Ce-i de făcut? (1)

Publicat de |2011-07-14T19:49:58+00:0014 iulie 2011|Publicistică.Varia|

Domnule profesor ION COJA, toată lumea se întreabă CE-I DE FĂCUT?, ce-i de făcut ca să redresăm, ca să salvăm chiar această țară a noastră. Sunt convins că și dumneavoastră sunteți frământat de această problemă. Ați scris cu ani în urmă un proiect de constituție pentru România. La data aceea l-am frunzărit, nu l-am citit sistematic, dar tot mi-am dat seama că, în fapt, era o încercare de răspuns la această veche întrebare: CE-I DE FĂCUT? Cum apreciați acum, după aproape zece ani, acel răspuns?

 

Când ne întrebăm CE-I DE FĂCUT? e lucru clar că sunt foarte multe de făcut, iar eu, în Constituția Organică a României, am propus numai câțiva din pașii care, după părerea mea, trebuie făcuți. Constituția Organică a României?… E puțin pleonastic acest titlu, dar cred că este potrivit. I-am mai spus și Constituția Creștină a României, și așa mi-am dat seama că religia creștină este cea mai apropiată de adevăr pentru că este pe deplin organică… Te ajută să găsești răspuns la multe întrebări grele. Desigur, să te apuci să scrii de unul singur o constituție, fără să ți-o ceară nimeni, este un gest donquijotesc, aproape ridicul! Mi-e teamă să nu fim ridiculi și noi, acum.

 

Da, dar de la ridicul la sublim nu-i decât un pas. Cine știe? Poate îl veți face!…

 

Să-l facem împreună!… Deci, în legătură cu Constituția Organică a României, cred că o sumă de idei de acolo ar putea fi valorificate atunci când cineva se va pune serios la treabă să îndrepte lumea românească. Din păcate, sau din fericire, nu numai țărișoara noastră are nevoie de un tratament urgent și complex, ci întreaga planetă este în suferință cronică și riscă să nu-și mai revină niciodată!

 

De ce spuneți „din păcate”, înțeleg. Căci dacă lucrurile ar merge ca lumea în restul lumii, am apela la sprijin internațional, cum a fost în decembrie 1989, și am rezolva problema. Dar care ar fi câștigul nostru dacă lucrurile merg prost și pe plan mondial?

 

N-am rezolvat nicio problemă în decembrie 1989! Dimpotrivă! Problema noastră era că ne simțeam hăituiți și nedreptățiți de nemernicii ridicați dintre noi, activiști PCR sau securiști, și ne întrebam ce-i de făcut ca să scăpăm de ei. Acum, după 1990, am descoperit că factorii de decizie planetară, clasa politică la nivel mondial sub al cărei control am intrat, este mult mai  nemernicită decât politicienii noștri, de odinioară sau de azi! „Prost prostul, dar e-al nostru!”, era o vorbă care circula despre Ceaușescu. Avea un miez de adevăr, de care nu prea ne-am dat seama! Aș parafraza: Ticălos ticălosul, dar măcar e-al nostru!… În sensul că pe ticălosul ridicat dintre noi mai ușor îl pui la punct! Dar când ticălosul care îți strică viața o face de la mare distanță, uneori nici nu-l știi cum arată sau cum îl cheamă măcar, situația este mult mai …albastră! Așa se pune acum problema! Asta e schimbarea cu care ne-am pricopsit în decembrie 1989! Nu ne ajungeau ticăloșii noștri, acum îi avem pe cap și pe cei de rang planetar, căci doar, deh, ne globalizăm! Și globalizarea o începem prin globalizarea ticăloșiei!…

 

Vorbiți de ticăloșia din viața politică. Un termen dur, dar, din păcate, bine acoperit de realitate. Așadar sunteți de acord că esența problemelor pe care le are omenirea este de ordin moral, spiritual?

 

E cineva care spune altceva, printre visătorii care își pun întrebarea CE-I DE FĂCUT?… Este și perspectiva din care am simțit nevoia să scriu proiectul de Constituție! Fără o recuperare a omului, inclusiv a românului, în dimensiunea lui spirirtuală, morală, orice strategie de mântuire este una de …mântuială!

 

A naibii ce-mi este și limba asta românească! Mântuire și mântuială!… O simplă schimbare de sufix, și ce diferență fantastică face, între mântuire și mântuială?! Îmi dați dreptate?

 

Știi care ar fi paguba cea mai mare dacă cumva românii ar pieri?… Ar dispărea astfel și cea mai interesantă limbă de pe pământ! Foarte probabil, cea mai interesantă!…

 

Vorbiți serios?

 

N-o spun de la mine. Am parafrazat un mare lingvist. Nu era român!… Dar nu mai adaug nimic, ca să nu deviem de la subiectul nostru! Este mult prea important!

 

Care din propunerile cuprinse în Constituția „dumneavoastră” credeți că este cea mai importantă, mai interesantă?

 

Cea mai importantă propunere cred că nu-mi aparține, ci am preluat-o de la Mihai Eminescu, de la bădița Mihai, și am considerat-o atât de importantă încât am trecut-o și în preambulul Constituției, ca un fel de motto sau de memento: România este un stat ale cărui legi trebuie să asigure caracterul românesc al vieții desfășurate între fruntariile naționale. Hai să-ți dau citatul întocmai: „Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.” Acest text l-am invocat cu convingerea că o Constituție a unui stat național trebuie să aibă prevederi prin care populația majoritară să fie protejată pentru a-și păstra caracterul majoritar!

Dar, din punctul de vedere al ideii de la care am plecat, anume că este nevoie de o politică, de o strategie la nivel planetar pentru recuperarea spirituală și morală a omului, cred că proiectul meu de constituție vine cu o propunere practică, cum nu se poate mai concretă, demnă de toată atenția.

 

Vă ascult cu atenția mea maximă!

 

Așadar, nu numai românul se întreabă „ce-i de făcut?”, ci însăși omenirea, ființa umană se simte în impas, la răscruce, în pragul unei catastrofe, a extincției chiar! Soluția căutată de toată lumea nu poate fi decât una globală, planetară. Faptul că împărtășim cu toții aceeași soartă mă face să sper că odată cu ființa umană se va salva și ipostaza românească a umanității!… Dumnezeu lasă, din când în când, să dispară o limbă, un popor… Dar nu va lăsa și ființa umană pradă Răului dezlănțuit, pradă Nefârtatelui!… Vezi ce denumire interesantă i-a dat românul tovarășului diavol: Ne-fratele, Ne-fârtatele… E un fel al sufletului național, etnic, de a se lepăda de Diavol, refuzând ideea că s-ar putea face frate cu Diavolul!

 

Nici măcar până trece puntea?!

 

Toate pe lumea asta au și excepții!… Am încercat și eu de câteva ori să mă fac frate cu domnul Dracu, până treceam puntea, dar nu l-am putut păcăli, m-a „mirosit” ce vreau și nu m-a ajutat deloc! Slavă Domnului!…

 

Așadar, numai o strategie de redresare morală ne poate duce la salvare, la supraviețuire! Ce strategie propuneți?

 

Cauzele decăderii morale sunt multe, deci și remediile sau strategiile sunt și ele mai multe, multe și complexe, al naibii de complexe. Nu le putem aborda decât pe rând și prin simplificare. Deocamdată mă voi referi la una din cauze, la care meditez de multă vreme, încă de pe vremea studenției, când la un curs de folclor marele profesor care a fost Mihai Pop ne-a atras atenția asupra cauzelor care-i fac pe mulți tineri de la țară ajunși la oraș să o ia razna, să încalce legea, să se „dezbrăcineze”, ca să folosesc un cuvînt des folosit de Petre Țuțea. De ce ajung infractori mulți dintre acești tineri?

Anume, la țară, în lumea restrânsă a satului, unde fiecare știe și află totul despre fiecare, tinerii se înfrânează de la multe ca să nu se afle și să se facă de rușine, ei și familia, părinții, neamurile. Ne-a vorbit aușlu Pop despre rușine, ca sentiment puternic resimțit la țară, în satul tradițional, patriarhal, rușinea care funcționează sau, mai bine zis, a funcționat ca o auto-cenzură cel puțin la fel de puternică ca și frica de legea penală sau teama de judecata divină… Plecat la oraș, unde se pierde în mulțimea de oameni, tînărul se simte liber, în sensul că prostiile pe care le face știe că nu vor ajunge la urechea părinților, a vecinilor, a neamurilor. Iar dacă mai pleacă acum și din țară, e jale!… Mecanismul este foarte răspândit, funcționează practic la toți oamenii, care abdică mai ușor dela rigorile legii sau ale comportamentului demn, corect, în situațiile în care individul speră sau crede că nimeni nu va afla acasă, în sat, în familie, ce prostii a făcut. Ești de acord?

 

Da, sunt observații banale, care consemnează un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Ce vreți să demonstrați prin asta?

 

Logic, deductiv, din cele de mai sus putem trage concluzia că avem nevoie de un procedeu, de un sistem, de un mod de reorganizare a vieții publice prin care să se poată afla și contabiliza toate faptele de care cineva s-ar putea rușina, el sau rudele apropiate, copii, părinți, soție… Prin care să se poată contracara, în lumea de azi, pierderea rușinii! Pierderea acestei cenzuri! Oamenii nu au pierdut rușinea de tot, dar mulți ajung în situația de a sta liniștiți știind că o anumită faptă urîtă, nu neapărat penală, ci numai urîtă, o găinărie, o neobrăzare să zicem, nu ajunge să fie cunoscută de persoanele la a căror părere țin: familie, rude, prieteni etc.

Asta-i una la mână! Mai am în vedere că mulți, când se abat de la normele conduitei demne, se liniștesc sufletește la gândul că acea faptă se va uita, că lumea are și alte griji decât aceea de a ține minte prostiile sale. Mai ales tinerii se amăgesc făcând acest calcul… Deseori calculul este „corect”.

A treia categorie de fapte sunt cele pe care cineva le săvârșește, fapte urîte, care pot avea consecințe penale, dar care pot fi săvârșite de o așa manieră încât legea, mai ales legile dintr-un stat de drept, să nu le poată condamna. Intră aici majoritatea cazurilor de înșelăciune, în care unii sunt maeștri, fie că înșeală alte persoane, fie că înșeală mai ales statul, dar o fac abuzând de detalii procedurale și alte subterfugii legale, imaginate, chipurile, ca să apere individul de abuzurile justiției… Statul de drept este foarte permisiv în această privință! Dacă nu cumva este organizat chiar în acest scop, să permită unei categorii de infractori să scape basma curată! Ia, de exemplu, așa numitele prescripții! Fură nemernicul de stinge, este prins, plătește avocați, procurori și judecători, iar procesul se întinde până intră în prescrierea faptei!… Vezi cazul doctorului Brădișteanu!

E greu, chiar imposibil uneori de imaginat modificări ale legislației care să pună capăt înșelăciunilor! Dar putem face altceva: dacă infractorul nu ajunge după gratii, măcar să i se ducă buhul despre ce a făcut!… Și pentru asta nu este nevoie să apelăm nici la presă, nici la televiziune, ci apelăm la victimă! Victima are dreptul, eu aș zice și datoria, după ce o pățește, să ne avertizeze pe noi, ceilalți, asupra pericolului pe care îl reprezintă escrocul în cauză!…

 

Nu am înțeles mai nimic!

 

Hai să intru în subiect: cred că am avea nevoie de instituția pe care am putea-o numi CAZIERUL CIVIL…

 

Cazierul civil?

 

Exact!… Spre deosebire de cazierul penal, ar fi un cazier în care să fie înregistrate toate faptele, bune și rele, relevante pentru calitatea morală a persoanei respective. Un cazier din a cărui lectură să înțelegi dacă persoana în cauză este sau nu demnă de încredere: poți să faci din ins un asociat în afaceri, poți să fii de acord ca individul să-ți devină cuscru sau cumnat ori ginere, poți să-l votezi sau nu la alegerile de primar în urbea ta etc. Pentru a culege datele cuprinse în cazierul civil apelezi la persoanele care au avut de-a face cu subiectul, și sunt sau nu mulțumite de cum au decurs lucrurile. Ca pacient al unui medic, client al unui avocat, elev al unui profesor, să ai posibilitatea să-ți spui părerea, bună sau rea, iar acea părere să rămână consemnată în cazierul personal, civil, al avocatului sau medicului respectiv. Inclusiv părerile pozitive, laudative. Aș sublinia: accentul cazierului civil să cadă pe aspectele pozitive!

Adică, în fapt, să dăm extensiune maximă ideii de transparență. Avem nevoie să știm cât mai multe, fiecare despre Celălalt! Relațiile umane trebuie să se bazeze cât mai mult pe adevăr și pe informații corecte cât mai multe, mai grăitoare!… Să știi cu cine ai de-a face! Ce-i poate capul Celuilalt! Adevărul este temelia încrederii, iar increderea este temelia societății, a concordiei! Fără încredere între noi suntem pierduți!

 

Poate dați un exemplu, două.

 

Îmi vine în minte o poveste din familie… Maică-mea s-a căsătorit, așa cum încă se mai obișnuia la acea vreme, prin pețire. Au venit de au pețit-o mai mulți flăcăi. Ca-n basmele copilăriei. Era un moment amuzant în casă când maică-mea povestea cum de a câștigat taică-meu turnirul respectiv… Un anumit episod m-a impresionat cel mai mult: maică-mea l-ar fi plăcut la un moment dat pe unul dintre pețitori, dar răspunsul nu se dădea pe loc, în ziua când se făcea „vedeala” între viitorii miri. Tinerii se plăceau sau nu și erau lăsate câteva zile pentru a se rumega bine oferta înainte de a se da un răspuns. Așa că bunicul meu, neica Stan, n-a zis ba, n-a zis nici da, ci a venit a doua zi la oraș, la Constanța adică, și s-a interesat mai îndeaproape cine este tatăl băiatului, familia deci. Și așa a aflat că averea cu care l-au lăudat pețitorii era avere făcută de ta-su în condiții cam dubioase, în timpul războiului. Circula atunci, printre oamenii serioși, un nume prost al averilor „făcute în timpul războiului”. Întors bunicul acasă cu această informație, toată lumea a fost de acord, inclusiv maică-mea, că nu se pot face neamuri cu asemenea oameni, îmbogățiți după război, adică de pe urma suferințelor și lipsurilor specifice războiului. Cum am zice noi azi, îmbogățiți după revoluție… Eh, dacă bunicul, așa „econom de oi” cum era categorisit la primărie, adică cioban, nu ar fi avut inteligența să apeleze la acele informații care circulau în târg, dumneata ai sta de vorbă acum cu altcineva, în niciun caz cu mine! Norocul meu, norocul cel mai mare, de a veni pe lume!, a fost că bunicul a dat importanță acelor informații, a ținut seama de „dosarul” pețitorului! Eh, ideea ar fi că este timpul ca, în lumea de azi și mai ales de mâine, asemenea informații să fie ușor de găsit, să nu fie nevoie să pleci la oraș după ele.

 

Dar cum să faci?

 

Să deschizi internetul! Și să cauți numele persoanei care te interesează, la o anumită adresă, a unui serviciu specializat în adunarea și stocarea datelor personale ale fiecărui individ.

 

Un fel de wikipedia care să ofere informații despre fiecare persoană?

 

Da, cam așa ceva. Un fel de wikipedia mult mai cuprinzătoare, nu numai pentru personalități, ci pentru persoane, cât mai multe persoane. În principiu, propunerea este ca odată cu majoratul, fiecare să devină titularul unui cazier civil. Deocamdată este prea devreme pentru a discuta asemenea detalii. Vom vedea!

Da, un fel de Vikipedia va fi, cu tendința de a înregistra un număr mult mai mare de subiecte și de informații. Cu posibilități multiple de a introduce informațiile, dar și cu un  control mai sever al corectitudinii acelor informații. Bunăoară, ca să dau alt exemplu, pe Wikipedia, la subiectul ION COJA se spune că am fost secretar PCR pe Universitatea București… Am încercat să-i fac atenți că informația aceasta nu este corectă. Nu am reușit. Iar acum aș dori să aflu cine a introdus în fișa mea această… Cum să-i zic? Inexactitate?… Exact, că s-a ivit ocazia, apelez la cititorii acestui blog, dacă este unul mai priceput, să încerce să afle cum a ajuns pe wikipedia acea referință. Am eu o bănuială, un anumit domn, un anumit interes de a mă discredita, de a mă mușca de…

Deci, dacă facem asemenea caziere, titularul va avea acces la propriul cazier și va putea ușor interveni, dezmințind ce este de dezmințit. Ba chiar adăugând ce are de adăugat, căci, spre deosebire de cazierul penal, repet, cazierul civil trebuie să conțină și informațiile pozitive, care onorează persoana titularului. În plus, să nu se admită anonimatul sursei! Știu, unora li se va părea caraghioasă sau chiar prostească această idee, a unui dosar de identitate – așa i-am spus în proiectul de constituție, care să fie oglinda fidelă a faptelor fiecăruia dintre noi. Da, seamănă cu wikipedia, wikipedia este genul proxim al cazierului civil propus să existe, să-l înființăm.

 

Cu ce s-ar deosebi de dosarul de la Securitate?

 

Bună întrebare! Păi, mai întâi că este vorba de un dosar public, la care are acces oricine, pentru a-l citi și, dacă are cu ce, pentru a-l completa. Iar persoana vizată are dreptul să conteste ce crede de cuviință. Iată, eu mi-am văzut dosarul de la Securitate. În general, conține adevărul, la nivelul faptelor. Interpretarea faptelor lasă de dorit însă, dar nu întotdeauna. Dacă mi s-ar fi adus la cunoștință acest dosar atunci când a fost întocmit, aș fi contestat o anumită informație care nu era corectă. Din pricina ei, nu am primit pașaport ani de zile, din 1969 până în 1984… În general, m-a emoționat lectura dosarului meu de la securitate. Am găsit acolo înregistrate discuții telefonice de-ale mele cu maică-mea, de prin anii ’70, emoționante până la lacrimi… M-a deranjat un comentariu legat de un student, complet anapoda… Așadar, probabil că dosarul de identitate sau cazierul civil nu va cuprinde decât fapte și comentarii cu autori bine precizați. Nu vor exista comentarii ale „redacției”, anonime, cum există în dosarele securității. În rest…

 

Mi-am adus aminte de expresiile „a-și strica dosarul” sau „a-și atârna de coadă o tinichea”. Are vreo legătură cu discuția noastră?

 

Binențeles. Teama de a nu-ți atârna de coadă o tinichea a funcționat până în 1990. Dar acea tinichea nu era numai o chestiune politică, de pildă faptul că ascultai Europa Liberă și povesteai la toată lumea ce au mai zis ăia! „Vă stricați dosarul cu Țuțea ăsta!”, m-a avertizat un securist în 1988. Puteai să-ți strici însă dosarul și printr-un divorț sau printr-o viață destrăbălată, securitatea consemna și lucruri de astea, deși accentul era pe aspectul politic al comportamentului, pe fidelitatea ideologică.

 

Ați fi de acord ca accesul la dosarul dvs de securitate să fie liber, la dispoziția oricui.

 

În principiu, da. Nu am nimic de asuns. Cine dorește primește acceptul meu. Poate că aș avea de făcut mai multe corecturi. Una îmi vine în minte acum: la un moment dat am fost anchetat la securitate pentru o piesă de teatru anti-comunistă, pe care am încercat s-o scot din țară, s-o fac să ajungă în Occident, la Andrei Șerban în primul rând. Dosarul, așa cum sunt relatate faptele, ar permite cuiva să tragă concluzia că am fost turnat la securitate de Dinu Cornel, care apare în dosarul meu ca una din persoanele la care am apelat să scoată textul. În realitate eu am greșit, căci l-am sunat pe Dinu în cantonament, iar telefoanele de la Săftica pe care le primeau fotbaliștii erau urmărite. Nu din rațiuni politice! Când Cornel și-a dat seama că a fost descoperit și că va urma reacția securității, mi-a trimis vorbă prin Conți Bărbulescu, să mă avertizeze. Conți, precaut, nu m-a căutat direct, ci a apelat la un prieten comun, Dan Cornel, Belafitul, care, cu fereală, la Cina, m-a pus în temă… Deci, atenție la dosarele acestea ale securității, nu sunt întotdeauna în concordanță cu faptele… Mai am și alte exemple!

 

Și cum s-a încheiat povestea cu piesa?

 

Cum e mai rău!…

 

Adică?

 

Adică eu nu am încercat numai prin Dinu Cornel să scot piesa, ci, aproape concomitent, prin alte vreo cinci-șase persoane. Două din încercări au reușit, piesa a ajuns în Occident și așa am constatat că Occidentul era anti-comunist numai când și când… În mod selectiv! Prietenul meu de la Paris Victor Smatoc a umblat cu piesa pe la edituri, pe la Allain Parouit… A ajuns piesa și pe la Monica Lovinescu… Am semnat-o inițial cu pseudonim, Ion Românu… Repet: reacția celor din Occident, în frunte cu Monica Lovinescu și Petrică Ionescu, a fost incalificabilă! …Lăsăm acum această poveste, facem o discuție separată pe acest subiect, dacă vrei, subiectul fiind amăgirea, greșeala noastră, a celor din Est, de a crede că anti-comunismul occidental a fost sincer. Ne-am înșelat amarnic!… Înțelegerile de la Yalta funcționează și acum… Funcționau și atunci deci! …Ne întoarcem la cazierul civil! Cum ți se pare ideea?

 

Când mă gândesc la informațiile pe care le are alegătorul român cu privire la candidații noștri, inclusiv candidații la Cotroceni, cred că oricum trebuie făcut ceva pentru o mai bună informare a publicului, mai ales în condițiile în care nu se poate conta prea mult pe informațiile din mass media! Suntem într-o ceață totală! M-am uitat pe CV-ul oficial al celor doi foști președinți și pe al actualului, scandalos de superficial. L-am căutat și pe al președintelui francez, mult mai cuprinzător, dar și acela incomplet!

 

Corecta circulație a informațiilor la nivelul oamenilor de rând, ca mine sau dumneata, va avea un profund rol educativ, va obliga pe mulți să ezite înainte de a îngroșa obrazul! Hai să-ți mai dau un exemplu: am fost înșelat de o persoană care a știut să-mi câștige încrederea. Fac parte din categoria de oameni care au mare încredere în semenii lor. Noi, cei din categoria aceasta, suntem ușor de dus de nas pentru că, de fapt, ne comportăm normal, adică ne punem în locul Celuilalt și eu nu mă pot imagina înșelând, mințind, furând etc. Și am această tendință, să cred că celălalt nu este în stare nici el să-mi facă ceea ce eu nu i-aș face lui!… Oamenii ceilalți, care nu se lasă ușor păcăliți, sunt cei care, procedând la fel, adică punându-se în locul celuilalt, le este ușor să se imagineze pe ei înșiși mințind, înșelând… Și atunci se feresc de Celălalt, nu au încredere în Celălalt. Pentru toți oamenii Celălalt, cel din fața lui, este el însuși, dar pentru unii asta înseamnă Infernul, cum zicea Jean Paul Sartre, pentru alții, pentru mine, pentru dumneata, Celălalt este copia mea fidelă, fratele geamăn… Și am în Celălalt încrederea pe care o am în mine. Oamenii care nu au încredere în ceilalți dovedesc că nu au nici în ei încredere, că nu cunosc respectul de sine! Că se știu pe ei înșiși capabili de orice!

Revin la fapte: Deci am fost înșelat. În urmă cu vreo trei-patru ani. M-am adresat autorităților, iar acestea au constatat că nu se întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Nu încheiasem nici un act semnat de amândoi, de mine păgubitul și de nemernic! Numai că fapta se produsese! Pentru sănătatea societății în care trăim asemenea situație, chiar dacă nu este penalizată de justiție, nu poate să rămână însă nesesizată, neînregistrată, fără urmări, necunoscută concitadinilor, opiniei publice. Dacă am trăi într-un sat, m-aș plânge la toată lumea, la rudele și prietenii șarlatanului, la familie, copii, soție etc. Probabil că nu aș recupera paguba, dar individul își va pierde bunul renume cu care este creditat oricare dintre noi până la proba contrarie. Se produce deci proba contrarie. I se duce buhul că-i spejur și nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu nemernicul!… Asemenea sancțiune uneori este mai importantă, mai dureroasă decât cea prin justiție.

În lumea modernă, de azi, acest mecanism nu mai funcționează. În justiție, la poliție, cuvîntul victimei contra cuvîntului Celuilalt nu are nicio valoare, dar într-un cerc restrâns, unde ne cunoaște toată lumea, cuvîntul contează! Eh! Despre asta este vorba: să facem cuvîntul să conteze și în lumea modernă! Inclusiv în lumea afacerilor! De mii de ani cuvîntul, sub forma de jurămînt sau cuvînt de onoare, a contat. A produs consecințele firești. De ceva vreme, în lumea modernă nu mai contează decât semnătura, actele notariale, dovada scrisă. Ba chiar și semnătura poate fi uneori falsificată! Se va ajunge la amprenta digitală sau oculară pentru a autentifica ceva. Cuvîntul nu mai are nicio valoare!… Nu se mai poate continua așa!

Să-ți mai dau un exemplu: tata a fost grădinar și negustor. Împreună cu fratele sau mai mare, Ștefan, au avut cea mai mare grădină din Dobrogea. Târziu, după moartea tatii, am aflat dela unchiu Fani că ei practic nu semnaseră niciodată vreun contract, că toate afacerile le încheiau prin strângere de mână! Prin angajarea onoarei. Dacă vreuna din părți nu respecta înțelegerea, celălalt îl denunța public, adică le spunea și celorlalți negustori, prieteni, cunoscuți etc. ce a pățit, iar cel în cauză o pățea rău de tot: nimeni nu mai vroia să aibă cu el de-a face. I se închideau toate ușile în nas, nu i se mai răspundea la salut etc. Devenea un paria! Făcuse de rușine onoarea lui de negustor! Asta nu era o vorbă goală! Aici trebuie citit cu atenție Caragiale!… Personajele sale, adică lumea de odinioară, era obsedată de onoarea ei, de onorabilitatea ei! Avea acest ideal!

 

Deci ce propuneți concret?

 

Propun să se înființeze o instituție total independentă și apolitică, care să se ocupe de înregistrarea și stocarea tuturor informațiilor care pot fi importante pentru caracterizarea unei persoane ca persoană de încredere sau, dimpotrivă, ca persoană cu care să nu închei nici o înțelegere, cu care să nu ai de-a face. Cu care să nu bați palma, căci după aceea vei ajunge să-i bați obrazul! Să readucem astfel onoarea și respectul cuvîntului dat, al promisiunii făcute, ca criteriu și normă de comportament în societatate, monitorizând pierderea onoarei cu aceeași grijă cu care urmărește procuratura încălcarea legilor. Să se înregistreze astfel dacă subiectul este om de onoare sau nu!

Rezultatul funcționării acestei instituții va fi un cazier civil personal, cu care ne alegem fiecare, cazier care să se afle la dispoziția oricui este interesat să știe ce trebuie știut despre o persoană ca membru al societății care îi include pe amândoi. Atât cele bune, cât și cele rele! Trebuie proclamat acest drept! Dreptul de a ști despre celălalt tot ce poate să mă facă să-i acord sau nu încrederea. Scris cu majuscula: ÎNCREDEREA!

În felul acesta vom contracara acest mare defect al societății moderne, în care individul, raportat la mii și chiar milioane de semeni, este pe cale să-și piardă identitatea și să trăiască într-un anonimat total. Trăiește în mijlocul unor semeni, dar nu se cunosc între ei, nu știu unul de altul ce soi de om este fiecare. Nu le pasă unora de ceilalți! O lume în care nu funcționează încrederea între oameni, ci teama și suspiciunea. Nu funcționează onoarea sau rușinea ca reper. Asta tinde să devină lumea modernă! Or, la temelia unei societăți se află încrederea. Chiar și acolo unde lucrurile merg prost, tot a mai rămas ceva încredere între oameni! Cu cât este mai mare și mai „multă” încrederea între concitadini, cu atât este mai puternică acea cetate, mai ușor de condus, cu cheltuieli și eforturi minime. Unde încrederea e puțină, este nevoie de poliție multă, de legi multe care să pedepsească în stânga și în dreapta! Deci, în efortul, în strategia de recuperare a omeniei, a respectului pentru onoare și demnitate, pentru cuvîntul dat, pentru promisiunea făcută, pentru jurămîntul rostit, cred că ar fi utilă instituirea acestei instituții: cazierul civil.

 

Așadar, cazierul penal nu este suficient?

 

Majoritatea celor pe care eu nu dau nici două parale sunt persoane care nu au cazier penal, iar dintre aceștia majoritatea au încălcat legea de nenumărate ori și ar fi trebuit să aibă un cazier penal bine garnisit. Poate că spune ceva cazierul penal despre persoanele în cauză, care au cazier, dar lipsa cazierului penal nu spune mai nimic despre cei care nu au cazier!… Lipsa cazierului penal nu  garantează onorabilitatea! De pildă, guvernul României sau parlamentul! Nu au cazier penal niciunul, dar asta nu înseamnă că printre miniștri și parlamentari veți găsi mulți oameni de onoare! Dimpotrivă, li s-a dus buhul cât sunt de nemernici cei mai mulți! Chiar toți, zic unii! Cred că acest cazier civil trebuie să conțină toate dosarele care au primit NUP, măcar să existe sancțiune morală acolo unde legea este prea îngăduitoare. La fel, orice arestare sau reținere, chiar dacă nu este urmată de o condamnare definitivă! Precum și toate cauzele civile în are a fost parte titularul cazierului civil. Cazierul civil trebuie să cuprindă, în principiu, toate mențiunile din mass media cu referire la persoana în cauză. Referințe ale profesorilor, ale foștilor colegi, ale fostei soții, ale fostei soacre mai ales!

 

Va fi un volum de informații foarte mare!Imens! 

 

Pentru posibilitățile internetului, ale computerului, sunt floare la ureche! Oricum, e lucru cert că azi, mai mult ca pe vremea securității, suntem foarte atent monitorizați, începând cu convorbitile telefonice care ne sunt înregistrate și ascultate, cheltuielile efectuate pe card etc. Big Brother vrea să știe totul despre fiecare dintre noi. În ce scop? Nu prea știm! Dar nu putem presupune nimic bun, frumos, acceptabil!… Introducerea cazierului civil dejoacă în mare măsură strategia aceasta de supraveghere ocultă, secretă. Transparența totală pe care se bazează cazierul civil dă mari șanse acestui proiect să aibă o influență benefică asupra comportamentului nostru cotidian. Elementul esențial îl constituie faptul că titularul își poate vedea oricând cazierul. Poate că accesul altora la cazierul civil al cuiva să fie condiționat și restricționat în vreun fel. Bunăoară să existe un acces liber, nerestricționat de nimic, atunci când e vorba de cazierul unor demnitari, al președintelui Țării, de exemplu! Un asemenea cazier să-i permită cetățeanului să-și facă o părere proprie cât mai întemeiată despre președintele Țării, e sau nu vinovat de vânzarea pe mai nimic a flotei comerciale? A fost sau nu racolat de americani pentru a divulga secrete cu privire la subsolul României? A fost sau nu agent KGB, al Moscovei?… Ca să pomenesc doar una dintre acuzațiile formulate în presă pentru cei trei președinți post-decembriști, la care lumea încă nu a primit un răspuns clar, da sau ba!

Mi se pare normal faptul că cei care ne conduc vor să știe cât mai mult despre supușii lor, dar și aceștia au dreptul să știe totul sau aproape totul despre cei care ne conduc! Dar și despre cel de alături! Nu intimități, ci acele informații din care să poată deduce câtă încredere să aibă în persoana respectivă.

 

Cazierul civil al dumneavoastră îmi aduce aminte de acele agenții care calculează factorul de risc pentru fiecare țară, încurajând sau descurajând intențiile de investiții în acea țară.

 

E corectă comparația. Putem privi lucrurile și din această perspectivă: cât de riscantă este relația cu o persoană.

 

N-ar fi corect ca și cazierul penal să fie public?

 

Foarte corectă și această propunere. De vreme ce actul justiției este public, ar trebui ca și cazierul penal să fie accesibil. Se mărită o jună domnișoară cu un flăcău și află abia după pe la ce adrese a mai hălăduit individul. Dacă ar fi știut din timp, poate nu făcea pasul atât de important al căsătoriei.

 

V-ați gândit și la reversul medaliei? La partea negativă a cazierului? S-ar putea ca unele efecte neașteptate să compromită totul.

 

Este o sugestie foarte prețioasă… Da, nu este deloc exclus să existe și asemenea aspecte. M-ai pus pe gânduri!

 

Ați auzit de Trip Advisor? Este un site pe care găsești impresiile clienților despre hotelurile unde au locuit o zi sau mai multe! Dacă mă gândesc bine, este tot așa, un gen proxim al cazierului civil!

 

Nimic nu poate fi nou sub soare. În întregime nou! Comparația cu Trip Advisor este foarte bună. Dacă un asemenea cazier există pentru hoteluri, de ce n-ar exista și pentru orice persoană juridică sau fizică. Doar acesta este și sensul ideii de persoană: o entitate inconfundabilă! Comparația dumitale îmi dă curaj. Deci nu fac o propunere zăpăcită! Am ante-mergători serioși! Natura non facit saltuus!

 

Acum, dacă ați deschis vorba, mergeți până la capăt și faceți safteaua cazierului civil, ca să fiți luat în serios!

 

Nu te înțeleg…

 

Deschideți balul și dați amănunte despre cel care spuneați că v-a înșelat, v-a escrocat! Nume, adresă, profesie, funcție… Ca să știm și să ne ferim de el, să nu mai pice și alții de fraier, cum ați picat dumneavoastră! Ați spus că asta ar fi menirea cazierului civil! Trebuie început cu primul caz. Așa cum spune și proverbul chinezesc: orice drum, oricât de lung ar fi, începe cu un pas, primul! Făceți-l acum!

 

Mă pui într-o situație… Dar ai dreptate. Da, de ce nu?! Individul care m-a înșelat …sunt doi și se numesc C.Sandu și I. Giorgian! Nu le dau numele întreg. Deocamdată!… Mi-au fost recomandați de un vechi prieten, colonelul Doru P., care a garantat pentru seriozitatea lor… Le-am acordat și eu toată încrederea deoarece unul dintre ei este machedon, aromân, iar celălalt mason și activist politic la PSD, cu aspirații și calități pentru a face o frumoasă carieră politică. Propriu zis mă consider înșelat mai ales de numitul G.I., el m-a mințit și și-a luat față de mine angajamente mincinoase. Nu cunosc prea bine mediul masonic, dar mi-am zis că este un mediu atent selecționat și pot conta pe seriozitatea celor care l-au primit pe individ în masonerie. M-am gândit că tînărul G. nu-și va risca viitorul politic prin afaceri la limita licitului, dar în esența lor profund imorale, detestabile. Găinării! Hoțomănii! În plus, am aflat ca are o soție de mare ispravă, ca și părinții etc. Din toate părțile garanții de seriozitate și onestitate! Post factum am aflat că aceeași „țeapă” au mai tras-o și altora. Bun! Legea nu-i condamnă, pentru că între noi nu este nimic scris și semnat, așa cum cere statul de drept, dar cred că e bine pentru cei care vor mai avea de-a face cu cei doi să știe, să afle că este unul Ion Coja care îi detestă pe dumnealor C.S. și I.G. ca pe niște indivizi fără onoare. Este cuvîntul meu contra cuvîntului lor. Cine vrea crede pe cine vrea! Punct! E destul?

 

M-ați dezamăgit. De ce nu le spuneți numele complet?

 

Pentru că la data când m-au „țepuit” nu exista cazierul civil. Le acord o șansă de reabilitare. Dacă nu se vor folosi de ea, atunci nu mă mai complic nici eu și facem safteaua ca lumea! Cu ei vom deschide lista găinarilor din România. Legea penală nu condamnă găinăriile. Și nici înșelăciunile cu forme legale. Dar legea morală trebuie să-i sancționeze într-un fel. Măcar așa, făcând să le roșească obrazul părinților! Sau al soțiilor etc.

 

Sunteți bun de saftea?

 

Da, da! Am verificat în mai multe ocazii, sunt bun de saftea!… Doamne, ajută!

 

Propunerea dumneavoastră nu necesită și un sprijin financiar?

 

Ba da, dar nu atât de mare încât să abandonăm proiectul din lipsa fondurilor. În plus, după ce este pus pe picioare, acest cazier poate aduce bani frumoși celor care îl vor administra și în felul acesta cazierul își va putea atinge dimensiunile la care poate aspira. Dacă, așa cum bănuiesc, guvernanții noștri nu vor agrea acest proiect și va trebui să-l declanșăm și să-l susținem numai noi, societatea civilă, prin câteva ONG-uri, banii necesari nu vor fi totuși foarte mulți, nu este vorba de o sumă inaccesibilă. Baza va fi internetul, totul va fi la vedere, transparență totală. E loc și pentru voluntariat. Cred că se poate găsi și formula pentru a avea acces la fonduri europene, doar sunt la modă!

 

.

Nota bene: ideea cheie, ideea „forță” cum ziceau teoreticienii realismului socialist, este ideea de transparență totală, care nu se referă numai la faptele persoanelor, ci și la regimul proprietății. Trebuie renunțat la orice formă de anonimat a proprietății. Dacă proprietatea este o formă demnă de manifestare liberă și neîngrădită a personalității umane, nu există niciun temei moral pentru a practica vreo formă de anonimat al proprietății. Nu există niciun motiv moralicește valabil pentru a-ți ascunde statutul de proprietar. Poți fi discret în această privință, modest, și ți se poate respecta acest comportament. Dar nu avem de ce respecta secretul total al proprietății!

 

…O sugestie finală pentru cititorii noștri, mulți sau puțini, care vor considera că este cam bizară și aeriană propunerea noastră: înainte de a da drumul la comentarii care mai de care mai istețe, să lase să treacă 24 de ore înainte de a-și formula o părere. Timp în care eventual să recitească textul de mai sus cu bunăvoința celui care nu caută nod în papură. Nod în papură i se poate găsi oricărui text, oricărui mesaj, oricărui om! Expunerea de mai sus este fatal lacunară, incompletă, nesistematizată etc., dar cititorul voitor de bine, interesat să afle ce-i de făcut cu lumea în care trăim, va ști să completeze acolo unde nu am insistat suficient, nu am fost explicit sau clar. Și mai ales va ști să se gândească, să mediteze, dar nu la argumentele cu care să desființeze acest proiect, ci la observațiile cu care să-l perfecteze. Aștept asemenea observații. Doamne, ajută!

 

București, 29 iunie 2011

 

A consemnat Mihai Tociu.