsani-Namoloasa-Galati si obstacolul carpatin pentru blindatele sovietice – ce ar bloca orice ofensiva odata cu venirea iernii. Aceasta era concluzia, temerea care il fac sa precipite decizia: saltul in gol. Ce au dat conspiratorii? Capitularea fara conditii.
Din cartea: Romanul unei zile mari de Corneliu Leu:
„Soarele rasare mai tarziu. In al douazeci si optulea minut de dupa ora cinci. Explozia aprinsa a luminii lui se sparge de parbrizul automobilului, la volanul caruia goneste Ion Mocioni-Starcea. Apare, dintre coroanele copacilor, orbindu-l, si dispare proiectand in parbriz rafful siluetelor inalte ale plopilor de pe marginea soselei. E soseaua Bucuresti-Ploiesti. Baronul o parcurge ca-ntr-o cursa de mare pasiune. Coteste brusc pe drumul spre Snagov, simtind cu placere suierul pneurilor la viraj. Si, dupa cativa kilometri, ascunde masina intr-un loc stiut, pornind pe o carare laturalnica spre vila unde s-a ascuns serviciul „cifru”. Il asteapta in usa Radulescu-Pogoneanu, cu figura lui discreta de om care trebuie sa cifreze sau sa descifreze mesajele, sa le transmita si sa le uite. Dar, chiar si el, cand citeste ce i se da acum de transmis, se emotioneaza si-l priveste intr-un anume fel pe Starcea, neputandu-se abtine sa nu arate emotionat. Pentru ca, intr-adevar in mainile lui, care operasera multe mesaje secrete, se afla poate, cel mai important dintre ele. Semnata de Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, Constantin Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu, in numele celor patru partide care constituie Blocul National Democratic, telegrama comunica aliatilor ca, in Romania, s-a
hotarat actiunea de rastunare a regimului prohitlerist al lui Ion Antonescu pentru ziua de 26 August, orele 12, data si ora la care se va declansa o insurectie armata. Se cere ajutor din partea armatelor aliate printr-o prompta interventie in sustinerea acestei insurectii. Se precizeaza din partea Comitetului militar insurectional cum trebuie sustinuta declansarea de la orele 12 prin bombardarea simultana de catre aviatia aliata a cinci obiective enumerate pe puncte: 1) Tabara militara germana de la Baneasa; 2) Aerodromurile Baneasa si Zimnicea; 3) Aerodromurile si unitatile de aviatie germana de la Apahida, Szólnok, Seghedin si Belgrad; 4) Podurile de pe Tisa, la Szólnok si pe Dunare la Belgrad; 5) Doua noduri de cale ferata din Ungaria, pentru a face imposibil deplasarea armatei maghiare, care este masata la granitele cu Romania. Un al saselea punct indica aterizarea celor doua unitati de soc –
americana si britanica, pe aerodromul de la Popesti-Leordeni.
Emotionat, Pogoneanu se angajeaza sa cifreze telegrama si sa o transmita. Daca vrea sa se convinga de plecarea mesajului, domnul Mocioni-Starcea poate astepta douazeci-treizeci de minute, cat e necesar pentru cifrare. Ii sta la dispozitie un dormitor din vila, sau parcul de pe
malul lacului. Baronul Mocioni-Starcea nu alege nici camera, nici parcul, ci apa lacului, care dupa o noapte de nesomn il imbie la o baie ce-l va redresa. E limpede lacul, si racoros, si lumina soarelui il poleieste cu un mercur rosu. aruncandu-si hainele, baronul se avanta sportiv cu aceea placere deplina de a tot inainta intr-o apa mangaietoare, atras spre rasaritul de soare.
Si deodata, solitara placere sportiva i se tulbura. In universul relaxarii sale, la acel ceas de dimineata cand nu mai are nici o grija pe cap si inoata linistit printre nuferi, apare o mare pata de umbra. E o barca. O barca, la care vasleste un om in impecabila tinuta militara, cu cravata si diagonala. Si baronul, nu numai ca-l recunoaste, dar isi da seama ca s-a deconspirat: E colonelul Radu Davidescu, seful cabinetului militar al maresalului. Moment penibil de panica in pielea goala. Noroc de faptul ca apa il acopera si-l obliga sa se miste in
permanenta ca sa se sustina inotand, asa ca nu-si poate trada incurcatura prin gesturi. Inca o bataie din brate si s-a decis: Scoate capul din apa si-l saluta atat de militar pe colonel incat acesta, interzis, accepta jocul ca atare, de parca, in fiecare zi, la ora asta matinala, s-ar fi intanit aici, in apa adanca din fata palatului. Cu dezinvoltura, baronul se urca gol in barca usoara, condusa de colonelul a carui corectitudine vestimentara nu-i poate ascunde stupefactia. Si-i zambeste ca si cum ar plusa la o partida de pocher: M-ati prins in apele teritoriale ale maresalului: dar sa stiti c-am intrat fara nici o intentie. Colonelul e interzis: in fata lui, militar de cariera, invatat a-si dubla inteligenta prin promptitudine, in fata lui, omul a carui tinuta exemplara l-a facut pe maresal sa-l aleaga dintre miile si miile de ofiteri, sta gol si
dezinvolt cel care, in anturajul lui Antonescu, este considerat geniul rau al camarilei de la palat, sfatuitorul numarul unu al regelui impotriva conducatorului de stat. Sta gol si surade, amuzat de intalnire, fara nici o jena, ceea ce ofiterului grav ii aminteste si de-o dubioasa invertire pusa pe seama maleficului sfetnic al regelui. Tuseste jenat si, fiindca trebuie sa spuna ceva sa nu para stupid, intreaba: Vreti sa va scot la mal?…
De fapt, in aceasta intrebare poti intui si inceputul unui rationament explicabil la cel care manuind secretele maresalului, are pulsul exact al momentului critic prin care se trece: de ce n-ar profita de hazardul care i l-a scos in cale pe sfetnicul regelui, aici, in mijocul lacului unde nimeni nu-i poate auzi, spre a-i capta bunavointa.
Baronul simte aceasta si ataca. Afla intai impresiile de pe front cu care s-a intors acasa Antonescu. De fapt, le stia de aseara de la generalul Sanatescu, dar exulta cand colonelul aghiotant ii spune ca maresalul a fost atat de furios incat a vrut sa dea vot de blam intregii armate. Il trage apoi de limba in legatura cu problemele pe care urmeaza sa le discute Consiliul de Ministri din aceasta dimineata: retragerea pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, continuarea rezistetei in munti, etapele urmatoare ale eventualei retrageri… Si cu toate ca este gol, isi ia drepturile de maestru de ceremonii al regelui, intreband daca maresalul a stabilit ora cand va trece pe la palat. Cu un gest timid, Davidescu se simte parca obligat sa-si scuze seful: Nu stiu daca va trece: pleaca dupa-amiaza la Comandamentul de capetenie din spatele frontului, si nu stiu daca va mai avea timp… Si incearca sa-l justifice: Mi-a spus ca nu mai are timp sa-i primeasca nici macar pe domnii Maniu si Bratianu…
„Daca pleaca dupa-amiaza…” Baronul uita ca este gol; ar vrea sa faca un gest vehement dar se opreste la timp: In mintea lui ceva se tulbura: adica ar fi posibil ca Antonescu sa nu mai treaca pe la palat; adica ar fi posibil sa le scape…ca si cum s-ar opune ideii acesteia, el rosteste cu voce tare: Asa ceva nu e posibil; trebuie sa treaca pe la palat!…
Colonelul incearca un politicos gest de scuza: Atata stie, atata poate sa comunice… Trage barca la mal, aproape de locul unde baronul si-a lasat hainele, il ajuta sa coboare si, politicos, in tinuta lui exemplara, saluta goliciunea celui care indeplineste fara numire functiile de maresal al palatului. Apoi vaslind cu miscari corecte, se indeparteaza.
Ion Mocioni-Starcea isi trage hainele pe trupul ud si, ingandurat, calculand toate probabilitatile, toate posibilitatile, toate sansele si toate datele sigure, se indreapta spre vila serviciului cifru. Il chinuie zeci de intrebari si ar simti nevoia sa gaseasca concomitent zeci de solutii. Ce cauta, se intreaba el, in zorii zilei intr-o barca pe lac, atat de corect imbracat, colonelul Davidescu? Ca sa te viziteze pe dumneata, il intreaba el pe Pogoneanu, neobservadu-i figura emotionat… Da, asa ma viziteaza de 3 zile, vine raspunsul omului de la cifru, care vrea dar nu apuca sa spuna altceva… Da, asteapta telegrama rusilor pt maresal! Stircea repeta automat in timp ce mintea lui face deosebite calcule: telegrama rusilor pt maresal?
Privirea lui concentrata, preocupata, il face pe omul care-l intampina in usa vilei sa ofteze cu emotie si sa-i spuna cu un luciu deosebit in priviri: fantastica zi; de neimaginat!… Intai telegrama rusilor catre Antonescu, acum telegrama voastra catre aliati!… Fantastica!… E ceva, da…
Baronul insa nu-i mai asculta cometariile. Semnalul unei mari alerte s-a aprins la inca un dispozitiv al mintii lui si, deocamdata, sub forma de banuiala, o conexiune se face cu cele aflate in barca. Il intrerupse brusc pe cel din fata sa: Ce telegrama catre Antonescu?!… si acesta isi da seama ca luat de entuziasm, poate a depasit ceea ce-i permite conditia lui esentiala de lucrator la serviciul cifru – secretul. Spune balbaindu-se: Pai, telegrama… Doamna Kolontay anunta ca a fost acceptata obiectia lui Antonescu la conditiile de armistitiu. Stalin renunta la prima conditie, aceea a intoarceriii armelor impotriva nemtilor, fiind dispus sa semneze si fara acest punct armistitiul cu Antonescu… Punctul se va modifica in favoarea noastra, in sensul ca armata romana va intoarce armele numai in conditiile in care nemtii o vor ataca…
La ultimele cuvinte, Mocioni-Starcea nu mai e stapan pe sine. Intelege prezenta matinala a lui Davidescu si-l zguduie cu un gest necontrolat pe omul din fata sa: si i-ai dat telegrama sa o duca maresalului? Omul de la cifru raspunde indignat: cum ar putea sa il banuiasca de asa ceva cand el are indicatii precise? Colonelul Davidescu a plecat fara telegrama. Mai intreaba din mers unde se afla telegrama. Omul de la cifru ii spune ca a dat-o sefului sau, Grigore Niculescu-Buzesti. Si silueta baronului se pierde in frunzisul padurii.
In vreme ce demareaza, totul s-a ordonat in mintea lui. Imaginea pericolului e completa: Antonescu pleaca la Comandamentul de capetenie, in mijlocul armatei si al generalilor sai unde va lua decizii ce vor fi duse la indeplinirea mult mai inainte ca macar vestea lor sa ajunga pana la Bucuresti. Faptul ca se tinea seama de obiectia lui privind conditiile de armistitiu, confirma cele spuse de generalul Sanatescu aseara, dupa discutia cu maresalul: pozitiile de rezistenta ale Romaniei sunt inca niste pozitii cheie, care pot da de furca, lunga vreme, inaintarii armatei sovietice. Plecand la Comandamentul de capetenie si ramanand stapan pe pozitie, Antonescu nu va ierta nimic. Destinele tarii vor lua o cu totul alta directie decat cea stabilita in lunile de pregatire a insurectiei. Exista, e drept, si varianta arestarii pe front a lui Ion Antonescu. Dar ea presupune destule riscuri si mult mai putine sanse de reusita…
Leucutia opreste in fata casei Stirbey unde Gr Niculescu Buzesti ii asteapta la intrare. Asteapta ca valetul sa inchida usa si scoate din buzunar hartia unei telegrame descifrate pe care o pune in fata sefului partidului sau. Pleoapele lui Maniu se strang iar papilele i se maresc enorm… Niculescu-Buzesti stie ca lucrul este prea grav ca sa nu-i respecte tacerea si sa nu astepte. Telegrama venise catre Antonescu pe cale diplomatica, mai fusesera interceptate prin el de catre Maniu, care hotarase daca sa fie sau nu aduse la cunostinta maresalului. Dar aceasta este extrem de importanta, dand sanse deosebite politicii lui Antonescu, recunoscandu-l intr-un fel inca puternic, pion important in mersul razboiului. Lui Maniu ii scapa intrebarea: mai stie cineva de telegrama?
Niculescu-Buzesti ii raspunde cu toate seriozitatea: indicatia pe care mi-ati dat-o de a nu lasa sa treaca mai departe nici o telegrama externa, pana nu hotarati dvs asupra ei, e lege pt mine. Maniu impatureste hartia si o baga in buzunar. Apoi cu glas mai decis: pai nici sa nu o arati. Cu asta, om mai vedea noi. Deocamdata ramane la mine…
Mocioni il trimite pe Bila sa ii trezeasca pe Sanatescu si Ioanitiu iar el se indreapta spre dormitorul regelui…intra si il trezeste. Mihai pricepe ca e ceva grav. Se ridica din pat si face efortul de a-i asculta concisa explicatie cu decizia lui Antonescu de a pleca din Bucuresti fara a mai trece pe la palat si cea cu acceptarea conditiei lui de catre sovietici… Stircea ii spune repede: telegrama e la Buzel, l-am chemat de urgenta incoace.”