Cele două reguli ale înţelepciunii, aşa cum le-am învăţat de la Petre Ţuţea şi Alexandru Graur

Prima regulă sună cam aşa: Nu există doi! Adică nu există două, la fel, nici măcar fire de iarbă sau de nisip. Le iei în palmă şi la o privire atentă, cât de cât cercetătoare, constaţi că da, domnule, diferă atât de mult cele două fire de nisip sau de iarbă de parcă fiecare ar avea propria sa personalitate! Propriul buletin de identitate!… Trăim într-o lume de unicate: de la firul de iarbă şi până la insul care pune în urnă votul său, pro sau contra unei legi, de la boschetarul analfabet şi sordid până la cel mai proaspăt nobeleat, la însuşi preşedintele Academiei, diversitatea este nesfârşită. Lumea, cosmosul, universul de când s-a fost născut şi până la sfârşitul timpului şi al timpurilor, stă şi va sta sub semnul unicităţii, este o revărsare nesfârşită de entităţi a căror existenţă, mai efemeră sau mai de durată, ilustrează acelaşi acest principiu prim: suntem fiecare dintre noi un unicat irepetabil în vecii vecilor! Cu un traseu al vieţii, cu un CV propriu, la fel de unic ca tragedia vieţii lui Hamlet sau aventuroasa existenţă a lui Ulisses. Căci, foarte probabil, unic este un adjectiv, un atribut, fără grade de comparaţie…
A fi unic este, aşadar, o regulă a Universului, a Creaţiei. Dumnezeu a creat numai unicate, dându-ne astfel şi un reper axiologic potrivit căruia să definim însăşi creaţia: neputinţa ontologică de a te repeta, de a te imita pe tine însuţi, de a te pastişa sau plagia. De ce Dumnezeu Atotputernicul nu poate(?) să creeze decât unicate? Iată o întrebare, o problemă, pe care oamenii nu s-au priceput să şi-o pună ca lumea. Mai avem timp…
Când nu ştii ce să spui despre cel pe care ştii numai să-l numeşti, poţi să fii sigur măcar de atât, că este un un. Articolul nehotărît nu vrea să numere, un om, adică nu trei sau şapte, căci pentru asta era suficientă forma de singular, ci numeşte prin un entitatea, unicatul. Sentimentul sau intuiţia acestui principiu ordonator al întregii Firi: principiul identităţii, al dreptului şi, deopotrivă al obligaţiei de a-ţi revendica şi asuma unicitatea ta, cea inconfundabilă şi irepetabilă. Pe unii, mai slabi, această identitate îi „sparie” până la a-i paraliza. Pe alţii, mai tari, îi face şi mai puternici în nevoia de a se exprima ca atare, de a-şi trăi ocazia unică a vieţii aşa cum n-a mai făcut-o nimeni.

A doua regulă, o completează pe prima şi sună împreună aşa: „Nu există doi! Există numai Unu!” Scris aşadar cu majusculă: Unu… Ceea ce vrea să însemne că în ciuda acestei diversităţi totale, există un temei pentru a vedea ceva comun tuturor acestor unicate, iar acest ceva la nesfărşit şi pretutindeni repetabil, ca o amprentă stilistică unică a marelui Autor, care face din toate cele existente un tot, este, la rândul său, unic, este un un universal, lucru pe care strămoşii noştri romani l-au intuit bine când i-au dat universului un nume derivat de la Unus: Universum… Faptul că toate alcătuiesc un tot, un singur tot, că totul este unu, decurge firesc, organic, din împrejurarea uşor de constatat că fiecare unicat este greu să fie separat de unicatele care îi dau ocol, înconjurându-l şi între-pătrunzându-se. Lumea toată este un continuum, iar separarea entităţilor din care lumea este alcătuită se justifică numai la un nivel superficial şi grăbit al percepţiei şi al priceperii. Separăm verbul de substantiv, de cele mai multe ori sunt evidente deosebirile care impun această distingere, dar nu sunt puţine situaţiile când verbul este şi substantiv, la supin, la infinitiv, sau substantivul este verb, vezi celebra alocuţiune „şi eu fuga, şi ea fuga”…
Separăm vocale de consoane, dar temeiurile acestei „segregări” devin neputincioase dinaintea semivocalelor, numite şi consonante, tocmai pentru că se împărtăşesc din natura deopotrivă a consoanelor şi a vocalelor. Facem capitole separate din gramatică şi vocabular, dar nu putem scrie gramatica unei limbi fără a descrie regulile după care se folosesc prepoziţiile şi conjuncţiile, aşa zisele instrumente gramaticale! Ce caută aceste cuvinte într-un dicţionar? Cum să descrii semnificaţia lui că sau a lui de, cele mai des folosite cuvinte din limba română?! Nici una dintre discriminările cu care operăm pe teren lingvistic nu este infailibilă ori definitivă! Cu cât te adânceşti în cunoaşterea şi înţelegerea domeniului cercetat, cu atât devin mai nesigure rezultatele la care te dus inevitabilele segmentări şi clasificări ale minţii noastre. Şi devine tot mai evident toate componentele se ţin una de alta alcătuind un tot!
Separăm limba latină de limba română, dar nu putem spune nici măcar care sunt acele două sau trei secole după a căror scurgere a apărut o limbă nouă, cea românească. Şi cât de nouă o fi aceasta de vreme ce despre o serie de cuvinte nu putem spune cui aparţin, limbii latine sau românei: degetar, cepar, lăudător etc.
Separăm limba de-o parte, gândirea de alta, şi le studiem separat, dar cât de repede ajungem la concluzia că separarea este artificială şi abuzivă, că între graiul omenesc şi mintea noastră există o aşa de strânsă îmbrăţişare încât cel mai potrivit este să le studiem împreună, ca un tot… Şi aşa mai departe procedând, din aproape în aproape, ajungem la înţelegerea şi demonstraţia faptului că toate se ţin una de alta şi alcătuiesc acel Unu de a cărui existenţă oamenii şi-au dat seama de timpuriu şi i s-au închinat cu recunoştinţă şi smerenie.
Enigmatica frază Nu există doi, există numai Unu, rostită de Parmenide în urmă cu vreo două milenii şi jumătate, am auzit-o deseori rostită şi comentată de Petre Ţuţea. Este temelia umanismului, a cultului şi a culturii persoanei umane. Este o frază înainte mergătoare învăţăturii cristice, cea care a pus persoana umană în centrul existenţei, eliberând-o, dându-i adică demnitatea de un, creat după chipul şi asemănarea Unuia Dumnezeu Cel de Sus. Una din interpretările posibile ale acestei fraze am descoperit-o în pledoaria sistematică făcută de Alexandru Graur în faţa studenţilor pentru a ne ajuta să vedem întregul, acel Unu, etern şi atotcuprinzător al esenţei fiecărui un, din care face parte fiecare un… Lecţia lui Graur se putea reduce astfel: între elementele unei dicotomii, ale unei antiteze, între segmentele A şi B rezultate în urma aprofundării obiectului studiat, între morfologie şi sintaxă, între latină şi limbile romanice, între vocale şi consoane, materie şi spirit, nu există o separaţie netă, o prăpastie fără fund, un hău ontologic, ci acele două entităţi pe care le distingem una de alta rămân mai departe legate prin subtile conexiuni care dau de fapt caracter de continuum domeniului cercetat, existenţei înseşi, lumii întregi, care chiar aşa trebuie percepută, ca întreg, ca una! A înţelege că obiectul studiat de ştiinţa căreia i te-ai dedicat este un domeniu continuu, că delimitările şi segmentările la care îl supui ca savant sau ca profesor în faţa elevilor, sunt relative, că nu sunt valabile în toate cazurile, că în spatele „discriminărilor” practicate din motive metodologice se ascunde funcţionarea şi alcătuirea de întreg a domeniului cercetat, această axiomă este cheia unei abordări înţelepte, convingătoare pentru ceilalţi, dar mai ales pentru tine însuţi…

*

Ave

„Căci-i împrăştiu şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfîntul Un
În care toate-s una.
Aşadar, Sfîntul Un… Dreptul nostru, al limbii române, la unicitate. La El să ne închinăm!