Cerere de reexaminare

Mărturisesc că, la vremea aceea, n-am prea fost de acord cu punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, considerându-l a fi nerealist şi, din păcate, imposibil de aplicat. Astfel că atunci când un grup de studenţi contestatari m-au întrebat ce ştiu despre ministrul adjunct al învăţămîntului din guvernul provizoriu, adică despre dl profesor Paul Cornea, eu le-am vorbit ca despre un coleg, adică „numai de bine”. Vag de tot, ştiam şi eu că dl Paul Cornea a avut, cândva, nişte funcţii politice mai importante, adică mai compromiţătoare, dar eu, în chip nemijlocit, îl cunoşteam pe dl Paul Cornea numai ca pe un bun pofesor şi coleg, un istoric literar de cert prestigiu, un om serios. Un om de carte. Dacă nu mă înşel, în acele zile fierbinţi l-am dat şi de exemplu studenţilor, de mai multe ori, exemplu de nedreptate care s-ar face dacă s-ar aplica acel punct 8…
Nu mult după aceea, cele ce se petreceau la Ministerul Învăţământului, precum şi la noi în facultate – e vorba de facultatea de filologie, au început să clatine cinstita mea colegialitate. E drept, nu numai în privinţa dlui Paul Cornea, dar asta nu mă consolează de sentimentul atât de neplăcut că oamenii se schimbă prea uşor. Sau că, dimpotrivă, rămân mereu aceiaşi, numai tu, subsemnatule, nu te-ai priceput să treci de aparenţele cotidiene şi să vezi ce e de văzut. Adică adevărul, deseori chiar istoria! S-ar putea ca în această impresie generală cu privire la cele aproape şase luni de ministeriat ale dlui Paul Cornea să conteze, ca determinant subiectiv, şi felul în care s-au făcut trimiterile în străinătate, la lectoratele de limba română, chestiune pentru care am rămas cu o sensibilitate evident exagerată, rămasă de pe vremea când îmi făceam deşarte iluzii, inclusiv iluzia de a fi numit lector de limba română la Budapesta… După Revoluţie, asemenea iluzii le-am pierdut cu totul.
Dincolo de această subiectivitate, rămâne cert un fapt extrem de neplăcut şi anume introducerea şi încurajarea în facultatea noastră a spiritului de gaşcă (sic!), nărav care a adus atâta rău Uniunii Scriitorilor înainte de Revoluţie şi, mai ales, după! În virtutea acestuia s-a făcut o bună parte din angajările de tineri preparatori şi asistenţi. Nu cred că mai tinerii mei colegi vor marşa la asemenea jalnice confrerii, dar mi-e foarte clar că unii colegi îşi pun mari nădejdi în preluarea, de către tinerii universitari, a unei orientări extrem de primejdioase pentru viitorul imediat al spiritualităţii româneşti. Zic „viitor imediat” căci nu-i pot întrevedea altă şansă decât aceea de a tulbura pentru un scurt răstimp mintea unor oameni mai creduli, mai naivi, a căror dumirire nu va întârzia să se producă totuşi.
La fel cum devine suspectă – adică în contradicţie cu tot ce gândeam eu despre dl Paul Cornea înainte de Revoluţie, indiferenţa cu care domnia sa, ca ministru, a tolerat atacul atât de necolegial şi de nedrept la care a fost supus colegul dumisale dl profesor Romul Munteanu, unul dintre puţinii oameni care, înainte de 1989, obişnuia să o spună pe „a dreaptă” în şedinţele noastre, inclusiv cele de partid. Mai ales acestea! Şi îl întreb astfel şi pe dl Mihai Zamfir, urechea dreaptă a dlui Paul Cornea, deci pe amândoi vă întreb, stimaţi colegi, cum a fost posibil să acceptaţi acolo, la minister, ca dlui Romul Munteanu să i se suspende dreptul de a conduce doctorate? Când, după Revoluţie, li s-a acordat acest drept la o mulţime de mediocri anonimi, care este temeiul „condamnării” lui Romul Munteanu? Făceţi-l public! Dezvăluiţi răul pe care l-a făcut Romul Munteanu culturii româneşti şi învăţământului nostru înainte de Decembrie 1989, câştigurile nemeritate pe care le-a dobândit acesta în anii comunismului! Şi numai dupa aceea consideraţi-vă îndreptăţiţi să-l sancţionaţi! Să-l puneţi la zid! Să-l jigniţi atât de grav!
De asemenea, m-a pus pe gânduri să constat că un om serios ca dl Paul Cornea putea să susţină iniţiativa unui Adolf Drimer de a scoate învăţămîntul universitar pe taraba privatizării. Rămâne să conchid că dl Paul Cornea, ca ministru adjunct însărcinat cu problemele învăţământului superior, este principalul sponsor (oare şi beneficiar?) al universităţii particulare „ecologice”, adică al dughenizării învăţămîntului nostru academic! Am încercat atunci să-i atrag atenţia dlui ministru asupra multiplelor primejdii pentru societatea noastră pe care le ascunde această aberantă formulă de învăţămînt universitar, fără să ştiu că Adolf Drimer era la minister mai ceva ca la el acasă, primind şi o importantă funcţie de control şi decizie în minister, totul desfăşurându-se după regulile unei perfecte cabale. A cui cabală? Şi împotriva cui? Fireşte, eu nu voi spune că avem de-a face cu o cabală „iudeo-masonică” sau alte asemenea năzdrăvănii, dar nu am nici posibilitatea de a-i contrazuce pe cei care deja o spun! Nu am cu ce argumente să-i contrazic, aşa cum mă simt tentat s-o fac!
S-au petrecut lucruri ciudate în învăţămîntul nostru filologic după Decembrie 1989! Ciudate şi dureroase! Şi nu sunt singurul care resimt astfel faptul că nu s-au întors la catedrele lor, la studenţii lor, profesori ca George Munteanu, Valeria Guţu Romalo, Paula Diaconescu, Florica şi Alexandru Niculescu, Cicerone Poghirc, Mihai Nasta, Florea Fugaru, Paul Alexandru Georgescu, iar alţii, ca Alexandru Balaci sau George Lăzărescu au fost trecuţi la pensie înainte de a-şi epuiza disponibilităţile pedagogice! Totul culminând cu momentul atât de ruşinos pentru cultura şi conştiinţa românească petrecut în Senatul Universităţii, când lui George Uscătescu, unul din marii români ai Exilului, i s-a interzis să ţină cursuri şi conferinţe studenţilor bucuresteni. Cine i-a interzis asta? Repet, senatul Universităţii Bucureşti. Încât ajung să mă bucur că Mircea Eliade a apucat să moară înainte ca Senatul Universităţii Bucureşti să-i fi aplicat şi lui acelaşi tratament şi din aceleaşi motive!
Zilele trecute, la Facultatea de litere, adică de limba şi literatura română, au fost alegeri pentru consiliul facultăţii şi, apoi, alegerea decanului. Pronosticurile care au circulat i-au vizat pe câţiva cunoscuţi reprezentanţi ai filologiei româneşti de azi: Grigore Brâncuş, Eugen Simion, Dan Grigorescu… Cel puţin despre aceştia am auzit eu vorbindu-se că ar întruni mai multe simpatii ale publicului universitar. După câteva zile aflu, cu oarecare surprindere, că decan a fost ales dl Paul Cornea. Mirarea mea este tributul pe care-l plătesc imaginii cu care m-am ales după douăzeci şi cinci de ani de bună colegialitate cu dl Cornea. Adică m-am mirat că o persoană, la 68 de ani, adică în pragul pensionării, a ţinut cu tot dinadinsul să fie numit decan, mandat ce se întinde pe o perioadă de 4 ani. În principal fiind vorba însă de vârstă, o vârstă la care, ca om de ştiinţă, bănuiam că te preocupă opera, finalizarea unor proiecte de cercetare, sinteza definitivă a unor preocupări de o viaţă! Caz în care funcţia de conducere, cu mulţimea ei de servituţi, nu are de ce să-ţi convină! Mă văd astfel obligat să conchid că dl profesor Paul Cornea nu se află în situaţia descrisă mai sus, adică preocupat în primul rând de finalul unei cariere ştiinţifice onorabile. Trag această concluzie aflând şi de unele detalii ale felului cum s-au desfăşurat alegerile, ajungându-se la momente destul de penibile. Din păcate, numai contracandidaţii dlui Cornea au realizat penibilul acestor momente şi, de lehamite, s-au retras din competiţie, gest pe care m-aş fi aşteptat să-l facă, mai înainte de oricine, dl Cornea. Dar nu! Dînsul a ţinut să fie ales decan cu tot dinadinsul, adică şi cu riscul de a se compromite în faţa celor care îl creditau, ca mine, că este un om serios, un om superior! Un om al bibliotecii,
în primul rând!
Neplăcut îmi este să aflu că la alegeri nici nu s-a pus problema candidaturii dlui Eugen Simion şi asta pentru că domnia sa nu este membru al consiliului facultăţii! Ca să fii numit în acest consiliu trebuie să te aleagă colegii din catedră. Iar dl Eugen Simion, avertizat că s-a constituit ad hoc, adică pentru şedinţa de alegeri, o adevărată conspiraţie care să-l elimine, prin vot, din „cursa” pentru consiliu şi pentru decanat, a procedat cât se poate de demn şi de… mioritic, recuzându-se de pe lista de candidaţi. Înţeleg foarte bine lehamitea proaspătului academician, confruntat cu asemenea aleasă colegialitate. Va spune cititorul că nu e nimic de comentat atunci când e vorba de vot liber şi secret, prin care majoritatea hotărăşte. În realitate – şi acest lucru se poate demonstra ca la şcoală, cu creta în mănă – felul cum se fac aceste alegeri îngăduie unei minorităţi să-şi impună punctul de vedere şi să determine rezultatul. Cu o condiţie: minoritatea respectivă să funcţioneze bine ca gaşcă, iar ceilalţi, adică restul, majoritatea, să nu se organizeze în replică, ci să acţioneze aleatoriu, fiecare de capul său, aşa cum stă bine românului de mii de ani! (Poate că voi reveni, tot în aceste pagini, cu demonstraţia matematică a modului în care democraţia poate fi simulată prin vot liber şi secret!).
Mă rog, nu insist asupra felului cum s-a ajuns la situaţia ca singurul literat academician să nu intre nici în consiliul facultăţii, consiliu format din vreo 30 de persoane, deşi, mai mult de jumătate din membrii acestui consiliu, luaţi toţi la un loc, nu au scris şi nu au publicat cât dl Eugen Simion singur! Iar „cazul” Eugen Simion – să mă ierte domnia sa – nu este străin de acel spirit de gaşcă la a cărui introducere şi menţinere un rol hotărâtor îl are, din Decembrie 1989 şi până în momentul de faţă, dl Paul Cornea.

Dar toate cele de mai sus nu m-ar fi determinat să le trec în acest dezagreabil inventar pe care nici nu l-aş fi întocmit, dacă nu i s-ar fi adăugat întâmplarea ca în aceste zile să fi citit, cutremurat, zguduitoarea mărturie despre Piteşti a lui Dumitru Bacu. Această carte esenţială pentru noi descrie şi analizează cea mai jalnică şi mai nenorocită ispravă a comunismului în România. Citesc cartea şi mi se face clar un lucru: cumplita idee şi metodologie a reeducării nu a aparţinut lui Ţurcanu şi echipei sale de bătăuşi, ci altora, pe care Bacu, parţial îi şi numeşte: Ana Pauker, Zeller, Dullberger, Nicolschi… Tehnica şi finalitatea reeducării, aşa cum e descrisă de Dumitru Bacu, descopăr că se află într-o stranie consonanţă cu anumite gesturi cunoscute şi mie, copil pe atunci, pionier, şi considerate la vremea aceea tipice pentru un tînăr de „tip nou”. Adică pricep eu că ceea ce li se întâmpla studenţilor anticomunişti arestaţi şi torturaţi la Piteşti şi Gherla era de aceeaşi inspiraţie cu acţiunea de propagandă comunistă la care erau supuşi în şcoli copiii ţării, elevi şi studenţi. Cum dl Paul Cornea se pare că era secretar cu propaganda în CC al UTM exact în aceeaşi perioadă, îmi vine greu să cred că nu a avut niciun amestec în ceea ce se petrecea, ca experiment pedagogic, cu elevii şi studenţii arestaţi şi supuşi celui mai inuman regim de detenţie din istoria închisorilor româneşti.
În cadrul acestui regim de detenţie a fost concepută o variantă de tortură care i-a vizat în mod special pe tineri, pe elevii şi studenţii anticomunişti. Oare este de crezut că un asemenea regim de detenţie, gândit special pentru tineret, putea fi conceput şi aplicat fără să fie implicat în aceasta secretarul cu propaganda al UTC din acei ani? Mă cutremur dinaintea acestor gânduri fără de leac, deocamdată! Nu vreau să acuz, ci doar să semnalez o chestiune de bun simţ, aş numi-o. Oare dl Paul Cornea nu-şi dă seama de teribila suspiciune pe care o îndreptăţeşte trecutul său revoluţionar? Oare nu-şi dă seama că strădania sa, de după Decembrie 1989, de a fi din nou în faţă, la vedere, stârneşte în mod inevitabil anumite racorduri la trecutul nu chiar atât de îndepărtat pentru a fi uitat, şi nici atât de neutru sau ambiguu pentru a nu-l lua în seamă. Fireşte, cred mai departe că articolul 8 este greu aplicabil. Cu excepţia celor care prin activismul lor neobosit se oferă singuri să fie supuşi acestui examen, ne obligă să-i examinăm în toate amănuntele. Cum s-au petrecut lucrurile şi cu dl profesor Paul Cornea! Abia alegerea sa ca decan a dat naştere unor comentarii mai exacte, aşa aflând şi eu cât de nomenclaturist a fost domnia sa în anii cei mai grei prin care a trecut intelectualitatea românească!
Altminteri, cartea lui Dumitru Bacu, Piteşti, apărută în editura Atlantida, trebuie detaşată din noianul abracadabrant de apariţii editoriale. Ea reprezintă un text de care suntem obligaţi să ţinem seamă în tot ce vom gândi de aici înainte despre „obsedantul deceniu”. Procesul comunismului, de care avem atâta nevoie, în prima sa urgenţă trebuie să stabilească acest adevăr: despre Piteşti. În rest, procesul va fi să acorde fiecărui vinovat şi şansa ca, între timp, să fi luat vreodată drumul Damascului, al căinţei, al pocăinţei. Cu o condiţie: aceea a mărturisirii! Şi a retragerii în singurătatea mistuitoare şi purificatoare a remuşcărilor.

Ion Coja

Post scriptum 2013
Domnule profesor, dați câteva explicații în legătură cu acest text. Este inedit?
Textul de mai sus a fost scris în 1992, în toamnă, cred. L-am dat să fie publicat la ziarul care a preluat/continuat „Scînteia tineretului”, nu mai țin minte cum se chema. Redacția a împărțit textul în două parți, a publicat prima parte, iar a doua parte nu a mai apărut… Nu știu cine a intervenit în acest sens.

Domnul Paul Cornea a dat vreo explicație pentru prezența sa în conducerea UTM-ului din anii aceia de represiune cruntă a tineretului anti-comunist?

Din câte știu eu, dar nu sunt bine informat, nu! Nu s-a dezis de ce a făcut în acei ani!… Eu nu exclud ne-vinovăția sa, ne-implicarea sa! Dar asta ar însemna că a reușit să păcălească sistemul și atunci ar trebui să ne povestească cum a reușit să rămână curat într-o gașcă, într-un context uman de criminali!

Din câte știu, înainte de 1990 ați scris un text și împotriva lui Ion Coteanu. Cred că este o ispravă rarisimă în mediul universitar ca un tînăr cadru didactic „să se dea” la decan, ba încă la doi dintre decanii pe care i-a avut!…

Nu se compară!… Lui Ion Coteanu i-am făcut o recenzie, a unei cărți pe care el o coordonase și scrisese și el un studiu de poetică, analizând o poezie de Eminescu. Dintre sute de catarge… L-am prins că nu înțelesese sensul cuvîntului goni din poezie. Verbul a goni este un cuvînt polisemantic și se pune întrebarea cu care din mulțimea de sensuri a fost folosit de poet?… Eu am căutat alte texte în care Eminescu folosește verbul a goni și am demonstrat că Ion Coteanu se înșela. Nu am făcut această corecție ca să dau în bietul Coteanu, ci ca să apăr corecta receptare a lui Eminescu… Îl apucase pe Coteanu un soi de nebunie la bătrânețe: se lăsase de gramatică și se apucase de poetică… Probabil că visul său de tinerețe… Prea târziu! Nu i-a ieșit!

Era decan Coteanu la data cînd l-ați „corectat”?

Era decan, desigur. Mult mai autoritar decât Paul Cornea! În sensul că era respectat ca atare. I se potrivea să fie decan…

Dacă Paul Cornea ar fi fost numit decan înainte de 1990, cum ați fi reacționat?

Bună întrebare!… Cred că n-aș fi reacționat nicicum. N-aveam motive s-o fac! Ar fi fost în firea lucrurilor! Exact ceea ce a disprețuit Paul Cornea: firescul gestului! Asta am vrut să corectez. Eu țin mult la respectul pentru ce este firesc să se întâmple. Pentru mine – îmi dau seama acum abia, firescul este o categorie moral-socială mai importantă decât categoria drept, just… Ar trebui să mă aplec mai mult asupra acestei constatări! Vezi, firescul, ca și firea, este una dintre creațiile metafizice originale ale limbii române, ale ethosului românesc! Ethos am spus, nu etnos! Ethos, de la care avem cuvîntul Etică!… În alte limbi nu prea avem un echivalent al acestui cuvînt, care să nu fie un cuvînt savant, ci unul popular, cum este cuvîntul firesc în limba română. Sinonimele sale savante, cum ar fi natural sau organic, le întâlnim și în alte limbi, dar firesc sau firește, ba! Vezi, Noica nu a …noicizat destul, până la capăt! Trebuie continuat și completat! Cred că lui Steinhardt i-ar fi plăcut să mă audă zicând că firescul este mai important decât justul, corectul! E o afirmație pe linia de gândire a celor doi mari prieteni!

I-ați cunoscut?

Nu! Dar am fost cu Noica într-un schimb de scrisori! Cred că ar trebui să le public! E mai bine să le public eu, cât mai sunt în viață, să dau și niscai explicații dacă va fi cazul!…

Ați mai scris despre Paul Cornea! Sigur nu este vorba de o antipatie, de un atac la persoană?

Dintre colegii evrei, numai pentru Crohmălniceanu am avut așa ceva, o antipatie „la prima vedere”. Nu i-am arătat-o niciodată. În rest, le-am fost un coleg bun, comprehensiv, grijuliu să le menajez complexele. Cel mai bine m-am înțeles cu Ștefan Cazimir și Vicu Mândra… Dar și cu Iosifescu…

Lucia Wald?

Am o colegă de catedră care, în urmă cu câțiva ani, a devenit membră a Academiei!… Pe mai nimic!… Merita Lucia Wald de zece ori mai mult onoarea unui fotoliu la Academie!… Lucia Wald nu prea m-a iubit, dintr-un motiv care pe mine m-a marcat …pozitiv. Considera că Alexandru Graur mă prețuiește mai mult decât merit!… Sentimentul ăsta l-am avut și eu deseori, așa că i-am dat dreptate… Toți îi ziceau „tovarășa” Wald, eu îi ziceam „doamna” Wald! Nu puteam să le zic „tovarășe” profesorilor mei. Și nici colegilor. N-am folosit apelativul „tovarășe” nici măcar în adunările de partid. Nimeni nu a încercat să mă corecteze!

Să revenim la Paul Cornea.

Nu, e destul… L-am bârfit destul! Mai degrabă aș reveni la cartea lui Dumitru Bacu!… La vremea aceea i-am făcut o recenzie pe care am întârziat s-o public! Tare rău mi-a părut că a murit înainte de a publica eu recenzia, care era o laudă adusă omului extraordinar care a fost Dumitru Bacu… Despre Paul Cornea cred că nu voi mai scrie nimic! Decât dacă se va ivi un motiv să-l laud, să-l omagiez! Cine știe?! Nici dracul nu-i chiar așa de negru!… O voi face cu plăcere!

A consemnat Petre Burlacu

18 iulie 2013