Centenar Alexandru Mateescu Frâncu (12 iunie 1914 – 4 iulie 2013)

Publicat de |2018-01-19T23:02:20+00:0019 ianuarie 2018|Legionarii în eternitate, Textele altora|

Centenar Alexandru Mateescu Frâncu
(12 iunie 1914 – 4 iulie 2013)

(publicat in Permanente din iunie 2014)

Este foarte greu să cuprinzi în câteva cuvinte viaţa, personalitatea, gândirea, caracterul, sufletul şi devotamentul unui mare român, care până la vârsta de 99 de ani a luptat pe toate căile, uzând de toate mijloacele avute la dispoziţie, pentru apărarea fiinţei naţionale a poporului şi a neamului românesc, a demnităţii, culturii, tradiţiei şi a credinţei în Dumnezeu a acestuia.

Alexandru Frâncu s-a născut la Bucureşti în 12 iunie 1914. După şcoala primară, a urmat cursurile liceului Gheorghe Şincai din Bucureşti, apoi a făcut studii superioare la Universitatea Bucureşti devenind Licenţiat în Drept. A obţinut titlul de Doctor în Drept şi Economie Politică la Universitatea din Paris şi Licenţa în Filologie Germanică la Universitatea de Stat din Rennes. A obţinut un titlu de Profesor în Angers şi încă unul de Profesor în Brazilia, împreună cu un titlu de Doctor honoris causa. Om de mare cultură şi vorbind 6 limbi, a avut o bogată activitate ziaristică: corespondent la „Curentul” din Paris, editor al săptămânalului „Documentation Hebdomadaire” din Paris, fiind totodată şi Secretar General al Asociaţiei Coresponenţilor de Presă Străini din capitala Franţei. După terminarea războiului şi-a continuat activitatea publicistică pe continentul sud-american: Director al revistei „România” (Buenos Aires) finanţată de Domniţa Ileana, Director al revistei legionare „Însemnări” (Buenos Aires), Director al revistei „Nouvelles D’Argentine” finanţată de Peron, „Goetheana”, revistă literară în patru limbi, finanţată de Dr. Storch.

I-a cunoscut îndeaproape pe Constantin Noica, Mircea Eliade şi Emil Cioran, pe care îi va venera şi îi va apăra întreaga sa viaţă, a cunoscut multe personalităţi de renume mondial, ca Herbert von Karajan şi Joseph Goebbels (1942).

A plecat din România în 1938, a trăit în Franţa (Paris şi Angers) până în 1945, când la Ambasada Română din Paris au apărut cinci români comunişti care s-au exprimat că vor să-l lichideze pe Frâncu. Se vorbea la Paris că s-ar putea ca în curând, ruşii să ocupe Franţa. Cel care i-a salvat viaţa a fost un prieten evreu, Lică Cracanera, iubit de toţi românii din Paris în perioada războiului, mare patriot român şi în acelaşi timp israelian, care l-a ajutat pe Frâncu să se ascundă, şi care, fără să-l întrebe, i-a cumpărat un bilet de vapor (Vasul Groix) cu destinaţia Buenos Aires, unde tot el a aranjat să fie primit şi ajutat de familia de români Stan şi Gina Ionescu (la care a ajuns după 32 de zile de călătorie cu un vapor de clasa a 3-a).

Alexandru Frâncu a fost un consecvent şi profund admirator şi cititor al revistei Permanenţe. Aştepta cu nerăbdare revista şi când o primea, după cum mi-a relatat într-o scrisoare, se aşeza în fotoliul său de nonagenar şi citea toată revista cu voce tare, ca să compenseze faptul că de zeci de ani nu a mai auzit vorbă românească. Avea o orientare deosebit de clară şi de corectă, o personalitate puternică şi avea curajul de a se lepăda de dogme învechite şi de a spune lucrurilor pe nume.

Surprinzător este faptul că scrierile sale publicate cu peste 55 de ani în urmă sunt de mare actualitate şi astăzi. Problemele, conflictele sociale şi ideologice, racilele sociale din vremea aceea, se regăsesc într-un mod foarte similar şi în vremurile noastre.

Marele merit al acestui om este însă capacitatea sa extraordinară de a se ridica deasupra micilor intrigi şi racile sociale ale vremurilor şi de a prezenta o imagine globală, reală si multilaterală a societăţii de atunci, imagine rămasă incredibil de valabilă şi astăzi.

A avut curajul şi argumentele de a demasca falsitatea şi incorectitudinea politicienilor de profesie, care se declarau public democraţi, dar care în realitate călcau în picioare cele mai elementare reguli ale democraţiei, urmărind doar interese personale sau de grup.

A avut curajul să afirme şi să demonstreze că Mişcarea Legionară a fost şi este mai democrată decât mulţimea de partide şi grupări politice care, atunci ca şi astăzi, nu se sfiesc să uzeze de cele mai abjecte tertipuri pentru a ajunge la putere şi implicit de a scoate din luptă prin denigrare, calomniere şi murdărire, a tuturor formaţiunilor politice concurente, mai ales a celor periculoase, care s-ar putea să fie agreate de masa cetăţenilor cinstiţi.

A arătat cu curaj şi cu exemple incontestabil de reale faptul că, atunci ca şi acum, Mişcarea Legionară este singura formaţiune politică cunoscută în lumea politică actuală căreia i se refuză sistematic şi total nejustificat orice drept de evoluţie politică şi ideologică. Şi astăzi i se reproşează acesteia, în mod stereotip, aceleaşi vechi fapte şi slogane, uneori cuvinte dintr-un vechi cântec, afirmaţii făcute acum 60 de ani de un grup de tineri care, lipsiţi de experienţă politică, încercau să facă o mişcare populară curată, orientată după principiile creştineşti şi pusă în slujba neamului.

Alexandru Frâncu a arătat în scrierile sale că o mulţime de mari personalităţi politice şi istorice din ultimii 100 de ani, conducători de state şi de partide, şi-au permis de la o zi la alta să-şi schimbe orientarea şi politica, fără ca cineva să-i judece sau să-i condamne pentru asta şi fără ca ei să se ruşineze de inconsecvenţa lor. Mişcării Legionare însă, în mod singular, nejustificat, refuzându-i-se orice drept de replică, i se refuză în continuare acest drept democratic elementar. Chiar şi unui condamnat la moarte i se acordă, inainte de a fi executat, dreptul de a vorbi, de a-şi spune ultimele cuvinte. Mişcării Legionare nici astăzi nu i se dă dreptul de a se exprima public, de a se dezvinovăţi, de a se apăra, de a aduce la lumină nişte adevăruri. Toţi rămân surzi când se arată că Mişcarea Legionară a fost scoasă de sub orice acuzaţie de Tribunalul de la Nürnberg, care este recunoscut şi respectat de toate ţările lumii, în afară de România de azi (zisă democrată). Comuniştii aveau motive să urască Mişcarea Legionară, aceasta fiind cea mai hotărâtă, consecventă şi incoruptibilă forţă de luptă împotriva comunismului. Dar “democraţii” de astăzi ce motive au? Nu cumva sunt aceleaşi motive? Sau poate sunt aceiaşi oameni deghizaţi în “democraţi”? E greu şi periculos de făcut aprecieri, nu doresc să aduc jigniri puţinilor politicieni cinstiţi din zilele noastre şi nici lucrătorilor cinstiţi de la diversele medii de informare publică, ziarişti, reporteri, comentatori radio şi TV, care adesea luptă cu eroism şi în condiţii de mare risc, pentru publicarea si apărarea adevărului, şi pe care avem toate motivele să-i respectăm.

Alexandru Frâncu ar fi putut să fie un ideolog al Mişcării Legionare, deoarece avea pregătirea necesară, experienţa retorică şi scriitoricească, dispunea de o mare şi multilaterală cultură, avea relaţii superioare în lumea politică şi culturală internaţională, era un mare patriot român, un om de o cinste şi o corectitudine incontestabilă. Poate l-a împiedecat eterna sa goană prin lumea veche şi nouă, poate i-a lipsit legătura cu ţara, poate că a fost marginalizat de legionarii din ţară. Rămâne însă un exemplar luptător pentru binele neamului şi al ţării româneşti, ca un stejar falnic uriaş şi impunător, la umbra căruia se vor putea regăsi mulţi tineri cinstiţi din zilele noastre.

Am avut însă surpriza să descopăr la acest mare luptător şi latura gingaşă, sensibilă, profund umană, a sufletului său. Mi-a destăinuit prin scrisorile sale o mulţime de amănunte de mare sensibilitate din viaţa sa. Însăşi modul de prezentare îl impune ca un sincer şi fascinant povestitor. Se bucura mult când îi relatam că am întâlnit în România tineri curaţi la suflet, iubitori de Dumnezeu, de neam şi de ţară, care merită încrederea noastră şi care sunt capabili să îmbunătăţească situaţia tristă a României de azi.

A suferit însă întotdeauna de dorul de ţară, de apăsarea exilului, de nostalgia anilor tinereţii, a locurilor natale, a limbii române, a tradiţiei şi culturii poporului roman. Într-una din ultimele sale scrisori, mi-a scris aşa:

„Te rog, acuma când vei fi în ţară, du-te într-o zi în Parcul Carol şi la Cişmigiu, şi fără să te vadă nimeni, sărută un petec de pământ şi pentru mine. Inutil să-ţi spun că în momentul ăsta, obrazul mi-e inundat de lacrimi. Cu mult drag, te îmbrăţişez ca pe o umbră ce-mi aminteşte ţara. Frâncu.”

S-a stins în 4 iulie 2013, în Rio de Janeiro – Brazilia, departe de ţara în care s-a născut, pe care a iubit-o din toata inima si pentru binele căreia a luptat cu toată puterea fiinţei sale, până la vârsta de 99 de ani.

Dumnezeu să-l odihnească.
Badea Gheorghe