Proletari din toate țările, iertați-ne!
23 martie 2014 de Ion Coja Texte uitate, texte cenzurate
A MURIT IDEEA COMUNISTĂ?
La două zile după ce în URSS şi în lume a fost sărbătorită ziua de 7 noiembrie 1989 aşa cum a fost sărbătorită – ca vai de lume, adică! – printre altele aflu de la un coleg că la Moscova mulţimile ar fi defilat sub lozinca Proletari din toate ţările, iertaţi-ne!… Pare să fie o anecdotă! Cel care mi-a spus este însă convins că aşa s-a şi întîmplat! De ce nu?!… Oricum, am impresia că aflu în această simplă schimbare de predicat expresia – cea mai succintă şi în acelaşi timp cea mai potrivită a evenimentelor ce se succed de cîţiva ani în lumea „comunistă“. Tîlcul acestora mi se pare a fi cel mai bine prins în ideea că URSS (sau proletariatul rus ori Armata Roşie), care ani de zile s-a amăgit şi ne-a amăgit că se află în avangarda omenirii, are acum motive, pentru cît s-a înşelat şi ne-a înşelat, pentru cît ne-a minţit şi s-a minţit pe sine, să-şi ceară iertare, să-şi facă mea culpa, deci. Să-şi facă harakiri?… Rămîne de văzut.
Vinovăţia sovietică este greu de evaluat acum cînd ne aflăm în toiul evenimentelor declanşate de conştiinţa acestei vinovăţii. Punînd răul înainte, imaginîndu-ne consecinţele cele mai regretabile, vom spune că vinovăţia sovieticilor este în primul rînd faţă de însăşi lozinca parafrazată: Proletari din toate ţările, uniţi-vă!… Adică faţă de ideea comunistă. Anume, dincolo de orice dispută teoretică, ideea comunistă iese definitiv compromisă de „experimentul“ sovietic, implicit cel european. Această eventualitate mi se pare a fi consecinţa cea mai gravă din mulţimea de consecinţe dureroase a celor 72 de ani de construcţie a socialismului sovietic, bolşevic.
De ce mi se pare atît de gravă această consecinţă? De ce considerăm ca pe o mare şi ireparabilă pagubă pentru omenire faptul că prin cele petrecute de la 7 noiembrie 1917 încoace, s-a compromis ideea comunistă? De ce considerăm inadmisibil ca omenirea să abandoneze ideea comunistă?
Căci – se pare – aici am ajuns: omenirea e pe punctul de a abandona ideea comunistă!
… Nutrim aceste gînduri întrucît, spre deosebire de toţi cu care am avut ocazia să comentez evenimentele şi stările „din lumea comunistă“, colegi sau prieteni, membri sau nu ai partidului comunist, noi nu confundăm trei lucruri ce ni se par extrem de deosebite:
1. realitatea bolşevică, stalinistă, sovietică.
2. teoria marxist (-leninistă)
3. ideea comunistă.
Cruda şi desperanta realitate bolşevică, resimţită de aproape jumătate din omenire, reprezintă o cale înfundată a istoriei. Pe drumul deschis la 7 noiembrie 1917, omenirea nu mai are nimic de cîştigat. Poate doar experienţa. Şi cînd zic astfel s-ar părea că glumesc, dar am şi multă dreptate, căci într-adevăr s-a adunat astfel o experienţă uriaşă, omul şi-a vădit în aceşti ani chipuri şi înfăţişări pe care nu le-am fi crezut a fi ale sale. Oare enorma suferinţă cu care s-a adunat această experienţă, şi însăşi această experienţă, să nu fie ele bune decît pentru gestul renunţării la idealul comunist? Nu este cumva un preţ prea mare?
Considerăm că realitatea bolşevică, stalinistă, sovietică, nu este decît unul din chipurile posibile ale teoriei marxiste, leniniste. Înfăţişarea acestei variante a fost determinată de o serie de accidente, de întîmplări, cîteva din ele de-a dreptul nefireşti, care au făcut-o să înscrie în istoria lumii capitolul probabil cel mai sîngeros. Starea de înapoiere economică, socială şi spirituală a Rusiei, imensitatea acesteia, caracterul „terorist“ al revoluţiei, caracterul nefiresc al statului sovietic – întemeiat pe principiul suveranităţii ruse asupra celorlalte naţiuni, şi nu în ultimul rînd personalitatea diabolică a lui Stalin (dar şi a altor tovarăşi ai acestuia, în frunte cu Lenin însuşi), toate acestea şi încă multe altele făceau din Rusia anilor 1917 statul european cel mai puţin potrivit pentru a experimenta teoria marxistă a unui stat al proletariatului.
Se pare chiar că Marx şi-a construit ipoteza unei asemenea societăţi avînd în vedere una din ţările apusene, o Anglia sau o Germania, bunăoară, iar nicidecum Rusia unde proletariatul abia începea să capete conştiinţa experienţei sale.
Nu este un efort de imaginaţie prea mare ca să ne dăm seama că altfel, cu totul altfel, ar fi arătat un comunism vest-european!… Sau care, înainte de a fi rusesc, ar fi fost est-european.
Oricum, 1917 ca dată de debut a unui stat socialist pare să fie un început prematur, chiar şi pentru Europa de vest.
De asemenea, teoria marxistă pare indubitabil că a avut o imensă neşansă: aceea de a i se încerca aplicarea în condiţiile cele mai improprii, mai neprielnice.
Eşecul bolşevic, de aceea, nu poate fi considerat neapărat ca eşecul marxismului. Este doar o încercare nereuşită. Iar acest insucces decurge mai curînd dintr-o serie de condiţionări istorice, şi mult mai puţin din slăbiciunile teoriei, slăbiciuni care, fireşte, există, ele s-au făcut vădite pe parcursul experimentării şi sunt, credem, remediabile.
Cu atît mai puţin întemeiate sunt motivele de a pune în discuţie ideea comunistă, sau de a renunţa la ea chiar fără a o mai pune în discuţie. Marxismul este numai una din teoriile care urmăresc ideea comunistă. Alte teorii deja există şi mai ales ele sunt aşteptate să apară, prin valorificarea experienţei căpătate în anii de aşa-zisă „construcţie comunistă“ în URSS.
Puţin, foarte puţin din realitatea sovietică reprezintă o concretizare a teoriei marxiste, la fel cum şi această teorie, la rîndul ei, nu slujeşte decît parţial ideea comunistă…
Cum însă intenţia noastră nu este să facem o analiză critică a marxismului, ci doar să dovedim greşeala celor ce odată cu bolşevismul sunt gata să condamne şi ideea comunistă, ne vom referi cu precădere la acestea două: realitatea sovietică şi ideea comunistă, aflate într-o contradicţie aproape totală. Foarte puţine lucruri din realitatea sovietică decurg cu necesitate din ideea comunistă.
Mă voi mărgini la cîteva exemple: atitudinea bolşevicilor faţă de religie, îndeosebi faţă de creştinism. Mi-a fost întotdeauna de neînţeles adversitatea bolşevicilor faţă de religie. Ateismul lor, deseori extrem de primitiv, nu are nici o legătură cu ideea comunistă, idee care se înfrăţeşte în multe cu religia creştină. În mod esenţial, amîndouă au resimţit aceeaşi nevoie, a unui om nou, a edificării interioare a fiinţei umane.
Pare deci de la sine înţeles ca pe viitor, într-o societate ce va încerca să se organizeze după ideea comunistă, religia să nu mai fie prigonită, ci cointeresată să participe la edificarea unei lumi mai bune.
Cel mult se va pune problema ca, distingînd între religie şi biserică, comuniştii să ajute – iar nu să oblige – biserica a se „reforma“, în concordanţă cît mai mare cu propria religie, cu menirea acesteia, cu scopul acesteia: salvarea sufletelor noastre şi a omenirii înseşi prin întruchiparea omului nou.
La fel, teza dictaturii, fie ea şi a proletariatului, reprezintă o evidentă greşeală de strategie politică. În general, despre proletariat s-au acreditat cîteva idei false şi s-a ignorat adevărul esenţial: nimeni nu e proletar de voie, ci de nevoie, neavînd încotro. În mod obişnuit, proletarul jinduieşte să devină el însuşi patron, mai devreme sau mai tîrziu. Rapiditatea cu care din rîndurile proletariatului s-a ridicat „noua burghezie proletară“ din ţările aşa-zis „comuniste“ are tocmai această explicaţie. Ideea comunistă e trădată prin „dictatura proletariatului“!
Stricto sensu ideea de dictatură a proletariatului este un non sens. În condiţiile în care proletariatul este clasa socială cea mai numeroasă, devine absurd să numeşti dictatură conducerea societăţii de către gruparea umană majoritară! Desigur, în realitate este vorba de o dictatură, dar nicidecum a proletariatului. Ci a unui grup uzurpator şi demagogic.
Nu mult mai întemeiată este şi teza „luptei de clasă“. În omenire, în societate, funcţionează o sumedenie de temeiuri pe care oamenii se solidarizează între ei: rasă, grai, loc de obîrşie, meserie, echipa de fotbal favorită etc., etc. Un astfel de temei este şi apartenenţa la aceeaşi clasă. De regulă, oamenii se solidarizează între ei, unii împotriva altora, istoria consemnînd conflicte de tot felul: rasiale, naţionale, religioase, inclusiv cele stîrnite de rezultatul unui meci de fotbal. Vor exista în lume şi conflicte de clasă, dar şi de data aceasta vom face aceeaşi obiecţie: poziţia claselor angajate în conflict este net diferită, faţă de celelalte conflicte: în conflictul dintre rase sau dintre două cete de „microbişti“ fiecare ţine să rămînă el însuşi. În conflictul de clasă sunt angajate două părţi: una privilegiată şi alta geloasă pe privilegiile celeilalte, rîvnindu-le. Contestatarii, luaţi fiecare în parte, mai curînd s-ar mulţumi cu posibilitatea de a accede în clasa contestată. O societate bine organizată pe principiul inegalităţii sociale, va fi o societate care va oferi (1) motive de satisfacţie pentru cei ce nu-şi pot părăsi clasa socială şi (2) posibilitatea unei circulaţii, îndeosebi de jos în sus, între clase.
Se poate spune că societatea vest-europeană şi nord-americană au reuşit să creeze această „armonie“ socială, întemeiată în principal pe nădejdea că nimănui nu-i este interzisă ascensiunea la un statut social superior. Fiecare trăieşte cu nădejdea că pînă la urmă „va da lovitura“!…
Ascensiunea socială ţi-o poate asigura şi îndemînarea la tenis, talentul de fotbalist ori de cîntăreţ, boxul, precum şi o mulţime de îndeletniciri ilegale, de pe urma cărora, îmbogăţindu-te, parvii în partea de sus a topului social. Această circulaţie pe verticala socială dă societăţii occidentale acel aer simpatic şi atrăgător îndeosebi pentru tineretul dornic a se afirma (a se afirma = a parveni pe plan social) cît mai repede.
Conflictele între clase se ivesc în măsura în care aceste clase devin impenetrabile, atît din afară, cît şi dinăuntru. Adică atunci cînd nu există posibilitatea nici pentru a urca într-o clasă superioară, nici pentru a-ţi părăsi propria-ţi clasă pentru alta, mai convenabilă. Democraţia şi liberalismul occidental au tocmai această menire: de a nu răpi nimănui nădejdea unui succes social strălucitor. De îndată ce această nădejde dispare, atmosfera devine tot mai încărcată, mai tensionată, favorabilă izbucnirii unei „revoluţii“.
Lupta de clasă nu este nici motorul dezvoltării sociale, nici inevitabil legată de ideea comunistă. Dimpotrivă, o trădează şi ea.
Ce rămîne atunci din ideea comunistă? În ce mai constă ea dacă o înstrăinăm cu totul de ateism, de dictatura proletară ori de lupta dintre clase?
ION COJA
P.S. Cele de mai sus au fost scrise în toamna anului 1989, „la două zile după ce în URSS şi în lume ziua de 7 noiembrie 1989 a fost sărbătorită aşa cum a fost sărbătorită“. Recitind aceste însemnări făcute înainte de 22 Decembrie 1989 îmi dau seama că ele nu alcătuiesc în text încheiat, că aveam de gînd să dau şi un răspuns întrebării cu care acele însemnări mă cercetau în primul rînd pe mine, autorul lor. Ce răspuns aş fi dat? Cred că asta nu mai contează aşa de mult decît pentru mine, din curiozitatea de a recompune traiectul unei evoluţii. Pentru alţii ar avea importanţă ce răspuns pot să dau azi aceleiaşi întrebări: ce rămîne din ideea comunistă? Ce mai rămîne din ea dacă o înstrăinăm cu totul de ateism, de dictatura proletariatului ori de lupta de clasă?
Las pentru altă dată răspunsul, al cărui sens, cu plus sau minus se deduce din însuşi faptul că am considerat oportună publicarea celor de mai sus. Deocamdată nu am a face decît o completare, o completare extrem de utilă azi, cînd ideea comunistă este reînviată sub zidurile Kremlinului şi „ameninţă“ pacea şi stabilitatea lumii odată cu proiectul refacerii hotarelor marii Uniuni Sovietice. Completarea pe care o fac este un citat din D. Carcostea (în „Revista Fundaţiilor Regale“, 1941, 8-9, p.289) care sună aşa: „Oriunde o idee s-a împămîntenit în Rusia, aceasta s-a săvîrşit printr-o lipsă de măsură care conţinea în sine prăbuşirea.“.
O ultimă precizare: însemnările mele din toamna acelui an fatidic 1989 nu aveau titlu. Titlul l-am pus deunăzi, cînd am regăsit acele foi rătăcite prin sertare.
(Text publicat în ziarul „VREMEA“ în 1996)
https://www.youtube.com/watch?v=LYdOThIodGc
Ideile nu mor, de murit mor doar oamenii care le susţin.
Dragi tovarăşe şi tovarăşi,
Stimaţi concetăţeni,
Sunt generalul în retragere Ion Stănescu, membru fondator al Partidului Alianţa Socialistă, partid autentic de stânga, membru al Comitetului Director şi membru fondator al Partidului Stânga Europeană.
Fac parte din generaţia căreia i-a fost hărăzit să intre în viaţă şi să se confrunte cu problemele ei grave în perioada marcată de evenimentele istorice din August 1944. Alături de foarte mulţi tineri am aderat la mişcarea revoluţionară, progresistă a tineretului şi, la scurt timp, am intrat în rândurile Partidului Comunist Român şi am participat cu entuziasm şi dăruire la marile bătălii populare pentru democratizarea ţării, pentru sprijinirea luptei Armatei Române pe frontul antihitlerist – sub lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie”, la efortul general pentru refacerea economiei naţionale, pentru înfăptuirea reformei agrare, precum şi pentru anihilarea încercărilor îndârjite şi veninoase ale reacţiunii de a zădărnici noul curs, democratic, al vieţii social-politice şi afirmarea largă, liberă şi independentă a maselor populare de la oraşe şi sate.
Au urmat, apoi, anii de luptă extrem de complecşi pentru edificarea economiei şi culturii socialiste, ani ai unor izbânzi istorice, care au schimbat înfăţişarea ţării şi au ridicat România pe cote înalte ale progresului şi civilizaţiei.
Cei care mă cunosc, şi sunt mulţi care mă cunosc din generaţia matură, ştiu foarte bine că, asemenea lor, nu am precupeţit nici un efort pentru a-mi îndeplini cu cinste sarcinile încredinţate. Şi atunci, ca şi acum, am încercat şi încerc sentimente de justificată mândrie patriotică pentru rezultatele obţinute de poporul nostru, sub conducerea partidului, în toate domeniile de activitate.
Tovarăşe şi tovarăşi,
Ca orice construcţie nouă, şi opera de construcţie a României Socialiste a întâmpinat dificultăţi dintre cele mai mari. La sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, Ţara nu era electrificată. România avea o agricultură înapoiată. Reţeaua de căi ferate era mică. De asemenea lipseau şoselele asfaltate. Reţeaua sanitară era inexistentă, iar reţeaua şcolară era şi ea foarte săracă. Jumătate din populaţie era, practic, analfabetă sau semianalfabetă.
Ţara noastră nu avea industrie grea, industrie constructoare de maşini, industrii de prelucrare, industrii de mărfuri de consum etc. Ţara noastră era dezorganizată şi din pricina războiului, care adusese după el nu numai morţi, răniţi, distrugeri materiale, pierderi de teritorii, dar şi datorii de război care trebuiau achitate.
După cum o parte dintre dumneavoastră cunoaşteţi din viaţa trăită, partidul nostru a preluat o moştenire dificilă, complicată, dar şi-a asumat cu maturitate responsabilitatea rezolvării problemelor.
S-a reuşit recuperarea acelei părţi din Transilvania care fusese pierdută după Diktat-ul de la Viena în 1940. În mai puţin de două decenii s-a electrificat complet Româna. S-a electrificat, extins şi dublat reţeaua de căi ferate. S-au construit mii şi mii de kilometri de şosele. S-au pus bazele unei puternice industrializări, ţara noastră devenind unul din marii producători în siderurgia continentului. România a devenit o forţă în construcţia de maşini şi utilaj greu. S-au construit hidrocentrale uriaşe şi termocentrale, centrala atomică de la Cernavodă care asigură astăzi mare parte din electricitatea necesară. S-au construit spitale iar reţeaua sanitară asigura o îngrijire corespunzătoare şi, de menţionat, gratuită a populaţiei. S-au construit şcoli; s-a lichidat analfabetismul; s-a generalizat învăţământul de 10 ani şi s-a asigurat gratuitatea învăţământului de toate gradele, inclusiv specializările postuniversitare. S-au construit staţiuni turistice şi balneoclimaterice, biblioteci, case de cultură, teatre, accesul la cultură şi odihnă fiind gratuit, la îndemâna tuturor cetăţenilor. România socialistă devenise, dintr-o ţară agrară înapoiată, o ţară industrial-agrară mediu dezvoltată. S-au construit oraşe noi (Oneşti, Săvineşti, Motru), iar în celelalte oraşe cartiere întregi, milioane de apartamente, care au schimbat viaţa unor târguri amărâte, transformându-le în localităţi moderne (Piteşti, Rm. Vâlcea, Buzău, Suceava, Focşani, Piatra-Neamţ, Craiova, Constanţa), practic toate localităţile urbane din ţară şi-au schimbat înfăţişarea.
Nu mai vorbesc de lucrările de regularizare a apelor, de administrarea şi dezvoltarea zootehniei şi pisciculturii, de marile combinate de creştere a animalelor şi păsărilor, de podurile de peste Dunăre, de faptul că vreme de peste patru decenii ţara a trăit în pace, România neparticipând la războaiele de agresiune. Istoria contemporană, reacţionară, se face că nu vede nimic din realizările celor 41 de ani de regim de democraţie populară.
Ea se preface că este obiectivă, căutând nod în papură ca să abată atenţia oamenilor de la problemele reale ale vieţii grele pe care o trăim. Istoricii burghezi insistă pe greşelile comise în acel răstimp. Da, au fost greşeli, desigur. Cele mai multe datorate lipsei de cadre, căci România nu avea în anii de început ingineri, profesori, jurişti, economişti etc. în număr suficient ca să fie acoperite toate cerinţele, astfel că s-au întâlnit situaţii ce au fost rezolvate într-adevăr empiric.
Au fost şi unele abuzuri comise de persoane, evaluări greşite, erori şi alte asemenea neajunsuri, care se întâmplă permanent acolo unde se munceşte. Cele mai multe greşeli s-au întâmplat însă nu din premeditare sau rea-credinţă, ci mai degrabă dintr-o dorinţă de a face mai mult decât se putea. Iar aceia care au greşit cu bună-ştiinţă sau au comis cu premeditare abuzuri, au fost depistaţi şi pedepsiţi cu toată asprimea, după cum vă este cunoscut. Eu pot să vă spun că, după etapa de început, inevitabil mai expusă, pe măsură ce şcoala dădea cadre competente în toate domeniile şi ne-am eliberat de jugul ocupaţiei străine, erorile au fost tot mai puţine. După cum se ştie, încă din anul 1962 au început să fie eliberaţi aşa-zişii deţinuţi politici, iar în 1964 s-a dat chiar o amnistie generală; casele confiscate abuziv le-au fost restituite proprietarilor de drept ş.a.m.d.
Toată această problemă trebuie discutată într-o bună zi, cu mult tact, cu multă înţelepciune, în spiritul adevărului istoric, adică exact ceea ce lipseşte societăţii româneşti din zilele noastre, o societate derutată, confuză, vânzolită şi asmuţită asupra ei însăşi, bineînţeles cu scopul de a fi manipulată de cei care s-au făcut stăpâni pe ţara noastră şi pe poporul român. Eu, ca om ajuns la vârsta senectuţii, care am văzut şi am trăit multe, pot să vă spun că abaterile, erorile ori unele abuzuri nu se datorau sistemului ci unor persoane lipsite de caracter, unele moştenite de la regimul burghezo-moşieresc, mai ales în poliţie şi securitate, alogenilor, oportuniştilor, carieriştilor şi fripturiştilor, care existau şi atunci, dar în număr incomparabil mai mic decât astăzi, când se vede şi din satelit că ţara şi o bună parte a lumii se află sub dominaţia corupţiei şi jafului. În vreme însă ce erorile din perioada socialistă puteau fi corectate, fiindcă ele erau comise de cei ce exploatau şi nu construiau orânduirea, abuzurile din perioada restauraţionistă contemporană nu pot fi corectate pentru că ele sunt la originea sistemului. Căci ce este altceva polarizarea excesivă a societăţii – un număr mic de privilegiaţi care au totul şi o imensă majoritate a populaţiei care trăieşte de azi pe mâine – decât o nedreptate funciară, chintesenţă a sistemului capitalist de final de istorie? Eu nu vă spun că sistemul capitalist este bun sau rău. Vă spun doar că el a avut rolul său în dezvoltarea civilizaţiei şi că acest rol s-a încheiat!
Capitalismul nu mai răspunde corect provocărilor lumii contemporane şi, prin urmare, destinul său este pecetluit.
Cauza noastră este justă, să ieşim din pasivitate.
Apologeţii dreptei contemporane susţin că starea de echilibru a societăţii nu este normală. Normală, după ei, este starea de criză permanentă. Asta spunem şi noi, cu deosebirea că noi am luptat şi luptăm pentru o societate armonioasă, cu o economie organizată, care să producă pentru nevoi şi nu pentru consumuri iraţionale, aducătoare de profituri uriaşe marilor bogătani ai lumii şi provocând distrugerea planetei prin exploatarea ei sălbatică.
Acutizarea din ultimele luni a crizei economice mondiale constituie încă o dovadă şi cel mai puternic argument că sistemul socialist este alternativa cea mai bună pentru toate popoarele lumii. Eu vreau să vă spun că tabăra socialistă a pierdut, într-adevăr, o bătălie foarte importantă, dar nu a pierdut războiul. Sistemul socialist a pierdut bătălia nu din cauza uzurilor interne, cum susţin teoreticienii reacţionari, ci din pricina arsenalului uriaş şi costisitor pe care bogaţii planetei l-au pus în funcţiune pentru a stopa ascensiunea unei societăţi ce pune pe primul plan omul şi nevoile sale, nu banul şi profiturile. Sigur că au existat şi trădări în interiorul taberei socialiste, sigur că acele trădări au contribuit la înfrângerea din anii 1990 ai secolului trecut dar, încă o dată, problema nu este de natură structurală. De aceea noi trebuie să fim conştienţi că avem misiunea istorică de a ne continua lupta pentru cauza nobilă a socialiştilor – construirea unei societăţi cu adevărat umane, în care omul să se simtă liber şi stăpân pe destinele sale şi ale Ţării.
Vă cer, prietenilor din generaţia mea, tuturor militanţilor socialişti să ieşiţi din pasivitate. Angajaţi-vă plenar în toate activităţile ce au drept scop făurirea unei lumi mai bune, a unei societăţi fără exploatare, fără discriminare, o societate a bunăstării materiale şi spirituale.
Este prea mult absenteism de la problemele mari, care trebuie rezolvate într-o manieră corectă, de la stânga şi nu de la dreapta, astfel încât poporul român să-şi redobândească libertatea pierdută, încrederea în forţele proprii, încrederea că stă în puterea noastră să schimbăm lucrurile într-o manieră justă şi echitabilă.
Treziţi-vă, tovarăşi, scuturaţi jugul de umilinţă şi batjocură sub care ne-a împins capitalismul restauraţionist din ultimele două decenii!
Tovarăşe şi tovarăşi,
În zilele acelea de panică şi derută, de vehemente acuze şi ameninţări, de etichetări grave la adresa comuniştilor, ce au urmat Loviturii de Stat din Decembrie 1989, un grup de militanţi ai partidului, lucizi şi responsabili, în frunte cu Ilie Verdeţ, credincios idealurilor nobile ale socialismului, a avut curajul civic de a constitui un partid politic care să preia şi să ducă mai departe tradiţiile de luptă ale mişcării muncitoreşti, democratice şi socialiste din România. Aşa a apărut Partidul Socialist al Muncii, partid care, în ciuda multor adversităţi, a participat la primele alegeri şi a reuşit să devină partid parlamentar în legislatura 1992-1996.
Succesele PSM, prestaţia sa politică principială, consecvent democratică, au îngrijorat anumite cercuri politice, care au acţionat prin manevre ostile, destabilizatoare menite să-i diminueze forţa şi prestigiul şi, chiar, să-l elimine din viaţa politică. Rând pe rând au fost instigate grupuri care au ponegrit şi dezorganizat partidul şi, pentru că el continua să existe, şi rezista cu bărbăţie, s-a pus la cale o aşa-zisă unificare prin absorbţie cu PSD, manevră ilegală, nestatutară şi, deopotrivă, ruşinoasă.
Cadrele de bază ale partidului, în concordanţă deplină cu voinţa exprimată de toate organizaţiile partidului, au respins înţelegerile de culise, au condamnat acţiunea trădătoare şi, în cele din urmă, au constituit Partidul Alianţa Socialistă, continuator direct al PSM, care şi-a asumat, programatic, misiunea istorică de a milita pentru înfăptuirea în România a unui model socialist de dezvoltare durabilă, în condiţiile statului dreptăţii sociale şi unei economii care să producă pentru nevoile oamenilor şi nu pentru profitul unui grup restrâns de capitalişti din ţară şi din străinătate.
Dragi prieteni,
Faptele arată că majoritatea partidelor politice nu analizează cu seriozitatea cuvenită situaţia din ţara noastră şi ca atare nu acţionează pentru soluţionarea multiplelor cerinţe şi nevoi ce afectează negativ traiul de zi cu zi al cetăţenilor, în special al acelora care îşi asigură existenţa din salarii şi pensii; nu acţionează, în general, în favoarea societăţii româneşti.
Mai toate partidele sunt intens preocupate de sarabanda demago-giilor electorale, cât mai perverse, cu făgăduieli cât mai ademenitoare, cu proiecte cât mai mirobolante, care să inducă impresia că este vorba de elaborări temeinice, totul depinzând, chipurile, numai de votul alegătorilor.
Toată lumea ştie însă că, fiind vorba de vicleşugurile permanentei campanii electorale, singura preocupare reală este să se promită de zor, păcălind un electorat ameţit ce are, totuşi, o reacţie de împotrivire, tradusă prin absenteismul masiv. Astăzi, în România, sunt aleşi primari, parlamentari, preşedinţi de ţară cu 7-8 procente din numărul cetăţenilor cu drept de vot.
Am putea spune că, de fapt, s-a acţionat cu premeditare pentru îndepărtarea electoratului, în aşa fel încât să se prezinte la urne doar acele persoane care se află într-o relaţie de dependenţă faţă de o formaţiune sau alta. După aproape 19 ani de restauraţionism, votul nu mai este o problemă de conştiinţă şi cu atât mai puţin de atitudine civică, de responsabilitate cetăţenească. Mesajul reacţionar al ocârmuirii este să iasă la vot cine are un interes, fie el şi jalnicul bacşiş pe care tot mai mulţi politicieni din sferele de putere îl practică fără ruşine. Cine are conştiinţă şi spirit civic să stea acasă! De aceea cu un mic şi o bere astăzi se poate cumpăra votul celor căzuţi sub limitele sărăciei. Şi, dacă nu se poate nici astfel, se recurge la violenţe. Şi, la sfârşit, dacă nici cu asemenea tertipuri nu se realizează scorul proiectat (majoritatea dintr-o minoritate mai mult sau mai puţin complice la frauda electorală) se trece la furtul pe faţă şi măsluirea buletinelor. Aceasta este democraţia instaurată de dictatura elitistă a unei minorităţi ce s-a căţărat la conducerea ţării şi societăţii. Fiindcă acest lucru s-a petrecut în aproape 19 ani de restauraţie burgheză: principiului just că majoritatea hotărăşte i s-a opus regula că minoritatea dictează asupra majorităţii. Altfel zis, o minoritate de privilegiaţi smulge prin perversitate demagogică procentul matematic care să îi îngăduie dictatura. De aceea nu este câtuşi de puţin întâmplătoare situaţia că PNL, PSD, PNG, PNCŢD, PC şi altele sunt de fapt partide de oligarhi, autocrate fiecare în parte, plutocratice în ansamblu, devenite, în consecinţă, un veritabil cartel al criminalităţii economice şi sociale.
Astfel s-a ajuns ca, sub pretextul privatizării, să fie jefuit patrimoniul naţional, realizat de popor cu trudă şi multe privaţiuni, distrugându-se în mare măsură potenţialul industrial al ţării. S-a distrus organizarea agriculturii şi zootehniei, mecanizarea, cu efect în reducerea până la nivelele cele mai de jos a aprovizionării cu produse alimentare de bază la preţuri accesibile marii majorităţi. Astăzi galantarele sunt pline pentru că puterea de cumpărare a populaţiei s-a redus dramatic. S-a distrus sistemul bancar naţional, finanţele publice au fost devalizate, moneda naţională a fost destabilizată prin politicile arbitrare ale BNR. Au fost distruse reţelele sanitare din mediul rural, şcoala românească a fost supusă unui proces de denigrare a valorilor, de implementare a unor repere menite să debusoleze şi să deruteze tânăra generaţie, în loc să o pregătească pentru muncă şi viaţă; cultura a devenit inaccesibilă imensei majorităţi a poporului, după cum s-a îngrădit şi accesul nestingherit la odihnă şi refacere, sport, turism ş.a.m.d.
Toate cele de mai sus, şi încă multe altele, au ca efect degringolada societăţii contemporane. Nimeni nu mai vorbeşte despre cinste, despre hărnicie, abnegaţie, solidaritate socială şi umană, de spirit de întrajutorare, de altruism şi corectitudine în relaţiile inter-umane. Se creează legi strâmbe care favorizează alcătuirea actelor normative, strâmbe şi ele, menite să dea aparenţe legale jafului instituţionalizat.
Poporul geme sub povara birurilor şi birocraţiei sufocante creată de aparatul de stat care şi-a redus atribuţiile, ele devenind doar un simplu instrument de coordonare a represiunii nemulţumirilor populare şi de colectare a impozitelor pe spinarea cetăţenilor de rând. Iar bugetul, în loc să se îndrepte către destinaţiile fireşti, alimentează buzunarele mafiilor care măsluiesc comenzile de stat. Toată iniţiativa particulară, de la un anumit nivel în sus, se reduce la acţiunea corupătoare de a intra în posesia banului public. Nici un mare afacerist post-decembrist nu s-a dezvoltat prin eforturi constructive proprii, de investire şi reinvestire a profitului! Toate marile afaceri se derulează pe socoteala banilor adunaţi de la cetăţeanul de rând!
Un darwinism social nemilos macină societatea contemporană, toată propaganda post-decembristă cultivând cu perseverenţă violenţa, egoismul social şi individual, alienarea şi dezarmarea persoanei umane. Sub pretextul aşa-zisei lupte pentru drepturile omului se duce de fapt lupta împotriva societăţii, a regulilor sociale, astfel încât o societate dezbinată să poată fi manipulată şi exploatată de cei care s-au cocoţat la putere.
Actualul ciclu de civilizaţie a evoluat însă pe sistemul convieţuirii în societate, în familie, şi nu împotriva lui. Calitatea de cetăţean este dată de apartenenţa la colectivitate. Temeliile acestor organizări sunt supuse astăzi unui proces înverşunat de demolare, de parcă după colţ ar apărea deîndată o alternativă care să rezolve problema aglomeraţiei umane altfel decât printr-un contract social valid şi solid. Eu vă spun din experienţa anilor trăiţi: după colţ nu ne aşteaptă nimic bun! Ne aşteaptă doar haosul şi disperarea, alunecarea în preistorie. Şi legat de aceasta, vreau să le spun tinerilor care îşi denigrează cu tot mai multă îndârjire ţara: dragii mei, nu pădurile, nu munţii, apele, câmpiile României, nu bogăţiile subsolului sunt nedrepte şi urâte. Ele sunt neasemuit de frumoase şi bogate. Ele sunt gata să vă asigure o viaţă materială şi spirituală înfloritoare dacă le respectaţi şi le folosiţi în scopuri nobile. Nu confundaţi minunata noastră Patrie cu ticăloşiile ocârmuirilor ce ne secătuiesc de bunuri, de avuţii inestimabile de 19 ani încoace. Gândiţi-vă bine, totodată, în ce măsură comportamentul vostru nu se face complice cu guvernanţii prin nepăsare şi refuzul asumării responsabilităţilor civice. Eu ştiu că sunteţi derutaţi de o propagandă perversă, dar nu vă pot da alt sfat decât acela de a încerca să ajungeţi la adevăratele izvoare ale culturii. Acolo veţi găsi repere, modele şi îndrumare către valorile pozitive ale umanităţii. Respectaţi şcoala, respectaţi-vă părinţii şi veţi fi la rândul vostru respectaţi şi iubiţi!
Stimate doamne, stimate tovarăşe,
Adevărata emancipare a femeii s-a produs în anii socialismului, nu în perioada fanariotă şi nici în cea regalistă. Nu mă refer aici doar la dreptul de vot ci, îndeosebi, la faptul că socialismul a înlăturat toate discriminările exercitate asupra femeii. În anii construcţiei socialiste s-a realizat salarizarea egală la muncă egală, indiferent de sex. Aţi beneficiat de reţele de creşe şi grădiniţe gratuite şi bine dotate, instituţii care v-au favorizat succesul în muncă şi în societate. Femeia a pătruns în toate domeniile de activitate: ştiinţă, învăţământ, cultură, sport, industrie şi agricultură, servicii etc. Femeia a fost stâlpul cel mai de seamă al societăţii socialiste! Femeia nu mai era un obiect de consum ci un cetăţean de bază al Patriei. Astăzi prostituţia produce ravagii, angajările de femei se fac discriminatoriu, şomajul şi lipsa de şanse creează nesiguranţă şi disperare în rândul soţiilor şi mamelor fiilor ţării. Vă cer, Doamnelor, tovarăşelor, să ieşiţi din pasivitate şi derută şi să luptaţi cu energie pentru redobândirea tuturor drepturilor pierdute, călcate în picioare de cinica exploatare a capitalismului sălbatic!
Un cuvânt şi pentru tovarăşii aparţinând minorităţilor naţionale: toate agitaţiile separatiste, de izolare şi ghetorizare nu vă vor conduce spre o stare materială şi spirituală mai bună. Grofii, culacii, panii, bulibaşii îşi vor spori în continuare averile, ca şi bogătaşii românilor, şi voi veţi rămâne tot săraci şi defavorizaţi dacă nu veţi aborda problemele dumneavoastră de pe poziţii radical schimbate.
Ca să citez din memorie un clasic pe care îl cunoaşteţi şi dumneavoastră ca şi mine, vă voi reaminti un adevăr verificat de istorie: nu se poate obţine o adevărată rezolvare a chestiunilor de identitate etnică şi naţională fără o rezolvare corectă a problemelor sociale, a eliminării inegalităţilor, fără abolirea privilegiilor de rang şi de avere, fără scoaterea din viaţa societăţii a exploatării omului de către om!
Tovarăşi,
Desigur că eterna întrebare „ce-i de făcut?” se pune inevitabil şi astăzi. Iar răspunsul nu este simplu. Situaţia s-a schimbat. Centrele de putere fac alte politici decât în perioada în care era valabil sistemul de securitate bazat pe doi poli de forţă. Clasa muncitoare a suferit şi ea modificări de substanţă. În perioada socialistă proletariatul – adică acea clasă care nu avea altă bogăţie decât forţa de muncă – a devenit proprietară de case, apartamente, maşini personale, conturi la CEC. Putem spune însă că în contemporaneitatea noastră începe să se formeze un nou proletariat, alimentat de şomaj, de lipsa de oportunităţi pentru tineri. Deja există contingente întregi de oameni care nu au altă avere decât forţa de muncă.
S-a schimbat regimul de proprietate. În loc ca resursele ţării să servească întreaga societate românească, ele alimentează buzunarul şi dezmăţul unei pături de îmbogăţiţi prin jefuirea bogăţiilor naţionale. Sinistrul principiu al „restitutio in integrum” s-a aplicat în defavoarea poporului, în sensul că bogatul patrimoniu moştenit în decembrie ’89 nu a rămas la cei care l-au făurit, ci a fost confiscat de grupurile de interese naţionale şi internaţionale.
Dar, mai cu seamă, trebuie să constatăm cu luciditate că ţara noastră şi-a pierdut în mare măsură independenţa prin aderarea la UE. Subiectul merită dezbătut pe larg şi cu deplină obiectivitate, dar nu este locul şi cazul aici, în această chemare la vigilenţă şi acţiune civică. Aderarea la UE este un fapt pe care trebuie să-l luăm ca atare. Ba, încă, pornind de la această realitate, să încercăm să obţinem cât mai mult din ce este posibil. Să fiu bine înţeles: România cotizează anual cu sume importante de euro la fondurile UE, iar ceea ce ni se repartizează din bugetul comunitar nu se ridică la mai mult de o treime din contribuţia proprie. Am putea afirma chiar că fondurile comunitare sunt ca un fel de împrumut, garantat tot de statul român. Primim o sută de euro, dăm îndărăt 300 de euro. Aceasta este situaţia şi noi trebuie să apărăm ce se mai poate apăra şi să obţinem maximum din ce este posibil, în cadrul suveranităţii care ne-a mai rămas. Altfel zis, să vedem şi partea plină a paharului, avantajul de a fi membri cu drepturi depline ai UE.
Este o realitate istorică: socialismul din România a acţionat în sensul slujirii interesului majorităţii poporului. Prin urmare va trebui să veghem ca fondurile primite de la UE să fie folosite în interesul societăţii româneşti şi nu a grupurilor mafiote din ţară şi străinătate!
Viaţa ne demonstrează că aproape toţi cei ce s-au perindat pe la putere din 1990 încoace nu s-au preocupat să slujească interesul general al societăţii, ci s-au pus în slujba grupurilor mafiote de interese.
În condiţiile actuale este nevoie de experienţa unui partid care a făcut de-a lungul întregii sale existenţe dovada că este ataşat cauzei poporului român. PCR a fost împiedicat să îşi analizeze obiectiv activitatea fiind abuziv desfiinţat prin acţiunile grupului Iliescu-Roman. Se va discuta şi acest capitol cândva, dar eu vreau să vă reamintesc dumneavoastră, celor aproape 4 milioane de foşti membri, că imensa majoritate a partidului a fost alcătuită din oameni cinstiţi şi devotaţi, nu din trădători şi conspiratori!
Acelor oameni care au fost întotdeauna în primele rânduri ale reconstrucţiei şi construcţiei Românei, acelora mă adresez, chemându-i să ne ajute cu dăruirea, competenţa şi experienţa lor în încercarea de rezolvare a crizei economice şi sociale prin care trece România. Trebuie să preluăm moştenirea cea bună din trecut şi să ne întoarcem la muncă şi organizare pe baze noi, adaptate conjuncturii actuale.
Problemele ce ne stau în faţă sunt multe şi complicate. De aceea eu nu vă chem la acţiuni demagogice – vă invit să ne fixăm asupra câtorva obiective, de la care să pornim acţiunea de refacere a economiei şi societăţii româneşti.
Eu nu vă pot invita la guvernare pentru că partidul nostru nu este în măsură, din punct de vedere tactic, să dezvolte această acţiune radicală în momentul de faţă. Toate pârghiile constituţionale şi instituţionale se află în mâinile dreptei, considerând că PSD este, de asemenea, un campion al dreptei antisociale şi antinaţionale. Ţinta strategică a partidului rămâne însă aceeaşi: cucerirea puterii politice în România! Istoria ne arată faptul că numai forţele adevărate de stânga au acţionat şi realizat marile obiective politice, economice şi sociale în favoarea majorităţii societăţii, în favoarea poporului – şi în ţara noastră dar şi în alte ţări ale lumii, din Europa, Asia, America de Sud şi Africa. Iar viaţa ne-a oferit cea mai grăitoare experienţă, cea mai dură lecţie în ultimii aproape 20 de ani de restauraţie antidemocratică: anume că orânduirea bazată pe dictatura minorităţilor privilegiate de avere şi de putere nu are nimic în comun cu aceia care produc bogăţia, fiindcă aceasta nu slujeşte societăţii ci exclusiv marilor proprietari autohtoni şi transnaţionali. Aceasta este în fond şi globalizarea în accepţiunea celor 300 de familii care, atenţie!, beneficiază de 80% din bogăţiile planetei, în vreme ce peste 6 miliarde de locuitori ai Pământului sunt siliţi să se descurce cu cele 20 de procente rămase!
Şi cu toate acestea trebuie să judecăm situaţia cu maturitate şi luciditate şi să observăm că, aşa cum spuneau şi clasicii, trebuie să sesizăm din vreme când sunt coapte condiţiile pentru o transformare radicală a sistemului! Calea tactică pe care noi trebuie să o adoptăm în prezent este aceea de a ne iniţia şi coordona acţiunile în cadrul constituţional actual, prin respectarea legalităţii în litera şi, mai ales, în spiritul legii. Desigur, noi avem programe teoretice, economice, sociale, programe de perspectivă etc., dar nu avem create condiţiile concrete, realiste, de a le pune în aplicare. Sarcina noastră de căpetenie, în etapa actuală, trebuie să fie tocmai pregătirea unei baze practice, solide şi complexe de susţinere a programelor. În acest sens, partidul consideră, ca obiectiv imediat, că este necesară experienţa dumnea-voastră în ceea ce priveşte realizare alianţelor sociale ale partidului cu partenerii tradiţionali ai stângii: sindicatele independente, federaţiile profesorilor şi învăţătorilor, asocia-ţiile profesionale, masa salariaţilor, cooperaţia meşteşugărească, micii proprietari de ateliere, pământ şi comerţ, organizaţiile progresiste de tineret, studenţeşti ş.a.m.d.
Este necesar să pregătim opinia publică să creeze climatul optim pentru a impune realizarea următoarelor etape tactice şi de perspectivă:
1. Stoparea imediată şi necondiţionată a privatizărilor şi reanalizarea tuturor dosarelor întocmite din 1990 încoace, cu pedepsirea exemplară a tuturor profitorilor frauduloşi ai respectivelor acţiuni. De asemenea, trebuie să creăm un curent de opinie care să impună legea de neprescriere a crimelor economice şi de înaltă trădare!
2. Stoparea imediată şi necondiţionată a retrocedărilor abuzive, reanalizarea tuturor dosarelor întocmite după abrogarea Legii 112 în privinţa imobilelor şi a Legii 18 cu privire la retrocedările de teren agricol. Pedepsirea exemplară a tuturor profitorilor haosului şi fărădelegilor provocate cu premeditare de mafia criminală din branşa recuperatorilor.
3. Desfiinţarea imediată şi necondiţionată a TVA-ului pe produsele alimentare de bază, utilaj casnic şi gospodăresc.
4. La obligaţii europene, salarii europene!
5. Stoparea imediată şi necondiţionată a tuturor acţiunilor de denigrare colectivă a poporului român, de ponegrire a etnicităţii sale, promovate de marea majoritate a mass-mediei, inclusiv de posturile publice de radio şi televiziune, subvenţionate din taxa de radio-tv plătită de toţi cetăţenii şi din bugetul de stat.
6. Să acţionăm pentru crearea curentului de opinie capabil să lichideze, odată pentru totdeauna, incertitudinea provocată de poziţia ambiguă a Puterii faţă de monarhie. România din ultimii 19 ani este când monarhie condusă de un Preşedinte, când republică tutelată de un fost rege. Poziţia noastră este una clară, fără echivocuri: România este o Republică şi cetăţenii ei trebuie să se bucure de toate drepturile republicane!
Tovarăşi,
Acestea sunt obiectivele tactice ale etapei actuale, schiţate numai în paginile de mai sus – generoase şi cutezătoare, optimiste şi însufleţitoare, pe deplin posibile cu condiţia mobilizării exemplare a tuturor energiilor organelor şi organizaţiilor PAS, a membrilor de partid şi a simpatizanţilor săi.
O rezervă cu un potenţial inestimabil, după părerea unanimă a Comitetului nostru Director, îl constituie sprijinul pe care organi-zaţiile PAS îl pot primi din partea foştilor membri şi simpatizanţi ai Partidului Comunist Român. Acestora mă adresez cu sinceritate şi respect, cu justificată încredere, invitându-i să ni se alăture, să vină în rândurile membrilor noştri de partid sau al simpatizanţilor, să ne acorde sprijinul lor, cu certitudine valoros şi eficient.
Doresc să menţionez rolul pozitiv pe care l-au avut participările unor distinşi militanţi de primă mărime ai PCR la acţiunile acelor organizaţii cu care am conlucrat. Printre aceştia sunt foarte onorat să-i amintesc pe tovarăşii Paul Niculescu Mizil, Ilie Matei, Constantin Olteanu, Manea Mănescu, Florea Dumitrescu, Petre Preoteasa, Ion Ceauşescu, Popescu B. Ion, Andrei Sarcoiu şi mulţi alţii.
Am speranţa, trăiesc cu speranţa în prosperitatea ţării mele, în instaurarea unui regim cu adevărat democratic pentru care am luptat. Totodată privesc cu mare tristeţe cum sub ochii noştri se dărâmă munca unui popor şi cred că avem – dacă simţim pentru trecut o apăsare – obligaţia să nu ne credem lipsiţi de răspundere, indiferent unde suntem, faţă de starea şi cursul actual nefast şi antinaţional, aş spune, în care evoluează lucrurile la noi în ţară.
În încheiere, îmi exprim convingerea că apelul meu va găsi înţelegerea cuvenită, că mulţi dintre dumneavoastră, stimaţi tovarăşi şi concetăţeni, ni se vor alătura şi ne vom înfrăţi forţele pentru ieşirea din dezastrul economic şi moral al societăţii româneşti şi găsirea căilor juste de redresare pe toate planurile şi în toate domeniile!
Vă mulţumesc călduros şi vă rog să primiţi cele mai sincere urări de sănătate şi putere de muncă, dumneavoastră şi celor dragi.
Vă asigur, stimaţi prieteni, că deşi în ianuarie 2009 voi împlini 80 de ani, atât cât voi trăi eu şi soţia mea vom lupta în cadrul PAS pentru cauza socialismului şi vom lua atitudine fermă faţă de minciunile sfruntate şi calomniile, neadevărurile proferate la adresa regimului socialist, îndemn pe care vi-l recomand tuturor foştilor membri şi simpatizanţi ai PCR – şi în special activului de partid şi de stat.
Să ne unim forţele sănătoase ale naţiunii sub deviza: CALEA CEA MAI DREAPTĂ ESTE SOCIALISMUL!
https://www.youtube.com/watch?v=LYdOThIodGc !!
Este o anecdota cu demonstrația de la Moscova, în schimb la Chișinău un grup de demonstranți au blocat defilarea trupelor militare sovietice după modelul Tiananmen. Nu a fost ca în China, dar bătaia aplicată demonstranților și plecarea conducerii sovietice a RSS Moldovenești de la demonstrație a făcut să se aleagă praful.
Aș aduce în discuție o altă anecdota care este legată de căderea RDG și care se poate aplica și la URSS iar în zilele noastre la România . SUA, MB și RDG s-au decis să pornească într-o expediție științifică privind scoaterea Titanicului din Atlantic, britanicii sunt interesați de valorile aflate pe Titanic, americanii de valorificarea și recondiționarea fierului vechi iar est germanii sunt interesați de orchestra care a cântat până în momentul scufundării vasului.
Episodul de la Chișinău este complet necunoscut, nu numai mie. Nu ați vrea să-l rememorați? Este extraordinar!
Ma raliez dorinței dumneavoastră.
Anul 1989 reprezintă și pentru RSS Moldova un an de cotitură. Astfel, la 23 August 1989 în urma unor manifestații impresionate se obține dreptul de a utiliza scrierea latină și recunoașterea limbii române. Această dată va deveni ziua limbii române în Republica Moldova. Spre deosebire de alte republici sovietice care își puteau utiliza limba maternă și scrierea tradițională, RSS Moldova utiliza, de la ocupația sovietică care a preluat de la ruși, limba rusă și alfabetul chirilic. Asta însemna că inclusiv în cultură (cărți, reviste, filme) moldovenii nu puteau utiliza limba română, ceea ce constituia o discriminare, dar și o blocare a demersului lui Gorbaciov de reformare a URSS și de acordare a unei largi autonomii locale. În ciuda Victoriei din 23 August moldovenii au înțeles că fără o schimbare a conducerii sovietice a republicii lucrurile nu puteau evolua iar demersurile tardive ale Moscovei, respectiv perestroika, nu aveau nicio șansă atâta timp cât Semion Grossu secretarul general al PC din RSSM era un brejnevist convins. Ocazia s-a ivit cu prilejul sărbătorii naționale a URSS, sărbătoare care se dorea a fi a tuturor oamenilor muncii din întreaga lume. Evident că cea mai impozanta demonstrație avea loc la Moscova și era transmisă inclusiv în țările capitaliste (prilej de a vedea și noua tehnică militara). România nu transmitea parada, o informare la Telejurnal și atât, în schimb o vedeam la bulgari. În fiecare capitală a Republicilor componente ale URSS se desfășurau demonstrații similare cu cea de la Moscova. În 1989 Grossu, Snegur, Guțu, Călin și toți greii PCSM au hotărât să realizeze o demonstrație cum nu mai văzuseră moldovenii, așa că au făcut o mobilizare impresionantă. Atunci ca și azi se fac repetiții, moldovenii au văzut și înțeles imediat ce vor tovarășii și s-au organizat și ei cu o zi înainte. Pe 7 Noiembrie când tot prezidiu se afla în lojele amplasate în Piața Victoriei, 100 de naționaliști din Frontul Popular din Moldova (apărut în 1988) au blocat toată coloana militară aflata în Bulevardul Lenin și au scandat sloganuri despre pace și au spus că sunt pacifisti. Pentru că încercările militarilor de a-i ocoli pe alte străzi au fost sortite eșecului, miliția era derutata pentru că oamenii scandau despre pace și nu războiului, parada a fost blocată. În cele din urmă împotriva demonstrațiilor au intervenit niște forțe de ordine îmbrăcate în civil care i-au bătut și săltat pe demonstranți. Oamenii muncii cara participau la demonstrație și au aflat de evenimente au devenit foarte indignați și au plecat nervoși spre prezidiul conducerii RSSM.
Conducerea sovietică nu a mai așteptat nici demonstrația populației, nici a armatei și a plecat. În nicio Republică sovietică nu s-a întâmplat așa ceva, iar în Moldova a fost un șoc. S-a încercat mușamalizarea fiascolului în presa locala, cei de la Frontul Popular au avut inspirația genială să spună că au venit să participe la demonstrație, nu au avut nicio treabă cu pichetistii și au fost dezamăgiți că conducerea republicii a plecat. Chiar dacă a fost criticat, declarația Frontului a fost una foarte inteligentă dpdv politic, declarația preluată parțial de presă a contribuit și ea la clatinarea conducerii sovietice.
Evenimentele s-au soldat numai cu răniți, miliția dând dovadă, conform rapoartelor sovietice, de mult tact și netespectand întocmai ordinele. Voronin (viitorul presedinte) care deținea funcția de ministru de interne avea să se laude că datorită lui a fost evitată o adevărată baie de sânge, raportul sovietic nu-l amintește. Pichetistii au fost judecați și amendați, acest lucru va scoate în stradă pe 10 noiembrie un grup de demonstranți care au fost arestați, acest lucru va determina o amplă demonstrație care va duce la căderea Ministerului de Interne și la înlocuirea lui Grossu cu Petru Lucinschi și începutul pentru scurtă vreme a perestroikai în Moldova.
Chiar dacă modelul Moldovenesc pare o copie a celui chinezesc din Piață Tiananmen, în realitate impactul pentru moldoveni a fost mult mai mare decât pentru chinezi. Moldovenii au umilit puterea sovietică comunistă, nu cu sloganuri anticomuniste, nu cu sloganuri naționaliste, ci cu slogane pacifiste și antimilitariste. Plecarea conducerii sovietice speriată fără a mai aștepta desfășurarea paradei în ciuda eforturilor miliției și militarilor de a asigura desfășurarea sărbătorii și atitudinea populației care nu a degenerat în conflicte cu forțele de ordine au reprezentat o grea lovitură pentru sovietici în Moldova. Evenimentele ulterioare au însemnat, nu numai sfârșitul btejnevismului în Moldova, începutul prăbușirii puterii sovietice de la periferie către centru, după principiul dominoului. Mulți nu realizează că banalul eveniment din 7 Noiembrie 1989 de la Chișinău și răspândirea lui în spațiul sovietic avea să fie declanșatorul prăbușirii URSS. Modelul Moldovenesc avea să fie folosit în 1991 în Tarile Baltice și Caucaz. În 1989 Gorbaciov vorbea cu toți liderii est comuniști despre perestroika, despre deschidere, dar URSS avea mari probleme cu aplicarea ei, cu cât de depărtat de centru și mergeai spre periferii cu atât comuniștii din conducere erau mai duri. Evenimentele din Moldova au demonstrat că puterea lui Gorbaciov era subminata din interior iar încercarea acestuia de a renunța la Est, de a interveni și sacrifica România nu aveau să-i consolideze puterea, dimpotrivă avea să fie perceput ca un trădător. Rămâne emblematică remarcă lui Ceaușescu la ultima întâlnire cu Gorbaciov „tot ce se face acum, peste 10 ani va fi învechit, dacă nu vom avea în vedere ce este nou (în sensul de realitate”, cu alte cuvinte tot ce făcea Gorbaciov nu putea avea sorți de izbândă dacă se ignora realitatea.
Comunismul erea DICTATURA….ca la puscarie…toti la fel…toti la gamela….toti la cantina…toti fara drept de proprietate…..Culmea comunismului ABSOLUT erea cand puneam si nevestele la comun sa se servesca cine are nevoie…..Aproape de 89 erea o lozinca auzita din gura unui activist PCR….De la fiecare dupa posibilitati si la fiecare dupa necesitati…..Asa ca sa uitam prostia inventata de hebrei ca sa stapanesca lumea. Viitorul ar trebui sa fie: lipsa de exploatare si dreptul asupra rezultatelor muncii tale.