ASTA UNGURII NU POT UITA !
Subiect: FOTOGRAFII INEDITE: OPINCA ROMÂNEASCĂ PE CLĂDIREA PARLAMENTULUI DIN BUDAPESTA (1919) !!!
FOTO-OMAGIU: Armata Română la Budapesta. Acei oameni minunaţi cu mitralierele lor eliberatoare si ceaunurile pline pentru ungurii înfometaţi şi copiii lor desculţi.
Inedit : Opinca pe Parlamentul Ungariei. 20 FOTOGRAFII-DOCUMENT
Inedit : Opinca pe Parlamentul Ungariei. 20 FOTOGRAFII-DOCUMENT
PDF

Surse: Arhivele Nationale si Ziaristi Online
Gen Marcel Olteanu: Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta
Acest episod, intrat deja in folclor, este unul real si redau aici descrierea lui facuta de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei in timpul ocupatiei romanesti a Ungariei, intre august si noiembrie 1919. A aparut initial in cartea sa “Huzarul negru”, 1926, si a fost preluat in reeditarea cartii generalului Gheorghe Mardarescu (foto 2 sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta), “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, 1922, realizata de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii”, 2010.
…Si-au intrat trupele noastre in Budapesta la inceputul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vanatori. Seful garzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi.
Deasupra palatului a vazut Iordan cum falfaia in vant flamura ungureasca, rosu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinindu-se dupa ureche si-a zis: “Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca…”
“Dar am sa chibzuiesc in asa fel ca sa ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…”
Zis si facut.
Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborat steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului si, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula in capul steajerului, lasandu-i nojitele s-atirne-n vant. Si asa a falfait multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui…
….
“Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem in metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mana privelistea originala si neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcaiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut…
“Cine oare sa fi dat vantului si sa fi ilustrat cu atita maiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.
Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.
Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire.
“Ma voi interesa, domnule doctor”, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, imi raspunse vanatorul mic si indesat, incordindu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.
– Cum il cheama?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…
Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.
Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie. Pareau niste inspirati si niste draci geniali.
Intreaga oaste romaneasca, intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…
De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat!
Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet:
“Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…”
Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie:
“Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sunteti aici…”
In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand si cum a infaptuit isprava lui.
L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.
Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atit mai mult punea stapinire pe firea mea.
Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti.
Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.
O crestatura adanca ii stapanea obrazul stang si alta mai lata se rasfata pe gat sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila…
L-am intrebat unde a fost ranit. Mi-a raspuns cu nai-vitate si scurt: “Peste tot, domnule general”. Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele cateva suvite de panza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru. Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: “Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…”
Si iarasi cantecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sunt rabojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 incoace… si nu ma las nici mort!…”
– Ei, si acum iti pare bine ca facuram Romania Mare si ca faci de garda, tu, capraru Bivolaru de la Mehedinti, tocmai aci la Budapesta?
Si el, incordandu-se si privindu-ma soldateste drept in lumina ochilor, imi raspunse sfatos si cu mandrie:
“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitara ca mai e si o Viena!…”
Acestui nebun in toate mintile, acestui prototip al zdrentelor noastre glorioase de la 1917, care isi da seama perfect pana unde se poate intinde fiziceste Romania Mare, nu-i intra totusi in cap ca numai pentru ce vedea s-a ostenit el si atatia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simtire si la gandire, fara sa poata exprima, intelegea totusi numai una: “faima si duhul romanesc cit mai departe, si peste Romania-Mare, Romania spirituala, Romania fara hotare”.
Deasupra palatului a vazut Iordan cum falfaia in vant flamura ungureasca, rosu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinindu-se dupa ureche si-a zis: “Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca…”
“Dar am sa chibzuiesc in asa fel ca sa ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…”
Zis si facut.
Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborat steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului si, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula in capul steajerului, lasandu-i nojitele s-atirne-n vant. Si asa a falfait multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui…
….
“Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem in metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mana privelistea originala si neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcaiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut…
“Cine oare sa fi dat vantului si sa fi ilustrat cu atita maiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.
Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.
Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire.
“Ma voi interesa, domnule doctor”, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, imi raspunse vanatorul mic si indesat, incordindu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.
– Cum il cheama?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…
Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.
Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie. Pareau niste inspirati si niste draci geniali.
Intreaga oaste romaneasca, intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…
De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat!
Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet:
“Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…”
Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie:
“Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sunteti aici…”
In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand si cum a infaptuit isprava lui.
L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.
Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atit mai mult punea stapinire pe firea mea.
Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti.
Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.
O crestatura adanca ii stapanea obrazul stang si alta mai lata se rasfata pe gat sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila…
L-am intrebat unde a fost ranit. Mi-a raspuns cu nai-vitate si scurt: “Peste tot, domnule general”. Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele cateva suvite de panza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru. Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: “Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…”
Si iarasi cantecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sunt rabojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 incoace… si nu ma las nici mort!…”
– Ei, si acum iti pare bine ca facuram Romania Mare si ca faci de garda, tu, capraru Bivolaru de la Mehedinti, tocmai aci la Budapesta?
Si el, incordandu-se si privindu-ma soldateste drept in lumina ochilor, imi raspunse sfatos si cu mandrie:
“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitara ca mai e si o Viena!…”
Acestui nebun in toate mintile, acestui prototip al zdrentelor noastre glorioase de la 1917, care isi da seama perfect pana unde se poate intinde fiziceste Romania Mare, nu-i intra totusi in cap ca numai pentru ce vedea s-a ostenit el si atatia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simtire si la gandire, fara sa poata exprima, intelegea totusi numai una: “faima si duhul romanesc cit mai departe, si peste Romania-Mare, Romania spirituala, Romania fara hotare”.
General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926
“Huzarul Negru”, 1926
Bibliografie: Gheorghe Mardarescu, Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii, Editura Marist, 2010
D-LE PROF. FELICITARI DE MATERIALUL PUBLICAT ,PRIVIND ACTIUNILE ARMATEI ROMANE PE TOATE FRONTURILE SI DE ELIBERAREA UNGARIEI DE TRUPELE ROSII ALE LUI BELLA CUHN SI PE CELE DIN EST ALE LUI LENIN SI TROTKI.. EVREII… CE VOIAU SA DISTRUGA ROMANIA,CARE DUPA PUNEREA OPICILOR PE PARLAMENTUL BUDAPESTAN ,A AJUNS PRIN PACEA DE LA TRIANON/VERSAILLES/04-IUNIE/1920 SA INFAPTUIASCA SI ROMANIA MARE !INSA NORII SE RIDICA DIN NOU INSPAIMANTATORI DIN EST SI VEST . RO. NE MAI INSTRUIND TINERII PE LINIE MILITARA , IN SC. PUTIN SE FACE DESPRE PATRIE SI PATRIOTISM .. NICI MACAR PREGATIRE PARAMILITARA … UNDE O SA AJUNGEM, NE PAZESTE NATO. UE,SUA ?GREU DE CREZUT DUPA CE S-A PETRECUT IN ULTIMI 25 DE ANI .TREBUE REVENIT LA PREGATIREA MILITARA A POPORULUI SI LA DESFASURAREA SERIOASA A ORELOR DE SPORT IN SCOLI . NU NE PUTEM INCREDE IN STRAINI ,MAI ALES CA IN EST./RUSIA SI-A ARATAT FORTA CU Trnsnistria/1992,CRIMEEA SI UCRAINA2014,IAR LA VEST UNGURII SE PREGATESC SUB „NASUL NOSTRU IN HARCOV ” SI AI NOSTRI CONDUCATORI ALOGENI , COLABOREAZA IN DRACI CU UDMR SI V. ORBAN !
D-LE PROF. FELICITARI DE MATERIALUL PUBLICAT ,PRIVIND ACTIUNILE ARMATEI ROMANE PE TOATE FRONTURILE SI DE ELIBERAREA UNGARIEI DE TRUPELE ROSII ALE LUI BELLA CUHN SI PE CELE DIN EST ALE LUI LENIN SI TROTKI.. EVREI… CE VOIAU SA DISTRUGA ROMANIA,CARE DUPA PUNEREA OPICILOR PE PARLAMENTUL BUDAPESTAN ,A AJUNS PRIN PACEA DE LA TRIANON/VERSAILLES/04-IUNIE/1920 SA INFAPTUIASCA SI ROMANIA MARE !INSA NORII SE RIDICA DIN NOU INSPAIMANTATORI DIN EST SI VEST . RO. NE MAI INSTRUIND TINERII PE LINIE MILITARA , IN SC. PUTIN SE FACE DESPRE PATRIE SI PATRIOTISM .. NICI MACAR PREGATIRE PARAMILITARA … UNDE O SA AJUNGEM, NE PAZESTE NATO. UE,SUA ?GREU DE CREZUT DUPA CE S-A PETRECUT IN ULTIMI 25 DE ANI .TREBUE REVENIT LA PREGATIREA MILITARA A POPORULUI SI LA DESFASURAREA SERIOASA A ORELOR DE SPORT IN SCOLI . NU NE PUTEM INCREDE IN STRAINI ,MAI ALES CA IN EST./RUSIA SI-A ARATAT FORTA CU CRIMEEA SI UCRAINA,IAR LA VEST UNGURII SE PREGATESC SUB „NASUL NOSTRU IN HARCOV SI AI OPSTRI CONDUCATORI ALOGENI COLABOREAZA IN DRACI CU UDMR SI V. ORBAN !
Cred că este o eroare. Marcel Olteanu, la data scrierii lucrării pentru instruirea ostașilor Huzarul Negru, era căpitan de cavalerie, comandant al Liceului Militar D.Cantemir. Cartea este scrisă în 1915.
Cartea la care face referință fragmentul redat de dv.este lucrarea memorialistică „Amintirile unui luptător” ed. cartea românească, 1926 București. Iar autorul Marcel Olteanu, general de brigadă a fost în 1919, guvernatorul Budapestei. Are o biografie fantastică acest brav general decedat în 1943.
Poate faceți un text despre această „biografie fantastică”! Să nu uităm modelele!
Felicitari stimate domn pentru aceste imadini pacat ca nam invatat nimic din trecut cu toate cam facut si rele sa recunoastem . La Romani a deiparut patriotismul acum prioritate e mercenariatul si datoria de-a sevi patria ,habar nau tineri de azi ce inseamna totusi sa faci armata macat pentru pregatire para militara ,las ca au americani armata sa ne apere .
Un punct de vedere:
http://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2011/12/02/originea-daca-a-secuilor/
Traim din amintiri.Asta nu-i bine.Poate cel mult sa ridice moralul.Mai departe? Situatia actuala arata astfel: Ungaria este in ofensiva privind revendicarile teritoriale-Romania este paralizata.Paduchii si capusele politice ne sug sangele.Cozile de topor ne vand pe nimic aurul si petrolul.Vindem, vindem si tot trebuie sa ne imprumutam de la FMI ptr. a plati salariile si pensiile.Ati vazut cum Orban le-a dat cu tifla la FMI ? Ati vazut ca Ungaria pune la colt finanta mondiala si bancile straine ? Posibil ca Ungaria sa ne-o ia inainte cu reformele in beneficiul national.
Ungurii din România sunt îndreptățiți să ceară ajutorul Ungariei pentru că atât în sitemul socialist cât și în cel capitalist guvernele nu au avut grijă de ei.
Soluția problemei este asigurarea democrației de tip socialist în care nivelul de trai trebuie să fie cel puțin ca în anii 70 când se construiau suter de mii de apartamente pe an, oamenii aveau lucru și meraua asigurați sanitar. Acela era un adevărat stat național dar nu trebuie neglijați oamenii unguri.
Adevărata cauză a conflictului este economică.
Când capitaliștii termină deposedarea propriului popor atunci trec la asmuțirea poporului propriu asupra altor popoare cu dublu scop: jaful și exterminarea reciprocă a celor săraci.
Români învățați din istorie…
Demult,in vremi mai mari la suflet…
UN ARTICOL BINE DOCUMENTAT SI EMOTIONANT ..MII DE SOLDATI SI-AU PIERDUT VIATA PE PAMANTURILE EUROPEI IAR EUROPA NE-A TRATAT CU INDIFERENTA SI INAINTE SI ACUM…FOARTE URAT DIN PARTEA EUROPEI …MULTUMESC CA A-TI FACUT CUNOSCUTE FOTOGRAFII LE PUBLICAT ACEST RATICOL ISTORIC
FOARTE URIT DIN PARTEA NOASTRA CA AM AJUNS UIN POPOR DE KKT DUPA 1989. SUNTEM JUDECATI IN FUNCTIE DE CEEA CE OFERIM. SI CE AM OFERIT? CU CE NE MANDRIM IN PREZENT? BINE-AI VENIT IN LUMEA REALA….
Poporul român a făcut România Mare, regele Ferdinand şi clasa semito-masonă nu au putut decât să se supună forţat valului impus de masele populare româneşti, pentru a se regrupa apoi şi a urma întocmai ordinele venite de la talmuzii sionişti care urmăreau distrugerea nopn-semiţilor, lucru reuşit în 1940 după ce au dezechipat şi sabotat armata română şi au dat Ardealul Ungariei ce n-ar fi avut nici o şansă în lupta cu armata română, oricum mai puternică ca cea ungară… Dar clasa laică şi clerică semito-masone româneşti au dat ordin armatei şi poporului român să se lase jefuit, prădat, exterminat. Un singur om şi câteva sute de oameni grupaţi în jurul lui (Căpitanul)au încercat să se opună acestui curent satanic, dar au fost exterminaţi şi mişcarea lor social-politică a fost infiltrată de semito-masoneria care i-a şi schimbat sensul legiunii în bună parte, după modelul Partidului Naţional-Socialist din Germania, al cărui iniţiator şi conducător, Ernst Rohm, a fost asasinat împreună cu oamenii apropiaţi lui, iar partidul a devenit fieful sioniştilor Hitler, Goebels şi compania.
Nu cred ce spui tu. Tot pe invers la înțelegi pe toate. Ai și dovezi că este așa? Diversiuni…
Care Nagy – care Schmyll – care Misha? Care PREMIU pentru fotografii? Unele le-am aflat pe blogul Dlui Victor Roncea, altele pe Internet, altele le-a pregătit Dl. George Roncea … Asta Victorie: Opinca Românească plasată de sergentul Iordan şi căprarul Bivolaru acolo UNDE TREBUIA: PE CLĂDIREA PARLAMENTULUI UNGARIEI, care, aceasta din urmă, se ceruse – adeseori, zgomotos şi cu emfază – MILENARĂ?! Totuşi s-a prăbuşit după ce trupele române au intrat în Budapesta la 3 august 1919, în urma unei operaţiuni ce se impusese pentru apărarea şi integritatea ROMÂNIEI MARI şi pentru eliberarea Ungariei înseşi de sub dictatura bolşevică a lui Kun Béla, aflat sub influenţa şi în înţelegere cu V. I. Lenin, în “marşul” lor criminal pentru extinderea comunismului în Europa. Campania din Vest, realizată cu acordul Regelui FERDINAND I, iar trecerea Tisei chiar în prezenţa lui şi a Reginei Maria, s-a înfăptuit sub comanda generalilor MĂRDĂRESCU, MOŞOIU, DUMITRESCU, RUSESCU, OLTEANU ş.a., fiind implicaţi şi generalul (viitorul Mareşal) C. PREZAN, şeful în exerciţiu al Marelui Cartier General Român, şi lt.col. (viitorul Mareşal) Ion ANTONESCU, delegat al MCC-ului şi autorul planului de operaţiuni. Pentru cine a înţeles, opinca românească reprezenta deopotrivă un avertisment: TRATATUL DE LA TRIANON (4 iunie 1920)! Aceeaşi opincă prevestea însă, la o distanţă în timp de 25 de ani, prăbuşirea unei alte megaconstrucţii statale programată tot pentru un mileniu, escaladată de … viteazul ostaş sovietic, care, deşi dotat cu două ceasuri, s-a cocoţat în mai 1945 cu steagul Victoriei tocmai acolo sus, pe CANCELARIA CELUI DE-AL III-LEA REICH GERMAN ajuns în stare de ruine!!! La 15 noiembrie 1940, fiind primit de Benito Mussolini, Generalul Ion Antonescu i-a declarat: “Suntem născuţi dintr-un vechi şi răsunător triumf peste veacuri, mărturie vie, indiscutabilă şi azi şi va fi de-a pururi – Columna lui Traian. De 20 de veacuri stăm înfipţi şi neclintiţi în stâncile Carpaţilor, după cum de două mii de ani stă Traian înfipt şi neclintit în stânca Romei. De atâta vreme şi nu de mai puţin, privim de pe culmile Carpaţilor, cu încredere şi mândrie, spre zările îndepărtate, după cum, tot de atâta timp, Traian priveşte peste Roma, peste zări îndepărtate, la opera lui. Nici o furtună, nici o invazie, nici un cutremur, nici o ocupaţie păgână, nici o lovitură, oricât de grea, de dureroasă, oricât de nemeritată a fost ea, nu l-a clintit pe Traian de pe columna pe care l-a aşezat opera lui. Nimic şi nimeni nu a putut să clintească pe Români din Dacia Traiană. Nimic şi nimeni nu ne va putea smulge din ea. Mulţi au trecut pe acolo de două mii de ani, noi am rămas. Ca şi Columna lui Traian – suntem, am fost şi rămânem unde suntem”.
Comentariul tău este diversionist.