Românii, SCLAVI în Germania. Povestea dramatică a unui tânăr plecat la muncă în Munchen
Astăzi, la 08:14 Sursă: REALITATEA.NET Autor: stoican.florin
Românii care aleg să lucreze în străinătate, în speranţa că vor câştiga mai mulţi bani şi că vor duce o viaţă mai bună, aleg, involuntar, să devină sclavi. Şerban Necula, care a muncit doi ani în Munchen, Germania, povesteşte chinul inimaginabil pe care l-a suportat în tot acest timp.
Tânărul, în vârstă de 25 de ani, a ales drumul Germaniei în 2012, atunci când a primit o ofertă greu de refuzat din partea unei cunoştinţe. Salariu de minim 1.000 de euro pe lună, cazare şi masă asigurate şi condiţii de locuit “ca acasă”, asta i s-a promis lui Şerban Necula, care a acceptat instant propunerea.
“Când mi-a spus Dragoş ce mi se oferă, cred că m-am gândit fix două minute înainte să spun da. Nu aveam niciun motiv să nu plec, în România lucram într-un supermarket pe 900 de lei plus bonuri de masă”, îşi aduce aminte românul. Şi-a cumpărat bilet de autocar din bani împrumutaţi de la rude şi prieteni şi, următoare zi, a pornit cu zâmbetul pe buze spre Munchen şi, totodată, spre o viaţă mai bună. Însă, surprizele neplăcute au început încă din primul moment în care a păşit pe meleagurile nemţeşti.
Condiţii “ca acasă”, fără duş şi pat propriu
“Am ajuns în gara din Munchen unde mă aştepta un alt român care lucra în Germania. M-a ajutat cu bagajul şi a început să îmi povestească cum stau lucrurile în această ţară, în timp ce ne îndreptam spre casa în care urma să locuiesc. Am mers cu U-Bahn-ul, metroul nemţesc, cam jumătate de oră şi am coborât la staţia Giesing”, povesteşte Şerban Necula.
A intrat în casă şi, în loc să găsească un pat numai pentru el, a dat nas în nas cu ceilalţi români veniţi la muncă, care locuiau acolo. Era un apartament cu două camere, într-una îşi avea biroul angajatorul de origine afgană, iar în cealaltă se găseau două paturi suprapuse şi trei persoane. Pe hol erau aşezate tacticos mai multe dulapuri în care îşi ţinea lucrurile patronul, în stânga acestora un aragaz şi o chiuvetă pe post de bucătărie, iar în dreapta baia, în care nu exista cabină de duş.
Patul suprapus de o persoană, în care dormeau două
“Nici măcar cei din închisoare nu stau în condiţiile astea. Nu cred că ei îşi fac baie la chiuvetă…”, acest a a fost primul lucru la care s-a gândit tânărul atunci când a văzut casa în care va locui.
A înghiţit în sec şi s-a dus în camera amenajată drept birou în care se afla viitorul lui şef, Malagn, imigrant din Afganistan, în vârstă de 38 de ani. Era un tip tuciuriu, nici foarte scund, dar nici foarte înalt, cu părul mediu spre lung. Purta o pereche pantaloni clasici, albaştri, şi o pereche de pantofi de vară roşii care se asortau cu tricoul polo de aceeaşi culoare. Se vedea de la o poştă că sunt haine scumpe, pe care nu şi le-ar putea permite oricine.
Unul dintre colegii de cameră ai lui Şerban Necula
În faţa casei îşi parcase triumfător ultimul model de BMW, care, de asemenea, era tot roşu, iar atitudinea acestuia se potrivea perfect cu cele descrise mai sus.
Malagn l-a primit pe român cu un prietenos „Servus” şi i-a explicat unde şi cum va lucra. I-a spus că este urgent să înceapă munca următoarea zi şi să nu-şi facă griji pentru contract şi acte, pentru că se va ocupa el de acest aspect. Şerban urma să lucreze într-un hotel de patru stele, ca „housekeeping”, adică servicii de curăţenie.
Salariul de 1.000 de euro pe lună a dispărut subit după discuţia cu viitorul său şef. Acesta i-a explicat că, dacă vrea să câştige bani frumoşi, trebuie să cureţe cât mai multe camere. De asemenea, nici cazarea şi nici masa nu erau asigurate, aşa cum îi promisese Dragoş înainte să plece din România. Afganul i-a spus că patul în care va dormi, împreună cu o altă persoană, îl va costa 200 de euro pe lună.
„Profesorul” Hassan şi şcoala de „housekeeping”
S-a gândit să se întoarcă în ţară şi să uite acest episod, însă, acum, primordial era să-şi plătească datoriile pe care le făcuse pentru a putea ajunge aici. Aşa că a decis să petreacă o mică perioadă de timp în Germania, până va strânge banii pe care trebuie să-i restituie prietenilor şi rudelor, şi că o va privi ca pe o experienţă de viaţă.
Primele zile de muncă, până a învăţat cum se procedează în acest domeniu, şi le-a petrecut cu veteranul Hassan, un afgan care a ajuns ilegal în Germania, în urma cu 14 ani, cu mustaţă şi riduri specifice vârstei de 56 de ani, cu experienţa celor opt ani petrecuţi în domeniul serviciilor de curăţenie şi cu glumele seci şi scurte la care râzi doar din politeţe. Dar, totodată, un “profesor” bun.
Şerban Necula, la muncă, în hotel
După o săptămână de „şcoală” alături de Hassan, Şerban primeşte lista lui proprie cu camere din hotel în care trebuie să facă curăţenie. Însă, pentru că era nou, primea cel mult şapte camere pe zi, ceea ce i-a adus în prima lună un salariu insimnificativ.
„Îmi aduc aminte că în prima lună am primit fluturaşul de salariu pe care scria exact 637 de euro. O cameră se plătea cu 3,5 euro şi cu cât curăţai mai multe, cu atât salariul era mai mare. Puteam să ma descurc şi cu 637 de euro, dacă nu mi se cerea să plătesc chiria pe luna precedentă. Am încercat să negociez cu Malagn, însă nici nu a vrut să audă. Aşa că, prima lună în Germania mi-a adus alte datorii”, povesteşte românul.
Calculul său lunar era simplu şi realist: 200 de euro chiria, 200 de euro mâncarea, 50 de euro abonamentul pentru U-Bahn, 50 de euro necesităţi pentru igienă, 150 de euro ieşiri săptămânale. În total, 650 de euro, un buget ce depăşeşte salariul încasat în prima lună.
Însă nu era corect, pentru că nu ştia că trebuie să mai adauge nişte cheltuieli neprevăzute. Malagn, şeful acestuia, i-a spus că lună de lună, din salariul său, românul trebuie să îi înapoieze 100 de euro, bani ce aparţin afganului. Acesta i-a explicat lui Şerban că suma de pe fluturaşul lui de salariu va fi mereu mai mare cu 100 de euro, bani pe care îi bagă în plus pentru a se alege şi el cu ceva de la fiecare angajat.
De fapt, afganul îi fura pe faţă pe români, pentru că era conştient că aceştia nu au cum să protesteze, fiind dependenţi de locul de muncă şi casa oferite de el.
România, un vis îndepărtat
După şase luni de housekeeping, chin şi un câştig lunar de aproximativ 900 de euro, a reuşit să-şi plătească jumătate din datorii, iar România părea din ce în ce mai aproape de el.
Lovitura a venit, însă, după încă două luni, atunci când a primit un telefon care i-a dat planurile peste cap. Mama acestuia l-a sunat să-i spună că situaţia de acasă este precară şi că se descurcă din ce în ce mai greu cu banii. Bunicul lui Şerban trecuse printr-o operaţie destul de grea şi foarte costisitoare, care a epuizat toate economiile familiei. În plus, pentru a avea grijă de bătrân, mama românului a fost nevoită să abandoneze locul de muncă până când acesta se va pune pe picioare.
“Pur si simplu, planul meu să mă întorc în ţară se dusese pe apa sâmbetei. Nu îmi venea să cred! Urma să îmi petrec o perioadă lungă din viaţa mea printre străini, obligat de problemele pe care le aveau ai mei… Nici nu ştiam din ce cauză să fiu supărat mai repede, de situaţia bunicului meu sau de situaţia mea”, îşi aminteşte tânărul cu mâhnire.
Lista cu camerele de hotel, într-o zi de muncă grea
Însă, după multe gânduri negre s-a resemnat, şi-a luat gândul de la România şi a început să se gândească la planuri de viitor, pe care să le realizeze în Germania şi, în acelaşi timp, să-şi ajute şi familia.
Dar cum o problemă nu vine niciodată singură, Malagn, şeful afgan al lui Şerban, a început să profite de dependenţa românului de locul de muncă pe care il oferise.
Să lucrezi în domeniul seviciilor de curăţenie nu e deloc uşor. Dovadă stau cele 15 kilograme pe care le-a dat jos tânărul în primele patru luni şi iritaţiile de piele pe care le dezvoltase din cauza prafului şi mizeriei din camerele de hotel. Programul începe la ora 7.00 dimineaţa şi se termină în funcţie de cât de multe camere ai şi cât de repede le cureţi. Dar, în principiu, undeva în jur de ora 17.00.
Muncă suplimentară, pe gratis
“Când mă întorceam de la muncă eram pur şi simplu epuizat. Beam o bere şi stăteam în parcul din faţa casei, în cel mai bun caz, sau în pat, de cele mai multe ori. Nu aveam televizor şi nici internet, pentru că Malagn nu voia să ne spună parola de la Wi-Fi. Din fericire, am reuşit la un moment dat să o aflăm şi mai pierdeam timpul uitându-mă pe telefon la seriale”, explică românul.
“După primele şase luni, a început să ne ducă şi pe la alte hoteluri. Pe mine şi pe un coleg de cameră. Venea şi ne lua cu maşina, cam de trei ori pe săptămână, şi munceam de la 11 noaptea, atunci când se închidea zona SPA în hoteluri, până la patru dimineaţa. Curăţam zona SPA. Iar a doua zi ne duceam din nou la muncă, la ora 7.00 dimineţa! Dacă ne plătea, pentru orele muncite noaptea, ştiam, măcar, că merită sacrificiul. Însă, nu primeam niciun cent!”, continuă Şerban.
Acesta povesteşte că, la un moment dat, s-a gândit să se mute de la şeful său, însă acest lucru a fost imposibil, pentru că dacă părăsea locuinţa ar fi pierdut, automat, locul de muncă. Chinurile continuau şi acasă. Cam odată la trei zile, când venea de la muncă, era sunat de Malagn şi rugat să îi ia şi pe ceilalţi şi să elibereze casa pentru câteva ore, pentru că trebuie să se întâlnească cu anumiţi oameni de afaceri importanţi.
“Nu apucam nici măcar să mâncăm. Odată am stat şi l-am urmărit, să vedem dacă este adevărat ce spune. Însă, oamenii de afaceri cu care trebuia să se întâlnească erau, de fapt, fete uşoare, care coborau din BMW-ul lui roşu şi intrau, împreună cu el, în locuinţă”, spune românul.
Tratat ca pe un câine, până în ultima clipă
Chinurile, munca acidă, condiţiile mizere şi tratamentul inuman au continuat timp de doi ani, atunci când tânărul s-a decis să se întoarcă în România şi să-şi susţină familia din banii pe care urmează să-i câştige în ţară. Ca orice om cu bun simţ, la anunţat pe şeful său cu o săptămâna înainte că şi-a luat bilet de avion şi că va părăsi Germania.Şi de acolo a pornit o serie de neînţelegeri şi certuri între român şi afgan. Malagn susţinea că tânărul trebuie să-i plătească o lună de chirie înainte să plece, încercând astfel să-l fure chiar şi în ultimele zile. Pentru că românul a refuzat să-i dea încă 200 de euro, în ultima seara l-a dat afară din casă, în jurul orei 21.00, cu tot cu bagaj.
“Mi-am luat bagajul şi m-am pus pe o bancă din parcul aflat în faţa casei. Malagn se uita pe geam la mine. Ţin minte că am stat acolo până pe la ora 1.00, iar el nu s-a mai dus acasă. A dormit în birou, să fie sigur că nu intru în casă”, povesteşte Şerban.Pentru că începuse ploaia, românul a fost nevoit să caute un loc unde să se adăpostească şi să se odihnească. În Munchen, însă, cea mai ieftină cameră de hotel costă 130 de euro. Constrâns de împrejurări şi epuizat, a plătit 153 de euro la un hotel de trei stele, pentru doar câteva ore de somn.
Ultima zi a fost, de asemenea, un chin pentru Şerban, care a fost nevoit să se plimbe cu bagajul prin Munchen, până la ora îmbarcării. Tânărul a ajuns în România în 2014 şi, de atunci, lucrează ca ospătar într-un restaurant din Capitală.
Asta înseamnă democrație. Asta am vrut, asta avem. Să trăiți bine !!!
Vorba straveche…ai grija ce-ti doresti ca poate se indeplineste.
Unora nu le-a placut cand toti aveau loc de munca si inca considera ca e mai bine la spalat WC-uri prin UE. Spor !
Despre Grexit şi alte calamităţi
Noi, oamenii veacului XXI, seduşi de trucurile tehnologice avem impresia că am inventat tot ceea ce merită lăudat. Nicăieri nu este mai falsă această infatuare ca în domeniul economic. Încă din antichitate au apărut problemele datornicilor. Executarea silită lua forme extreme, persoana datornicului era scoasă la vânzare. În Imperiul roman găsim tot ceea ce e de imaginat în materie de economie. O practică ce ni s-ar părea extremă era vânzarea copiilor pentru achitarea datoriilor. Uneori, autorităţile erau darnice şi ştergeau din penel datoriile prea mari pentru a nu genera tulburări sociale. În 63 î. Hr. s-a produs celebra Conjuraţie a lui Catilina, spun celebră, pentru că aşa a făcut-o Cicero. E un eveniment secundar din zbuciumata istorie romană, dar Cicero a jucat un rol important în acest episod şi a simţit nevoia să ne împărtăşească şi nouă impresiile sale. Fapt interesant, Catilina şi acoliţii săi doreau să preia puterea, de ce, e lesne de priceput. Esenţialul e că el era sprijinit de păturile cele mai sărace ale societăţii, dar şi de mulţi nobili care, întâmplător sau nu, erau înglodaţi în datorii şi prin accederea la putere a lui Catilina ar fi putut scăpa de problemele financiare. Deci, noi nu am inventat nici măcar populismul. Augustus, pentru a nu agita apele ierta datoriile familiilor de patricieni ba chiar le mai făcea şi nişte cadouri ca să revină la liman.
Una dintre primele mişcări ale unui guvern cu dificultăţi financiare este creşterea taxelor şi inventarea altora noi. De exemplu, taxa pe lux, vă sună cunoscut? Din când în când şi pe la noi se face vorbire spre deliciului poporului despre acest fapt care rămâne la stadiul de etern proiect. Este o pânză a Penelopei, dragă demagogilor dâmboviţeni. Augustus şi-a motivat gestul prin necesitatea de a descuraja luxul care, chipurile, îndepărta poporul de valorile tradiţionale romane, sursa măreţiei Romei. Ce să zic, era maestru în PR acest Augustus, chiar era. Că doar nu era să le zică adevărul, „am nevoie de bani”! O altă taxă interesantă era cea pe celibat. Cică celibatul devenise o practică periculoasă, periclitând şeptelul roman acela care alimenta legiunile dispuse să moară de dragul unei solde babane şi, desigur, pentru gloria Romei. Vespasian (69-79 d. Hr.) a moştenit de la risipitorul Nero un deficit bugetar imens. Vespasian s-a dovedit demn de originile sale (se pare că tatăl său fusese vameş) şi a scos bani din piatră seacă, prin taxe şi impozite, ceea ce cu siguranţă nu l-a făcut foarte popular. Printre altele, a populat Roma cu toalete publice pentru a căror folosire a cerut bani. Unii i-au bătut obrazul pentru acest gest lipsit de delicateţe. Cum să scoţi bani din micţiune şi defecare? Cică hâtrul Vespasian le servea acestor detractori următoare litanie: pecunia non olet. Şi cred că nu s-a înşelat prea mult! Am putea spune că Vespasian era un adept al austerităţii şi istoricii ne indică că nu era foarte iubit de plebei. Oricum a echilibrat finanţele ţării ca să aibă ce risipi fiul său Domiţian.
Dar ce faci când ai probleme financiare majore şi nu vrei să-ţi sacrifici capitalul de încredere? Iată o grea dilemă. Păi cel mai adesea găseşti pe cineva care merită să fie spoliat. De pildă, Traian (98-117 d. Hr.) avea grele probleme băneşti. Cum el nu avea la dispoziţie artificii serioase gen FMI, BCE, BM, UE etc., a abordat problema într-o manieră ceva mai directă. A identificat faptul că dacii, strămoşii noştri, ca şi romanii de altfel, aveau ceva aur la dispoziţie. Traian, băiat harnic i-a învins şi i-a spoliat de toţi aceşti bani. Întâmplător sau nu, la Roma a fost mare veselie. Tot poporul s-a înfruptat din succesul economic al imperiului, iar Traian a putut finanţa un amplu program de construcţii publice pe lângă pomenile date plebeilor. Traian a primit din partea senatului titlul de „Optimus princeps”. Imaginaţi-vă cam care ar fi fost situaţia lui Traian dacă ar fi venit cu un program de austeritate gen Vespasian. Nu prea bună, cred! Însă, pentru a folosi metoda spolierii trebuie să conduci un stat capabil de asemenea fapte, nu Grecia sau România.
Dar Roma antică ne mai oferă multe alte exemple de bune practici economice. Să luăm cazul lui Caracalla care a devalorizat moneda, dar mai presus de orice, a oferit în anul 212 d. Hr. prin Constitutio Antoniniana, cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. Cetăţenii romani aveau drepturi depline. Printre aceste drepturi se număra şi acela de a plăti cu regularitate taxe şi impozite. Crescând numărul cetăţenilor a crescut şi numărul contribuabililor. Deci, cu alte cuvinte, Caracalla a mărit baza de impozitare. Vă sună cunoscut? Umblă zvonul că în timpul său monedele de aur nu prea mai conţineau cine ştie ce aur de unde şi devalorizarea lor. Când umbli cu asemenea tertipuri o sfârşeşti rău şi poţi fi, de pildă, asasinat. Şi cam asta a şi păţit bietul Caracalla. Cică, printre altele, a mărit foarte mult cheltuielile militare, soldele mai exact, ceea ce a avut darul de a agrava problemele financiare ale Imperiului. Oarecum, ca Grecia contemporană, care a împrumutat foarte mulţi bani şi , printre altele, a cumpărat armament cum ar fi circa 1300 de tancuri, dintre care cele mai multe s-ar numi Leopard şi au prin anumite zone sensibile lipite însemne gen Made in Germany. Tot gurile rele mai zic că Grecia reprezintă 15% din exportul de armament al Germaniei şi că 25% din armamentul achiziţionat de Grecia în ultimele decenii venea tot din Germania. Mă întreb oare de ce nici un german nu s-a scandalizat atunci de contribuţia Greciei la creşterea economică a teutonilor? Şi cum grecii nu prea aveau bani pentru arme, nemţii băieţi ca lumea le-au dat şi bani şi dobânzi aferente. Acum, îşi vor banii înapoi pe care logic i-au primit deja prin achiziţiile nesăbuite ale grecilor. Doar nu credeţi că germanii le-au împrumutat bani pentru petreceri? Grecii au mai contractat şi vreo şase submarine în Germania. Poate apar din nou perşii pe la Salamina şi Temistokle vrea să-i întâmpine pe sub apă.
După asemenea divagaţii grosolane să revenim la romani. Poate nu ai pe cine jefui, poate nu poti mări baza de impozitare, ce faci atunci? Păi cam asta a fost situaţia bietului Diocleţian. Ce să facă amărâtul a adoptat austeritatea. A mărit taxele la un nivel destul de ridicat şi i-a ameninţat cu moartea pe ăia care îndrăznesc să modifice preţurile. Deci, a îngheţat preţurile pentru a opri inflaţia, sub ameninţarea cu moartea. Lactanţiu, istoric care nu i-a fost deloc favorabil inventatorului tetrarhiei spune că numeroşi cetăţeni romani au ajuns să fugă din imperiu în căutarea unei vieţi mai bune. Cu alte cuvinte, au încercat să scape de fisc. Astăzi, avem paradisuri fiscale. Deci, în afara imperiului era ca-n Insulele Cayman. Nu au corporaţiile de astăzi aceiaşi tendinţă? În lumina celor de mai sus, vă rog să-mi spuneţi de dracu am inventat noi când vine vorba de economie?
Ar fi cazul să mai spunem câte ceva şi despre Grexit fiindcă apare în titlu şi… În România circulă o normă care împiedică un individ să contracteze datorii prea mari. Astfel, rata lunară nu trebuie să depăşească 60% din veniturile sale. La baza acestui principiu stă dorinţa băncilor de a-şi vedea banii înapoi şi dorinţa statului de evita falimentul multora dintre cetăţenii săi. Grecia avea datorii enorme şi totuşi a primit bani în continuare. De ce? Oare marii finanţişti europeni nu erau conştienţi că la un moment dat inventatorii democraţiei nu vor mai fi capabili să-şi returneze datoriile? Ori pe asta au şi mizat? Din punctul meu de vedere, s-a mizat pe falimentul Greciei pentru că poţi face cam orice cu-n falimentar. Aşadar, vorbim de un asasinat economic şi Grecia nu este un caz izolat. Când nu-ţi mai poţi achita creditele ţi se iau lucruri din casă. În cazul statelor e vorba de companii, resurse naturale etc. Ţi se impun înţelegeri oneroase. Grecia are o mare vină pentru situaţia în care a ajuns, Grecia, nu poporul grec, din punctul meu de vedere sunt aspecte complet diferite. Democraţia îţi dă dreptul să alegi, dar nu garantează faptul că vei alege bine şi nu garantează deloc faptul că cei pe care i-ai ales vor conduce bine. Din această perspectivă democraţia este doar un mit. Dar, pe de altă parte, nici finanţatorii Greciei nu sunt deloc lipsiţi de responsabilitate şi e o ipocrizie crasă să arunci asupra grecilor acuzaţii de genul leneşilor şi indolenţilor din moment ce le-ai permis să ajungă în acest hal. E bine totuşi că Grecia nu a împărtăşit soarta Mexicului care în 1861a fost invadat fiindcă nu-şi plătise datoriile, de către Franţa, Spania şi Anglia. Ultimele două ţări şi-au văzut în cele din urmă de treabă pentru că e treabă grea să scoţi ceva de la un ins care nu are nimic, dar Franţa lui Napoleon al III-lea a vrut să instaleze la conducerea acestei ţări un guvern marionetă. Din fericire pentru mexicani, cu ajutorul americanilor, Benito Juarez a zădărnicit planurile francezilor. Grecii au mai mult de furcă cu germanii.
Intransigenţa germană faţă de Tsipras are o explicaţie simplă. Dacă ar reuşi să obţină în mod lejer o uşurare a situaţiei ţării sale,popoarele Europei unite ar înţelege următorul aspect: trebuie să votezi cu extremiştii ca să scapi de complicaţii. În acest fel în multe ţări la putere ar putea accede extremiştii, ceea nu ar fi deloc bine pentru democraţie în general, şi pentru interesele Germaniei în particular. Prin atitudinea sa, Germania transmite următorul mesaj: nu negociem cu teroriştii. Deşi, îmi este greu să înţeleg care sunt teroriştii, datornicii sau creditorii. Cele treisprezece colonii britanice din America de Nord s-au războit cu metropola tocmai fiindcă se săturaseră să fie exploatate de aceasta. Dacă ar fi fost învinşi George Washington şi ai săi ar fi fost trataţi ca nişte terorişti. Ciudate pot fi uneori meandrele istoriei. Merkel nu vrea ca Europa să fie dominată de nişte, Doamne fereşte, incontrolabili radicali. Ceea ce în principiu este corect, dacă la fel de corectă ar fi şi atitudinea Germaniei faţă de Uniune. Pentru simplul fapt că are cea mai puternică economie din zona euro Germania se simte îndreptăţită să fie vioara nr. 1, să dea tonul. Ceea ce nu cadrează defel cu principiile generoase care au dus la crearea uniunii. Succesul economic al Germaniei se datorează în mare parte pieţelor de desfacere din uniune şi forţei de muncă ieftine şi calificate din estul uniunii. Deci, Uniunea participă activ la succesul economic german. Pe de altă parte, pretenţia marilor puteri de a conduce fiindcă sunt bogate este extrem de periculoasă. Democraţia are la bază ideea drepturilor egale pentru bogaţi şi săraci. Dacă statele bogate au mai multe drepturi decât cele sărace e ca şi cum bogaţii au mai multe drepturi decât săracii şi atunci putem să ne ştergem la fund cu principiile democraţiei şi putem termina experimentul Europei Unite, fiindcă tinde să devină o altă formă de imperialism. Sunt de acord cu repudierea extremismului, dar oare n-ar trebui să tratăm cauzele, nu doar simptomele acestui fenomen? Grecia este un simptom, nu neapărat o cauză a fenomenului. Germanii l-au votat pe Hitler tocmai fiindcă ţara lor era devastată de criza economică pornită din SUA. Extremismul trebuie descurajat prin atacarea cauzelor care-l produc. Austeritatea şi dorinţa ţărilor creditoare de a-şi primi banii cu orice preţ l-au adus pe Tsipras la putere. Prin intransigenţă Germania vrea să provoace căderea acestui guvern. Creditorii vor reforme nu pentru binele Greciei, ci pentru a fi siguri că-şi vor primi banii. Cum vor afecta aceste reforme populaţia nu îngrijorează pe nimeni din Eurogrup. Pe de altă parte, nici măcar nu cred că Tsipras este apropiat de Moscova, ci a simulat acest aspect pentru a pune presiune pe liderii din zona UE. De altfel, Rusia nu e capabilă să se ajute pe ea din punct de vedere economic darămite să ajute cu ceva Grecia.
Ar mai rămâne de precizat un ultim aspect. Germania a jucat rolul central în evenimentele care au dus la izbucnirea primului război mondial. Nu l-a declanşat singură, dar acţiunile sale au fost determinante. În 1919, la Versailles, Germaniei i s-a impus o pace cu nimic mai grea decât tratatele similare impuse de ea Franţei, în 1871, Ucrainei, Rusiei şi României, în 1918. Vae victis! Germania trebuia să plătească despăgubiri în valoare de 132 miliarde de mărci. O sumă mare, care reflecta amploarea distrugerilor. Numai că Germania nu putea plăti, iar Franţa a ocupat zona Ruhr pentru a-şi primi banii. Însă nu a avut succes. Astfel, datoria Germaniei a fost redusă treptat şi în cele din urmă anulată, de facto, prin moratoriul Hoover. Au fost plătite nişte restanţe în 2010 este vorba despre dobânzile împrumuturilor contractate înainte de acest moratoriu pentru plata datoriei, nu despre restul datoriei. Au mai existat si planurile Dawes şi Young pentru uşurarea situaţiei Germaniei. Hitler a refuzat să mai plătească ceva, iar nimeni nu l-a executat silit. După al doilea război mondial Germania nu a plătit mai nimic. Divizarea ţării a împiedicat semnarea unui tratat de pace şi implicit stabilirea de despăgubiri de război. Datoriile pe care oricum Germania le avea au fost restructurate în 1953 şi, în mare parte, anulate. România, de pildă, care în al doilea război mondial a fost doar o frunză pe marea marilor puteri, a fost obligată să plătească către URSS 300 de milioane de dolari. Germania nu a plătit nimic. A oferit despăgubiri victimelor holocaustului, dar nu şi ţărilor ocupate, jefuite şi exploatate de ea. Pe de altă parte, şi-a revenit repede, partea vestică cel puţin, cu sprijinul direct al vesticilor. Acum, noua Germanie nu aplică deloc principiile care i s-au aplicat ei cu atâta generozitate. Deci, pretenţia Greciei de a i se plăti reparaţii pentru ceea ce a pătimit în timpul războiului este în mare măsură justificată de incapacitatea Germaniei actuale de a ierta ceva din ce datorează Grecia. Insula Cipru a fost executată sumar, urmează Grecia, Islanda a evitat această soartă şi a renunţat să mai adere la UE. Ce să înţelegem din această situaţie? Că vrem egalitate, dar nu pentru căţei?
Autor: Gheţău Gh. Florin
http://www.geostrategic.eu/despre-grexit-si-alte-calamitati.html
ALTE CALAMITATI, ADICA, CALAMITATEA NUMITA IN ISTORIE IMPERIUL ROMAN. IMPERIU ANTICRISTIC, ATUNCI SI ACUM.
tot un cacao. si aici si acolo
exista imens de multi mafioti care jefuiesc romanii desperati si total necunoscatori ai situatiei – sunt jefuiti pe capete de mii de euro asa incat sa nici nu mai poata ajunge acasa, pe luni intregi de munca neplatite.
Mafiotii nu sunt numai afgani.
Sunt de toate soiurile .
Romanii trebuie neaparat sa verifice situatia asa zisilor patroni, inainte sa plece din tara.
In Germania un informatician castiga jumate cat in Belgia sau mai putin , mi-a zis o cunostinta.
Trebuie documentatie foarte buna inainte sa faci asa salt.
Exista insa si romance multumite care castiga suficient cu o jumatate de norma de femeie de menaj , in Belgia, de exemplu, asa incat sa poata sa stea acasa in restul timpului si sa se ocupe de copii si de familie.