BRICS+ și democrația

O lume în care comerțul internațional se poate desfășura din ce în ce mai mult prin intermediul mai multor monede și platforme de plată reduce capacitatea oricărui stat individual de a converti centralitatea financiară într-un efect de levier geopolitic unilateral.

Ideea că BRICS este pe cale să creeze o monedă unică ce va înlocui dolarul este înșelătoare. În loc să anunțe o monedă comună, membrii BRICS au pus accent pe comerțul în moneda locală, interoperabilitatea plăților transfrontaliere și o mai mare diversificare financiară, cu depozite reduse in valute forte.

Criza financiară globală din 2008-2009 a accelerat evoluția BRICS. Criza a afectat grav încrederea în presupunerea că instituțiile financiare occidentale erau în mod inerent “custodi superiori” ai stabilității economice globale.
Economiile emergente, care acumulaseră rezerve valutare substanțiale și reprezentau din ce în ce mai mult o mare parte din creșterea economică globală, au început să se întrebe de ce puterea decizională din cadrul FMI, Băncii Mondiale și al altor instituții financiare rămânea concentrată în mod disproporționat în mâinile economiilor occidentale avansate.

Astfel, BRICS au ieșit dintr-o contradicție structurală din inima globalizării: puterea economică devenea dispersată geografic, în timp ce puterea instituțională rămânea relativ concentrată. Cererea lor nu era pentru distrugerea sistemului internațional existent, ci pentru “democratizarea” acestuia.

BRICS și-au descris în mod constant obiectivul în termeni de reformare a instituțiilor multilaterale, mai degrabă decât de abolire a unilateralismului.
Recenta Declarație de la New Delhi a subliniat încă o dată egalitatea suverană, incluziunea, consensul și construirea unei ordini internaționale mai reprezentative.
Aceasta seamănă din ce în ce mai mult cu o platformă pentru articularea politică a Sudului Global. Se bazează pe interese suprapuse în suveranitate, dezvoltare, autonomie strategică și reformă instituțională.

Acest lucru face ca BRICS să fie diferit de NATO, Uniunea Europeană sau chiar G7. Nu are o comandă militară comună, nici o birocrație supranațională comparabilă cu Comisia Europeană, nicio doctrină ideologică obligatorie și niciun centru geopolitic unic. Puterea sa provine din consens si coordonare, mai degrabă decât din comandă. Diversitatea sa este potențialul său multilateral.

BRICS este din ce în ce mai mult o coaliție de sisteme politice și modele de dezvoltare diferite care împărtășesc convingerea că guvernanța globală nu ar trebui să fie monopolizată de un grup mic de puteri consacrate.

BRICS nu cosidera Democratia ca fiind modalitatea de guvernare absolută si perfectă, ci doar o forma de guvernare preferată de unele state sau impuse lor.
De altfel este greu să convingi tările din Sudul Global si mai ales din Asia de Sud Est că democratia este un ideal ce ar trebui să fie imbrătisat de toate celelalte tări neoccidentale. Aceste tări doar se uită la statele bantuite de democratie si le văd in descompunere civilizatională si prăbusire economică ireversibilă.

Democratia in conditiile social-administrative actuale nu mai poate asigura in nici un fel propunerea ca oamenii onesti si responsabili să vină la conducere. In conditiile moderne nu se poate aplica democratia ca regulă de a prelua, detine, performa si transmite puterea.

In vremurile antice ale democratiei directe se propuneau spre a fi alesi oameni modesti, onesti si cu simtul răspunderii exact opusul a ce ni se propune astăzi să votăm de către elita financiară care detine dosarele Epstein ale candidatilor. Seneca, stoicul spunea că: “Adevărul este arma oamenilor onesti. Lasii atacă cu minciuni, iar nenorocitii cu trădare”.

Pentru a exista democratie trebuie sa existe un demos, acei cetăteni care isi cunosc bine interesele lor si ale celor din jur si aleg să servească interesele conune polisului, cetătii.
Cetatea devine un polis atunci când o pluralitate umană este capabilă să definească o lume comună, să țină sub control violența internă, să mobilizeze acțiunea și să apere o anumită formă de viață si guvernare.

Este necesară o fortă si o minoritate aleasă să conducă aceasta formă de guvernare. Mecanismul prin care puterea apartine demosului, cetătenilor polisului este Democratia directă, Dar democratia nu poate exista fără INCREDEREA de a incredinta aceasta putere direct alesilor. In conditiile Greciei antice cetatea de cateva mii de cetăteni, polisul putea satisface această conditie, toti se cunosteau unii cu altii de la primar la plugar, iar cunoasterea asigura increderea.

Astăzi alegerile nu mai pot fi directe si alegătorii nu-si cunosc propusii la functii asa cum se intampla in cetate, regulile polisului nu mai pot fi aplicate corect si eficient, lucru care s-a dovedit de-a lungul a peste două milenii. Votăm orbeste pe niste propusi de altii pe care nu-i cunoastem, desi ei au dosare dubioase sau criminale pentru a fi santajati. Asa ne alegem cu trădători, idioti care prin incompetenta lor permit volens nolens abuzuri si excrocherii mafiote.
Iată in exemplu elocvent din Giovanni Falcone – “Mafia-Judecătorul si oamenii de onoare”:
“Intrebare: Signor Coppola, ce intelegi dumneata prin mafie?
Răspuns: Domnule judecator, la ora actuală există trei magistrati care doresc să devină procurori ai Republicii Italiene. Unul este foarte inteligent, cel de-al doilea este puternic sprijinit de partidele de guvernămant, iar al treilea este un imbecil. Care dintre ei va fi alesul? Imbecilul, de bună seamă. Aceasta este Mafia “

Polisul nu mai există, el avea si sfatul bătranilor, acea adunare a oamenilor intelepti, oameni care au realizat ceva onorabil in viata lor, au luptat pentru cetate, au crescut copii care sunt si ei demni de părintii lor, ei bine acest sfat al oamenilor ce au reusit onorabil in viată selecta si propunea cetăteni de frunte, oameni remarcabili si onesti in functie de calitătile acestora. Mafia Financiară Internatională prin serviciile lor nu mai permite acum asemenea propuneri.

Nici cultura sau educatia nu vine să salveze situatia. Lumea pluteste intr-o ignorantă functională si nu se mai găsesc personele adecvate care să arate adevăratele cauze ale situatiei, autorii si jurnalistii folosesc un limbaj de lemn care nu mai corespunde realitătii.

Mai sunt si exceptii, articole bune un exemplu este articolul bine intentionat al lui Philippe Seguin despre ilegalitatea constructiei europene alcătuită la Maastricht:
“Angrenajul economic si politic structurat la Maastricht, este acela apartinand unui federalism la pret redus ( ‘au rabais’/ la rabat), fundamental antidemocratic, fals-liberal, in mod decisiv tehnocratic. El ingroapă conceptia suveranitătii nationale precum si inaltele principii rezultate din revolutie. 1992 este literalmente anti – 1789.”

De ce crede occidentul că toată planeta ar trebui să-si dorească democratie?
Ceva care nu mai functionează in beneficial poporului de două mii de ani.
De fapt elitele financiare pedalează idea democratiei fiind forma de guvernare care le permite lor cele mai mari profituri si liberalităti criminale.

Pornind de la premiza că lumea e inteligentă și omul e liber, rezultă că aceste consecințe pe care le resimțim acum nu sunt produsul biologiei sau al vreunei alte legități fizice, ci pur și simplu alegerile noastre neînțelepte.

Dar iarăsi nu este vorba de “alegerile noastre” ci de votarea noastră a unor propusi pe care nu noi i-am selectionat/ales. Deci nu sunt alegeri libere, trebuie să fim atenti cum vorbim, scriem si să actionăm in consecintă.

Statele urmăresc din ce în ce mai mult reziliența, diversificarea și autonomia strategică. BRICS a devenit un forum natural pentru aceste preocupări, deoarece mulți dintre membrii săi sunt afectați simultan de instabilitatea sistemului internațional existent.

Trezoreria Statelor Unite poate îngheța un cont bancar la cealaltă parte a planetei fără a trimite niciun soldat nicăieri. A făcut-o cu Iranul în 2018, iar moneda iranienă s-a prăbușit în câteva luni. A făcut-o cu Rusia în 2022, iar șapte bănci rusești au dat faliment în mai puțin de o săptămână. Fiecare guvern de pe Pământ a urmărit acest lucru și a început în liniște să pună aceeași întrebare. Dacă suntem noi următorii?

După ce a petrecut 11 ani construind acest sistem, propria bancă centrală a Chinei continuă să cumpere aur lună de lună, chiar și atunci când prețul scădea. Două întrebări trec prin tot ce urmează. Cine folosește de fapt rețeaua de plăți a Chinei? Și dacă funcționează, de ce yuanul încă reprezintă mai puțin de 2% din economiile depozitate/de rezervă a lumii?

Răspunsul începe cu un acord semnat într-un deșert în 1974. comutatorul SWIFT pe care Washingtonul îl poate schimba. Din 1945, dolarul a fost moneda în care toți ceilalți țin conturile. Petrolul este prețuit în dolari. La fel și cuprul. La fel și grâul. La fel și majoritatea lucrurilor care se mișcă într-un container maritim. Băncile centrale își parchează economiile în el. Guvernele se împrumută în el. Acest aranjament oferă Washingtonului ceva ce nicio altă țară nu are și anume capacitatea de a împrumuta bani mai mult decât oricine altcineva de pe Pământ si pentru că există întotdeauna un cumpărător pentru datoria americană.

Aproape fiecare plată internațională de pe planetă trecea printr-o rețea de mesagerie numită SWIFT. Este ca oficiul poștal pe care băncile îl folosesc pentru a-și spune reciproc unde ar trebui să meargă banii. Are sediul în Belgia și este deținut din punct de vedere tehnic de băncile care o utilizează, ceea ce ar trebui să o facă neutră. Peste 11.000 de instituții financiare sunt conectate la SWIFT.

În 2018, Trezoreria SUA a trimis către SWIFT un mesaj care nu era de fapt o solicitare ci o amenintare: îndepărtați toate bancile iraniene de pe lista noastră sau veți fi și dumneavoastră sancționați.

Cooperativa neutră, sau iluzia ei s-a prăbușit în câteva luni. Băncile iraniene au încetat să mai poată comunica cu restul sistemului bancar mondial. Petrolul continua să iasă din pământ, dar banii nu aveau unde să aterizeze, iar moneda iraniană s-a prăbușit.

Patru ani mai târziu, s-a întâmplat din nou, iar ceasul a trecut mult mai repede. La o săptămână de la invazia Ucrainei din 2022, șapte bănci rusești au fost deconectate, rezervele au fost înghețate, relațiile bancare au fost întrerupte, totul în câteva zile de la birouri din Washington și Bruxelles, fără nicio acțiune militară implicată.
Nu o rachetă, ci un comutator – SWIFT. Iată ce face ca un astfel de comutator să fie atât de puternic.

În momentul în care există o a doua opțiune, o alternativă, comutatorul SWIFT tot se schimbă, dar se fără aceleasi efecte. Și exact la asta au început să se gândească miniștrii de finanțe din întreaga lume după 2022. Nu cu voce tare. Nimeni nu a ținut o conferință de presă în care să anunțe că părăsesc dolarul. Au început doar să își transfere puțin din rezervele lor și să-și întrebe partenerii comerciali dacă ar putea exista o altă modalitate de a achita o factură. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au început să încheie unele tranzacții petroliere în yuani.

Brazilia și Argentina au început să plătească pentru bunuri chinezești în yuani. Pakistan, Bangladesh și Egipt s-au alăturat. Niciunul dintre acestea nu este un titlu dramatic în sine. Împreună, ele formează un tipar. Fiecare dintre aceste comutatoare discrete smulge o mică parte din cei 57% depozitele in dolari

Modelul are sens doar odată ce știi de fapt drumul pe care merg aceste țări. Și acel drum nu a fost construit în grabă după 2022. A fost turnat cu ani mai devreme de oameni care copiau o înțelegere pe care o studiau de zeci de ani. Strângerea de mână în deșert care a pornit totul. În 1974, Arabia Saudită a fost de acord să stabilească prețul si vânzarea petrolului său în dolari. În schimb, America a oferit protecție militară.

Aceasta este întreaga afacere într-o singură propoziție. Și a remodelat următorii 50 de ani ai finanțelor globale. Motivul pentru care a contat atât de mult se reduce la cine erau saudiții la acea vreme. Ei conduceau OPEC, grupul de țări care controlau cea mai mare parte a producției mondiale de petrol. Când cel mai mare vânzător al celui mai important produs de pe Pământ decide să coteze prețurile într-o singură monedă, toți ceilalți vânzători o fac.

Așadar, petrolul a devenit un produs bazat pe dolari. Și pentru că fiecare țară de pe Pământ are nevoie de petrol, fiecare țară de pe Pământ avea brusc nevoie de dolari. Saudiții au luat toți acei dolari din petrol și i-au trimis direct înapoi în America, investind in bonuri de trezorerie, cumpărând datoria guvernului Statelor Unite.

Așadar, țara pe care America o apăra ajuta și la finanțarea guvernului american. Banii ieșeau pentru petrol și se întorceau direct sub formă de împrumut. Această buclă a funcționat an de an timp de cinci decenii. Această buclă este ceea ce privea Beijingul în 2009, nu sancțiunile.

Problema pe care planificatorii chinezi o vedeau era structurală și mult mai veche. China devenea cea mai mare națiune comercială de pe planetă, mutând mai multe bunuri fizice peste granițe decât orice altă țară din istorie. Și fiecare dintre aceste tranzacții era decontată în banii altcuiva, prin rețeaua altcuiva, în conformitate cu regulile altcuiva.

Așa că au început să-și construiască propria versiune. În 2015, China a lansat un sistem de plăți numit SIP-uri. Acesta face aceeași treabă ca SWIFT, dar mai rapid. Băncile îl folosesc pentru a-și comunica reciproc să transfere bani peste granițe. Diferența constă în rută. O plată trimisă prin SIP-uri nu trebuie niciodată să treacă printr-o bancă situată într-o jurisdicție la care Washingtonul poate ajunge.
Nu există niciun intermediar pe care să se facă presiune, deoarece intermediarul este la Shanghai.

Lansarea nu a fost impresionantă. 19 bănci s-au înscris. 19 față de peste 11.000
din cealaltă rețea SWIFT. Timp de aproape un deceniu, a rămas mică. Și aproape nimeni din afara cercurilor bancare nu auzise vreodată de acest nume. Dacă ai fi scris un articol în 2017 spunând că acest lucru ar conta, ai fi arătat ridicol.

Vă amintiți ultimatumul acela în care Trezoreria a tăiat SWIFT-ul Iranului și cum “cooperativa neutră” s-a prăbușit în câteva luni? Băncile din întreaga lume au tras o concluzie din asta. Și concluzia nu era despre Iran. Era că instalațiile financiare globale aveau un proprietar, iar proprietarul era dispus să le folosească. Curba de creștere spune povestea mai bine decât orice discurs.

În 2022, anul în care băncile rusești au fost deconectate, tranzacțiile zilnice prin sistemul Chinei au crescut cu 50%. Până în 2024, aproximativ 45 de trilioane de dolari treceau prin acesta în fiecare an, ceea ce reprezenta o altă creștere de 43% în doar 12 luni. Și până la mijlocul anului 2025, peste 1.600 de bănci din 180 de țări erau deja conectate la acesta. De la 19 bănci la 1.600.

Rețeaua a crescut cel mai rapid imediat după ce cineva, undeva, a pierdut accesul la dolar. De fiecare dată când se apăsa butonul sanctiunilor, alternativa devenea mai necesară. Printre cei mai mari utilizatori se numără unele țări care nu au fost niciodată sancționate în viața lor, iar unele dintre ele se numără printre cei mai vechi prieteni ai Americii.

După 2018, China a fost singurul cumpărător suficient de mare pentru a menține economia iraniană în mișcare. Așadar, Iranul vinde petrol în yuani și transformă acei yuani direct înapoi în producție industrială chineză, ceea ce înseamnă că nici o plată nu trebuie să părăsească vreodată sistemul, deoarece oricum nu există unde altundeva să se ducă.

Controalele de capital care îi sperie pe toți ceilalți sunt irelevante atunci când ai un singur partener comercial. Situația Rusiei este mai critică, în decembrie 2025, Moscova a vândut obligațiuni guvernamentale evaluate în yuani. O obligațiune guvernamentală este doar o țară care împrumută, luând bani de la investitori acum și promițând să-i ramburseze mai târziu cu dobândă. Rusia avea nevoie urgentă de acești bani. Războiul crease o gaură record în buget, în jur de 70 de miliarde de dolari într-un singur an. Veniturile din petrol scădeau sub sancțiuni, iar băncile occidentale dispăruseră de mult timp.

Așadar, Rusia a împrumutat aproximativ 2,8 miliarde de dolari și a fost de acord să-i ramburseze în yuani, la rate ale dobânzii care ajung la 7%.
Aceasta este mai mult decât dublul ratei normale a dobânzii în moneda altcuiva.
Acesta este prețul pe care îl plătești atunci când există exact un creditor care încă este dispus să răspundă la telefon.

Acum, grupul care încalcă teoria, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, ele nu se confruntă cu nicio sancțiune. Ambele sunt parteneri americani vechi și apropiați. Ambele își mențin propriile monede fixate la dolar. Ambele pot folosi dolari oricând, oriunde, pentru orice doresc, fără nicio fricțiune. Și ambele își încheie vânzările de petrol în yuani.

Explicația oficială este că stabilirea în yuani le protejează comerțul de politizarea sistemului financiar. Tradus în limbaj simplu, asta înseamnă că ar prefera să nu-și parieze întreaga economie pe a rămâne în grațiile Washingtonului în următorii 40 de ani. Nimic nu a mers prost între ei și America. Pur și simplu nu se mai simt confortabil având o singură ușă în clădire. Și amintiți-vă de strângerea de mână din 1974 în care Arabia Saudită a ales dolarul pentru petrol și a stabilit standardul pentru toți ceilalți. Aceeași țară demonstrează acum în liniște că petrolul poate fi prețuit și altfel. Domino-ul inițial se clatină.

Rusia, Iranul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite aparțin toate grupului BRICS. Grupul de economii majore non-occidentale, cu China, alături de Brazilia, India și altele. Măsurate după puterea de cumpărare, BRICS reprezintă acum aproximativ 40% din economia mondială, în timp ce G7, clubul națiunilor occidentale bogate, a scăzut sub 30%.

Cu aceste trei state petroliere în interior, grupul controlează peste 40% din producția globală de petrol. Și când 10 țări se îndreaptă spre yuan în același timp, niciuna dintre ele nu pare să se certe cu cineva. Există siguranță într-o China care nu s-a bazat doar pe mulțimi. Deși, timp de mai bine de un deceniu, a cumpărat bunăvoința în mod tradițional, construind lucruri de care oamenii au nevoie.

Prin inițiativa „Centura și Drumul”, aproximativ 1,4 trilioane de dolari au intrat în porturi, căi ferate și conducte din 150 de țări din 2013. Când echipele sale de construcții au construit cel mai mare port al unei națiuni și calea ferată care îl alimentează, a cere acelei națiuni să își regleze comerțul în moneda ei devine o conversație mult mai ușoară.

Așadar, rețeaua funcționează. Țările continuă să se înscrie in BRICS+. Cota comercială continuă să crească, ceea ce face ca următoarea cifră să fie aproape imposibil de explicat, deoarece în locul în care ar trebui să apară o monedă câștigătoare, yuanul abia s-a mișcat.

Băncile centrale din întreaga lume își păstrează mai puțin de 2% din rezervele lor în yuani. Dolarul se situează la aproximativ 57%. Si situatia este explicabilă prin faptul că Yuanul este mai ieftin de obtinut si mai accesibil, pe cand dolarul este mai scump să-l obtii mai ales in situatiile de criză care se imultesc.

Comerțul și economiile sunt două sarcini complet diferite. Iar o monedă poate fi excelentă într-una fără a se apropia vreodată de cealaltă. Ceea ce contează pentru economii este lichiditatea, ceea ce înseamnă pur și simplu să poți vinde lucrul în secunda în care dorești la un preț corect, fără permisiunea nimănui. Pentru o plată comercială, acele reguli de aprobare chinezești abia se înregistrează.

Numerarul ajunge, îl cheltuiești în China la următoarea livrare și nimic nu trebuie să treacă vreodată o graniță. Pentru rezervele de urgență ale unei națiuni, aceleași reguli decid totul. Rezervele există pentru cea mai proastă zi din istoria țării tale. Iar banii la care trebuie să depui o cerere pentru ai accesa sunt bani pe care nu te poți baza atunci când va sosi acea zi.

Al doilea motiv este mai important și nu are nicio legătură cu permisiunea. Pentru a face din moneda ta contul de economii al lumii, trebuie să cumperi mai mult de la lume decât îi vinzi, ceea ce face SUA de decenii. Economiștii numesc asta deficit comercial. Și sună ca o slăbiciune până când vezi ce face. Banii tăi se scurg către alte țări, se acumulează în băncile lor și devin economiile lor.

America are acest deficit și îl are de zeci de ani, motiv pentru care există dolari care stau în seifuri din Chile până în Vietnam. China are exact opusul. Anul trecut, a avut un surplus de aproximativ 1,2 trilioane de dolari, ceea ce înseamnă că banii continuă să curgă acasă, la Beijing, în loc să iasă în lume.

Așadar, China se confruntă cu o alegere pe care nu o poate evita. Să fie fabrica lumii și să colecteze banii tuturor celorlalți sau să furnizeze moneda pe care lumea o economisește și să trimită banii săi în străinătate. Nu poate face ambele lucruri în același timp. A ales fabrica, ceea ce duce la o consecință apparent ciudată.

Multă vreme, răspunsul a fost să cumpere bonurile de trezorerie ale datoriei guvernamentale a Statelor Unite, parcurgând aceeași buclă pe care saudiții au făcut-o după 1974. Insă acest lucru a început să se reducă. La începutul anului 2026, deținerile Chinei se ridicau la doar 652 de miliarde de dolari,
cel mai scăzut nivel din 2008, mai putin de jumătate din ce a detinut inainte.

Deci, unde se îndreaptă în schimb?
În iulie 2026, banca centrală a Chinei cumpărase aur timp de 21 de luni la rând, cea mai lungă perioadă neîntreruptă înregistrată vreodată pentru aceasta. A continuat să cumpere în timpul celei mai mari scăderi de preț, când majoritatea cumpărătorilor s-ar fi oprit să vadă unde este minimul. Aurul nu răspunde niciunui guvern și niciunei sancțiuni.

După 11 ani de construire a unei alternative la dolar, moneda de siguranță a Chinei este în metal. Beijingul știe exact cât durează acest lucru. Oficial, controalele vor fi relaxate. Cel mai recent plan promite să facă yuanul mai ușor de mișcat în timp. Dar oficialii continuă să descrie ritmul cu aceleași două cuvinte, prudent și gradual, iar în limbaj politic asta înseamnă ani, posibil decenii, și nici o promisiune atașată.

Acesta este motivul pentru care cel mai interesant experiment nu este cel pe care îl urmărește toată lumea. Secunde în loc de zile. O plată internațională normală durează aproximativ două zile pentru a ajunge la un furnizor și pe parcurs trece prin mai multe bănci. Fiecare dintre aceste bănci se află în jurisdicția cuiva, conform legilor cuiva, fiind accesibilă de către autoritatea de reglementare a cuiva. Acele salturi sunt arma in mana celorlalti.

Acesta este întregul mecanism pe care Washingtonul l-a folosit timp de 50 de ani. Și funcționează doar pentru că banii trebuie să treacă fizic prin mâini care pot fi controlate.
China testează o nouă versiune fără mâini la mijloc. Se numește Mbridge și cinci bănci centrale îl folosesc. China, Hong Kong, Thailanda, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Saudiții s-au retras intre timp, ceea ce ne reamintește că nimic din toate acestea nu este o linie dreaptă, unele state inca mai joacă șotronul pe sărite.

Dar mecanismul este esențial. Banii părăsesc banca centrală a unei țări și ajung în banca centrală a altei țări în câteva secunde. Fără bănci corespondente, fără rețea de mesagerie, nimeni la mijloc pe care să se sprijine, pentru că nu există
mijloc.

Până acum, aproximativ 55 de miliarde de dolari au circulat prin el. Este puțin. Este infim în comparație cu finanțele globale.
Pe de altă parte si celălalt sistem avea doar 19 bănci în 2015 și nimeni nu a crezut că merită să se scrie despre asta. Și 10 ani mai târziu, erau 1.600 de bănci în 180 de țări. Lucrurile mici care continuă să crească sunt singurele lucruri care merită urmărite, aici stau surprizele.

Țările sancționate fără opțiuni și țările nesancționate care pur și simplu vor o a doua ușă de sigurantă sunt tările care vor cere afilierea la Mbridge.
Acest al doilea grup este cel care contează pentru că nu reacționează la o criză. Se pregătesc pentru una. Înlocuirea dolarului nu a fost niciodată ținta, ci siguranta.

Și oricine îți spune să-ți rearanjezi economiile în jurul yuanului iti spune o banalitate. Există si un avantaj pentru cei ce fac tranzactii comerciale, un grup pe care îl atinge direct și nu sunt investitorii. Sunt comerciantii care plătesc un furnizor chinez. Există această majorare de 2 până la 5% încorporată în facturile în dolari ea este reală. Si se aplică ca o taxă de risc al devalorizării plus o taxă de intrare si una de iesire. Dar cand plătile se fac in ambele părti in yuani nu se mai aplică aceste taxe asiguratorii sau de intrarea/iesire.

Pe scurt, dolarul încă gestionează economiile/depozitele lumii, dar decontările comerciale ale Chinei în yuani au crescut de la 10% la aproape 30%.

Iar rețeaua sa de plăți a crescut de la 19 bănci la 1600. Peste 10 ani mai multe țări vor stabili schimburile comerciale în moneda natională sau yuani iar depozitele vor fi in proportie mai mare in dolari in functie de comportamentul dolarului si nu după cum vrea elita financiară.

BRICS+ ne fiind o organizatie profilată ideologic nu are ca obiectiv democratizarea, iar dacă termenul este totusi uneori folosit in communicate el are sensul cel mai abstract si ideal cu putintă. Democratia nu mai este nicicum un ideal dezirabil, ci o lozinca ultra uzată si care nu mai inspiră incredere.

Atlanta 11/11/2026