Proletari din toate țările, iertați-ne!
23 martie 2014 de Ion Coja Texte uitate, texte cenzurate

A MURIT IDEEA COMUNISTĂ?

La două zile după ce în URSS şi în lume a fost sărbătorită ziua de 7 noiembrie 1989 aşa cum a fost sărbătorită – ca vai de lume, adică! – printre altele aflu de la un coleg că la Moscova mulţimile ar fi defilat sub lozinca Proletari din toate ţările, iertaţi-ne!… Pare să fie o anecdotă! Cel care mi-a spus este însă convins că aşa s-a şi întîmplat! De ce nu?!… Oricum, am impresia că aflu în această simplă schimbare de predicat expresia – cea mai succintă şi în acelaşi timp cea mai potrivită a evenimentelor ce se succed de cîţiva ani în lumea „comunistă“. Tîlcul acestora mi se pare a fi cel mai bine prins în ideea că URSS (sau proletariatul rus ori Armata Roşie), care ani de zile s-a amăgit şi ne-a amăgit că se află în avangarda omenirii, are acum motive, pentru cît s-a înşelat şi ne-a înşelat, pentru cît ne-a minţit şi s-a minţit pe sine, să-şi ceară iertare, să-şi facă mea culpa, deci. Să-şi facă harakiri?… Rămîne de văzut.

Vinovăţia sovietică este greu de evaluat acum cînd ne aflăm în toiul evenimentelor declanşate de conştiinţa acestei vinovăţii. Punînd răul înainte, imaginîndu-ne consecinţele cele mai regretabile, vom spune că vinovăţia sovieticilor este în primul rînd faţă de însăşi lozinca parafrazată: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!… Adică faţă de ideea comunistă. Anume, dincolo de orice dispută teoretică, ideea comunistă iese definitiv compromisă de „experimentul“ sovietic, implicit cel european. Această eventualitate mi se pare a fi consecinţa cea mai gravă din mulţimea de consecinţe dureroase a celor 72 de ani de construcţie a socialismului sovietic, bolşevic.

De ce mi se pare atît de gravă această consecinţă? De ce considerăm ca pe o mare şi ireparabilă pagubă pentru omenire faptul că prin cele petrecute de la 7 noiembrie 1917 încoace, s-a compromis ideea comunistă? De ce considerăm inadmisibil ca omenirea să abandoneze ideea comunistă?

Căci – se pare – aici am ajuns: omenirea e pe punctul de a abandona ideea comunistă!

… Nutrim aceste gînduri întrucît, spre deosebire de toţi cu care am avut ocazia să comentez evenimentele şi stările „din lumea comunistă“, colegi sau prieteni, membri sau nu ai partidului comunist, noi nu confundăm trei lucruri ce ni se par extrem de deosebite:

1. realitatea bolşevică, stalinistă, sovietică.

2. teoria marxist (-leninistă)

3. ideea comunistă.

Cruda şi desperanta realitate bolşevică, resimţită de aproape jumătate din omenire, reprezintă o cale înfundată a istoriei. Pe drumul deschis la 7 noiembrie 1917, omenirea nu mai are nimic de cîştigat. Poate doar experienţa. Şi cînd zic astfel s-ar părea că glumesc, dar am şi multă dreptate, căci într-adevăr s-a adunat astfel o experienţă uriaşă, omul şi-a vădit în aceşti ani chipuri şi înfăţişări pe care nu le-am fi crezut a fi ale sale. Oare enorma suferinţă cu care s-a adunat această experienţă, şi însăşi această experienţă, să nu fie ele bune decît pentru gestul renunţării la idealul comunist? Nu este cumva un preţ prea mare?

Considerăm că realitatea bolşevică, stalinistă, sovietică, nu este decît unul din chipurile posibile ale teoriei marxiste, leniniste. Înfăţişarea acestei variante a fost determinată de o serie de accidente, de întîmplări, cîteva din ele de-a dreptul nefireşti, care au făcut-o să înscrie în istoria lumii capitolul probabil cel mai sîngeros. Starea de înapoiere economică, socială şi spirituală a Rusiei, imensitatea acesteia, caracterul „terorist“ al revoluţiei, caracterul nefiresc al statului sovietic – întemeiat pe principiul suveranităţii ruse asupra celorlalte naţiuni, şi nu în ultimul rînd personalitatea diabolică a lui Stalin (dar şi a altor tovarăşi ai acestuia, în frunte cu Lenin însuşi), toate acestea şi încă multe altele făceau din Rusia anilor 1917 statul european cel mai puţin potrivit pentru a experimenta teoria marxistă a unui stat al proletariatului.

Se pare chiar că Marx şi-a construit ipoteza unei asemenea societăţi avînd în vedere una din ţările apusene, o Anglia sau o Germania, bunăoară, iar nicidecum Rusia unde proletariatul abia începea să capete conştiinţa experienţei sale.

Nu este un efort de imaginaţie prea mare ca să ne dăm seama că altfel, cu totul altfel, ar fi arătat un comunism vest-european!… Sau care, înainte de a fi rusesc, ar fi fost est-european.

Oricum, 1917 ca dată de debut a unui stat socialist pare să fie un început prematur, chiar şi pentru Europa de vest.

De asemenea, teoria marxistă pare indubitabil că a avut o imensă neşansă: aceea de a i se încerca aplicarea în condiţiile cele mai improprii, mai neprielnice.

Eşecul bolşevic, de aceea, nu poate fi considerat neapărat ca eşecul marxismului. Este doar o încercare nereuşită. Iar acest insucces decurge mai curînd dintr-o serie de condiţionări istorice, şi mult mai puţin din slăbiciunile teoriei, slăbiciuni care, fireşte, există, ele s-au făcut vădite pe parcursul experimentării şi sunt, credem, remediabile.

Cu atît mai puţin întemeiate sunt motivele de a pune în discuţie ideea comunistă, sau de a renunţa la ea chiar fără a o mai pune în discuţie. Marxismul este numai una din teoriile care urmăresc ideea comunistă. Alte teorii deja există şi mai ales ele sunt aşteptate să apară, prin valorificarea experienţei căpătate în anii de aşa-zisă „construcţie comunistă“ în URSS.

Puţin, foarte puţin din realitatea sovietică reprezintă o concretizare a teoriei marxiste, la fel cum şi această teorie, la rîndul ei, nu slujeşte decît parţial ideea comunistă…

Cum însă intenţia noastră nu este să facem o analiză critică a marxismului, ci doar să dovedim greşeala celor ce odată cu bolşevismul sunt gata să condamne şi ideea comunistă, ne vom referi cu precădere la acestea două: realitatea sovietică şi ideea comunistă, aflate într-o contradicţie aproape totală. Foarte puţine lucruri din realitatea sovietică decurg cu necesitate din ideea comunistă.

Mă voi mărgini la cîteva exemple: atitudinea bolşevicilor faţă de religie, îndeosebi faţă de creştinism. Mi-a fost întotdeauna de neînţeles adversitatea bolşevicilor faţă de religie. Ateismul lor, deseori extrem de primitiv, nu are nici o legătură cu ideea comunistă, idee care se înfrăţeşte în multe cu religia creştină. În mod esenţial, amîndouă au resimţit aceeaşi nevoie, a unui om nou, a edificării interioare a fiinţei umane.

Pare deci de la sine înţeles ca pe viitor, într-o societate ce va încerca să se organizeze după ideea comunistă, religia să nu mai fie prigonită, ci cointeresată să participe la edificarea unei lumi mai bune.

Cel mult se va pune problema ca, distingînd între religie şi biserică, comuniştii să ajute – iar nu să oblige – biserica a se „reforma“, în concordanţă cît mai mare cu propria religie, cu menirea acesteia, cu scopul acesteia: salvarea sufletelor noastre şi a omenirii înseşi prin întruchiparea omului nou.

La fel, teza dictaturii, fie ea şi a proletariatului, reprezintă o evidentă greşeală de strategie politică. În general, despre proletariat s-au acreditat cîteva idei false şi s-a ignorat adevărul esenţial: nimeni nu e proletar de voie, ci de nevoie, neavînd încotro. În mod obişnuit, proletarul jinduieşte să devină el însuşi patron, mai devreme sau mai tîrziu. Rapiditatea cu care din rîndurile proletariatului s-a ridicat „noua burghezie proletară“ din ţările aşa-zis „comuniste“ are tocmai această explicaţie. Ideea comunistă e trădată prin „dictatura proletariatului“!

Stricto sensu ideea de dictatură a proletariatului este un non sens. În condiţiile în care proletariatul este clasa socială cea mai numeroasă, devine absurd să numeşti dictatură conducerea societăţii de către gruparea umană majoritară! Desigur, în realitate este vorba de o dictatură, dar nicidecum a proletariatului. Ci a unui grup uzurpator şi demagogic.

Nu mult mai întemeiată este şi teza „luptei de clasă“. În omenire, în societate, funcţionează o sumedenie de temeiuri pe care oamenii se solidarizează între ei: rasă, grai, loc de obîrşie, meserie, echipa de fotbal favorită etc., etc. Un astfel de temei este şi apartenenţa la aceeaşi clasă. De regulă, oamenii se solidarizează între ei, unii împotriva altora, istoria consemnînd conflicte de tot felul: rasiale, naţionale, religioase, inclusiv cele stîrnite de rezultatul unui meci de fotbal. Vor exista în lume şi conflicte de clasă, dar şi de data aceasta vom face aceeaşi obiecţie: poziţia claselor angajate în conflict este net diferită, faţă de celelalte conflicte: în conflictul dintre rase sau dintre două cete de „microbişti“ fiecare ţine să rămînă el însuşi. În conflictul de clasă sunt angajate două părţi: una privilegiată şi alta geloasă pe privilegiile celeilalte, rîvnindu-le. Contestatarii, luaţi fiecare în parte, mai curînd s-ar mulţumi cu posibilitatea de a accede în clasa contestată. O societate bine organizată pe principiul inegalităţii sociale, va fi o societate care va oferi (1) motive de satisfacţie pentru cei ce nu-şi pot părăsi clasa socială şi (2) posibilitatea unei circulaţii, îndeosebi de jos în sus, între clase.

Se poate spune că societatea vest-europeană şi nord-americană au reuşit să creeze această „armonie“ socială, întemeiată în principal pe nădejdea că nimănui nu-i este interzisă ascensiunea la un statut social superior. Fiecare trăieşte cu nădejdea că pînă la urmă „va da lovitura“!…

Ascensiunea socială ţi-o poate asigura şi îndemînarea la tenis, talentul de fotbalist ori de cîntăreţ, boxul, precum şi o mulţime de îndeletniciri ilegale, de pe urma cărora, îmbogăţindu-te, parvii în partea de sus a topului social. Această circulaţie pe verticala socială dă societăţii occidentale acel aer simpatic şi atrăgător îndeosebi pentru tineretul dornic a se afirma (a se afirma = a parveni pe plan social) cît mai repede.

Conflictele între clase se ivesc în măsura în care aceste clase devin impenetrabile, atît din afară, cît şi dinăuntru. Adică atunci cînd nu există posibilitatea nici pentru a urca într-o clasă superioară, nici pentru a-ţi părăsi propria-ţi clasă pentru alta, mai convenabilă. Democraţia şi liberalismul occidental au tocmai această menire: de a nu răpi nimănui nădejdea unui succes social strălucitor. De îndată ce această nădejde dispare, atmosfera devine tot mai încărcată, mai tensionată, favorabilă izbucnirii unei „revoluţii“.

Lupta de clasă nu este nici motorul dezvoltării sociale, nici inevitabil legată de ideea comunistă. Dimpotrivă, o trădează şi ea.

Ce rămîne atunci din ideea comunistă? În ce mai constă ea dacă o înstrăinăm cu totul de ateism, de dictatura proletară ori de lupta dintre clase?

ION COJA

P.S. Cele de mai sus au fost scrise în toamna anului 1989, „la două zile după ce în URSS şi în lume ziua de 7 noiembrie 1989 a fost sărbătorită aşa cum a fost sărbătorită“. Recitind aceste însemnări făcute înainte de 22 Decembrie 1989 îmi dau seama că ele nu alcătuiesc în text încheiat, că aveam de gînd să dau şi un răspuns întrebării cu care acele însemnări mă cercetau în primul rînd pe mine, autorul lor. Ce răspuns aş fi dat? Cred că asta nu mai contează aşa de mult decît pentru mine, din curiozitatea de a recompune traiectul unei evoluţii. Pentru alţii ar avea importanţă ce răspuns pot să dau azi aceleiaşi întrebări: ce rămîne din ideea comunistă? Ce mai rămîne din ea dacă o înstrăinăm cu totul de ateism, de dictatura proletariatului ori de lupta de clasă?

Las pentru altă dată răspunsul, al cărui sens, cu plus sau minus se deduce din însuşi faptul că am considerat oportună publicarea celor de mai sus. Deocamdată nu am a face decît o completare, o completare extrem de utilă azi, cînd ideea comunistă este reînviată sub zidurile Kremlinului şi „ameninţă“ pacea şi stabilitatea lumii odată cu proiectul refacerii hotarelor marii Uniuni Sovietice. Completarea pe care o fac este un citat din D. Carcostea (în „Revista Fundaţiilor Regale“, 1941, 8-9, p.289) care sună aşa: „Oriunde o idee s-a împămîntenit în Rusia, aceasta s-a săvîrşit printr-o lipsă de măsură care conţinea în sine prăbuşirea.“.

O ultimă precizare: însemnările mele din toamna acelui an fatidic 1989 nu aveau titlu. Titlul l-am pus deunăzi, cînd am regăsit acele foi rătăcite prin sertare.

(Text publicat în ziarul „VREMEA“ în 1996)