Iulian MARES
892 aprobate
iuliuss_m@yahoo.ca
86.34.175.10
.
.
Sa nu uitam ca sfatuitorul lui de taina, cu care a urmat si cursurile Academiei in Londra, era un evreu, un bun camarad si economist de valoare, care l-a ajutat in cu sfaturi excelente in lupta pentru nationalizarea companiilor petroliere, de extractie si transport, toate straine!

”MUAMMAR GADDAFI ȘI MARELE RÎU ARTIFICIAL
08-04-2021

Cea de-a opta minune a lumii – cel mai mare proiect de irigații din lume

Cel mai mare proiect de inginerie și construcție din epoca modernă este considerat Marele Rîu făcut de om – o uriașă rețea subterană de apeducte care furnizează zilnic 6,5 milioane de metri cubi de apă potabilă către așezările din regiunile deșertice și de pe coasta Libiei. Un sistem imens de țevi și apeducte, care include peste 1.300 de puțuri de peste 500 de metri adîncime, alimentează orașele Tripoli, Benghazi, Sirte, printre altele. Muammar Gaddafi a numit acest rîu „A opta minune a lumii”, iar în 2008 Cartea Recordurilor a recunoscut marele rîu creat de om ca fiind cel mai mare proiect de irigații din lume.

În 1953, eforturile de a descoperi petrol în sudul Libiei s-au soldat cu descoperirea unor resurse enorme de apă potabilă: 4 rezervoare uriașe subterane de apă – bazinul Kufra, bazinul Sirt, bazinul Morzuk și bazinul Hamada. Primele trei conțin 35 de mii de km cubi de apă! Analizele cu radiocarbon au descoperit apă și într-un rezervor fosil din era glaciară, de peste 40 000 de ani. La sfîrșitul anilor 1960, Muammar Gaddafi a conceput proiectul Marele Rîu Artificial, un proiect de anvergură pentru a crea o rețea de resurse de apă, care trebuia să acopere Libia, Egiptul, Sudanul și Ciadul. În octombrie 1983, o comisie a fost înființată pentru a aduce apă din sudul Libiei, unde se află lacurile subacvatice, în partea de nord, industrială a Libiei. Lucrările au fost demarate în 1984, iar construcția propriu-zisă a fost împărțită în cinci etape. Un deceniu mai tîrziu, în 1996, apa curgea deja în instalațiile caselor capitalei Tripoli!

Sarcina construcției unui asemenea sistem de irigații a fost una istorică pentru întreaga regiune din Africa de Nord, deoarece problema apei era stringentă aici încă din vremurile Feniciei. Este remarcabil faptul că proiectul a fost realizat de Libia din fonduri proprii, fără a se împrumuta de la Banca Mondială sau FMI și a fost realizat de experți din Coreea de Sud, dar toate echipamentele și tubulatura au fost construite în Libia.

Dorința unui monopol global asupra resurselor de apă este deja un factor major în politica mondială. Presa germană titra la acea vreme: „La cel de-al cincilea Forum Mondial al Apei de la Istanbul, autoritățile libiene au prezentat pentru prima dată un proiect de alimentare cu apă. Necunoașterea proiectului se datorează faptului că, deși mass-media occidentală nu a relatat nimic despre acest subiect, între timp el a depășit cele mai mari activități de construcții din lume în ceea ce privește costul: 25 de miliarde de dolari”. Diferența fundamentală între proiectul de irigații din Libia și altele de acest gen este că o sursă subterană aproape inepuizabilă este utilizată pentru irigarea terenurilor agricole, mai degrabă decît o sursă de apă de suprafață, care este ușor supusă daunelor semnificative într-o perioadă scurtă de timp. Dacă luăm în calcul costul unui metru cub de apă potabilă în țările europene (aproximativ 2 euro), atunci costul rezervelor de apă din rezervoarele subterane libiene este, conform celor mai exacte estimări, de aproape 60 de miliarde de euro. Prin proiectul său, Libia ar putea începe o adevărată „revoluție verde”, ce ar rezolva o mulțime de probleme în Africa și, cel mai important, ar asigura stabilitate și independență economică. Mai mult, există deja cazuri cunoscute cînd corporațiile globale au blocat proiectele de apă în regiune. Există opinia unanim acceptată că Banca Mondială și FMI au blocat în mod deliberat construcția unui canal pe ruta Nilul Alb – Canalul Jonglei, în sudul Sudanului, unde orice inițiativă de acest gen a fost abandonată după ce serviciile speciale americane au provocat creșterea separatismului în zonă.

La 1 septembrie 2010, președintele Libiei, Muammar Gaddafi a pus în funcțiune această cea mai mare magistrală acvatică din lume, declarînd: „Acum că această realizare a poporului libian a devenit evidentă, amenințarea SUA pentru țara noastră se va dubla!”. În plus, în urmă cu cîțiva ani, Gaddafi a mai declarat că proiectul de irigații din Libia va fi „cel mai serios răspuns pentru SUA, care acuză în permanență Libia că simpatizează cu terorismul”. De luat în seamă este sprijinul pe care fostul președinte egiptean Hosni Mubarak l-a acordat proiectului, care nu este, cu siguranță, o simplă coincidență. Înainte de război, rîul artificial a irigat aproximativ 160.000 de hectare dezvoltate activ pentru agricultură. Și mai la sud, pe teritoriul Saharei, șanțurile de irigații scoase la suprafață servesc drept loc de adăpare pentru animale. Și cel mai important, orașele mari ale țării, în special capitala Tripoli, sînt aprovizionate cu apă potabilă.

Lungimea totală a comunicațiilor subterane ale rîului artificial este de aproximativ patru mii de kilometri. Volumul de sol excavat în timpul construcției – 155 de milioane de metri cubi – este de 12 ori mai mare decît în timpul creării barajului egiptean Aswan. Principalele ramuri ale sistemului de alimentare cu apă constau din țevi de beton de 7,5 metri lungime, cu diametru de 4 metri și care cîntăresc mai mult de 80 de tone (pînă la 83 de tone). Și fiecare dintre cele peste 530 de mii de țevi ar putea servi cu ușurință drept tunel pentru trenurile de metrou. Din conductele principale, apa intră în rezervoarele construite în apropierea orașelor cu un volum de 4 pînă la 24 de milioane de metri cubi, iar de acolo încep conductele locale de apă ale orașelor și satelor. Apa dulce pătrunde în apeduct din surse subterane situate în sudul țării și hrănește așezările concentrate în principal pe malul Mării Mediterane, inclusiv în cele mai mari orașe din Libia – Tripoli, Benghazi, Sirte. Apa este retrasă din acviferul nubian, cea mai mare sursă cunoscută de apă dulce fosilă din lume. Acviferul nubian este situat în deșertul Sahara de est, pe o suprafață de peste două milioane de kilometri pătrați și include 11 rezervoare subterane mari. Ei bine, teritoriul Libiei este situat deasupra a patru dintre ele. În afară de Libia, există numeroase alte state africane pe stratul nubian, inclusiv nord-vestul Sudanului, nord-estul Ciadului și cea mai mare parte a Egiptului. Acviferul nubian a fost descoperit în 1953 de geologii britanici care căutau cîmpuri petroliere. Apa dulce este ascunsă sub un strat de gresie feruginoasă dură, cu o grosime de 100 pînă la 500 de metri și, după cum au stabilit oamenii de știință, s-a acumulat sub pămînt într-un moment în care savanele fertile se întindeau pe teritoriul deșertului Sahara, irigate de ploile abundente frecvente. Cea mai mare parte a acestei ape a fost acumulată în urmă cu aproximativ 14 mii de ani, deși unele rezervoare s-au format relativ recent.

Cînd clima planetei s-a schimbat dramatic acum trei mii de ani, Sahara a devenit un deșert, dar apa care se scurgea în pămînt de mii de ani era deja acumulată în orizonturile subterane. După descoperirea unor rezerve imense de apă dulce, au apărut imediat proiecte pentru construirea unui sistem de irigații. Cu toate acestea, ideea a fost pusă în aplicare mult mai tîrziu și numai datorită guvernului lui Muammar Gaddafi. Proiectul a presupus crearea unei conducte de apă pentru a livra apa din rezervoarele subterane din sudul și nordul țării, în partea industrială și mai populată a Libiei. În octombrie 1983, a fost înființat Biroul de proiect însărcinat cu finanțarea. Costul total al proiectului pînă la începutul construcției a fost estimat la 25 miliarde de dolari, iar perioada de implementare planificată a fost de cel puțin 25 de ani.

Lucrările de construcție au început la 28 august 1984, cînd Muammar Gaddafi a pus piatra de temelie a proiectului. Costul primei faze a fost estimat la 5 miliarde de dolari. Libia a fost vizitată de specialiști din cele mai importante companii din lume; din SUA, Turcia, Marea Britanie, Japonia și Germania, au fost achiziționate cele mai moderne echipamente tehnologice, iar pentru așezarea conductelor de beton au fost construiți 3.700 de kilometri de drumuri, permițînd deplasarea echipamentelor grele. Principala forță de muncă necalificată a fost reprezentată de migranții din Bangladesh, Filipine și Vietnam. Prima și cea mai mare etapă a proiectului a fost lansată oficial în august 1991, cînd alimentarea cu apă a început în orașe mari, precum Sirte și Benghazi. În august 1996, în capitala Libiei, Tripoli, a fost realizată alimentarea cu apă.

Drept urmare, guvernul libian a cheltuit 33 de miliarde de dolari pentru crearea celei de-a opta minuni a lumii, iar finanțarea a fost efectuată fără împrumuturi internaționale și sprijinul FMI. Recunoscînd dreptul la alimentarea cu apă drept un drept fundamental al omului, guvernul libian nu a taxat populația pentru apă.

În 1999, Marele rîu făcut de om a primit Premiul Internațional pentru Apă de către UNESCO, un premiu care recunoaște munca de cercetare remarcabilă privind utilizarea apei în zonele uscate. La începutul războiului din 2011, trei faze ale proiectului fuseseră deja finalizate. Construcția ultimelor două etape era programată să continue în următorii 20 de ani. Cu toate acestea, bombardamentul NATO a provocat pagube semnificative sistemului de alimentare cu apă și a distrus uzina de țevi necesară construcției acesteia.”

https://www.revistaromaniamare.ro/muammar-gaddafi-si-marele-riu-artificial-2j