Un tînăr absolvent al Liceului Mircea cel Bătrân, domnul Ștefan Paraschiv, mi-a cerut un text despre Adrian Păunescu. Îmi face plăcere să colaborez la revista pe care o editează inimosul tomitan, la numărul revistei dedicat lui Adrian Păunescu. Felicitări și succes!
M-am ținut deoparte de Adrian Păunescu. Era prea gălăgios pentru gustul meu! Am asistat și la o restanță a sa, cu doamna Lucia Wald, a venit la examen și până să tragă biletul i-a pus în brațe un volum de versuri, cu dedicație, desigur. N-a mai fost vorba de examen, de materie, de bilete… Doamna Wald a acceptat jocul și nu a intrat în intimitatea examenului… Nu mi-a plăcut stratagema, dar a fost totuși de ținută, nu a căzut în penibil!
Ne-am împrietenit târziu, când în lipsa altui debușeu am început să scriu la „Flacăra”! Începusem și eu, timid, să sper că lucrurile se pot îndrepta pas cu pas. Revista lui Păunescu era extraordinară! Azi, singura publicație care amintește de „Flacăra” de atunci este „Formula AS”. Deloc întâmplător, Sânziana Pop a fost în echipa lui Adrian Păunescu…
Unii l-au comparat cu Vadim! Total greșit! Adrian Păunescu, aș putea spune, și-a exacerbat starea de normalitate! Repet: și-a exacerbat starea de normalitate! În viața publică, ca editor, ca senator, ca jurnalist, nu l-am pomenit cu nicio meschinărie, cu nicio josnicie!
Ținea să aibă dreptate, ceea ce i se și întâmpla foarte des. Când nu, știa să cedeze cu bucuria că în felul acesta se regăsește de partea adevărului, a dreptății, a binelui! Căci a fost pasionat de aceste repere!
Amintirea cea mai puternică o am de la un moment când Adrian Păunescu a …tăcut. Am reușit să-l pun pe gânduri și să nu scoată o vrobă, el, care era întruchiparea replicii spontane pline de miez. Eram la o ședință a comisiei de cultură din Senat, legislatura 1992-96. A zis el ceva sau ceilalți despre comunism! Nu de bine!… Iar eu, de la celălalt cap al mesei, l-am întrebat: „Domnule Păunescu, dumneata știi de ce a căzut comunismul?” Și am răspuns tot eu: „Pentru că reușise!… Lipsea puțin ca să fie bine!” …M-a privit lung, apoi parcă și-a retras privirile ca să vadă mai bine în interiorul gândurilor, iar a tăcut și ceilalți aflați de față s-au dat în altă vorbă!… Mi-ar fi plăcut să-mi ceară detalii! Eu însumi amân să le fac publice!… Deh, fiecare cu neputințele sale!
Era pe la mijlocul anilor 80 când mi-a zis: „Domnule Coja, punem pariu că n-ai să scrii niciodată un articol pe care să nu ți-l public?!” Sensul era că scrie, domnule, articole oricât de îndrăznețe, căci este și pe placul meu să ți le public!…
Am fost o singură dată la cenaclul „Flacăra”… Nu în epoca sa de glorie, ci cu doi-trei ani înainte de ne părăsi, mult prea devreme, inițiatorul. Eram cu Vieru împreună. În trei am comentat: Adriane, nu-mi place povestea asta a ta cu unde erau românii când Mihai Viteazu a pățit-o! Păi unde erau să fie?! Fiecare pe la casa lui, doar nu-i chemase Vodă și ei au lipsit de la apel!… Păi americanii unde erau când J.F. Kennedy a fost împușcat?!…
Oricât de puține rânduri ar fi cele de față, nu le pot încheia fără să semnalez o trăsătură de caracter pe care Adrian Păunescu o făcea vizibilă mereu: solidaritatea colegială cu ceilalți scriitori! Unde se știa bârfit prostește de mulți dintre ei, ținea să le întindă mâna, uneori ostentativ, deseori pentru a-i ajuta, cum puțini alți confrați au făcut-o! A avut un cult pentru colegialitatea și frățietatea scriitoricească!… Unii au numit-o generozitate! A fost mai mult! A fost conștiința faptului că am putea face mai mult pentru Țară, pentru Neam, dacă nu ne-am mai da la gioale unii altora!… Da, în viața literară Adrian Păunescu nu a faultat niciodată!… Dumnezeu să-l odihnească!
Ion Coja
In data de 21.11.2010 am scris un articol despre Paunescu, care a aparut pe ziare.com in doua episoade. Ma deranjase atunci ca, abia inmormantat, se aruncasera asupra lui tot soiul de ciocli lliterari ca sa-l omoare inca odata. Redau mai jos acest articol, care poate ca va reusi sa completeze imaginea despre acest poet de exceptie:
Cine ai fost tu, Adriane? (1)
E normal ca atunci cand se stinge o personalitate precum Adrian Paunescu, sa apara opinii si articole numeroase despre viata si activitatea sa. Ceea ce surprinde insa este divergenta parerilor exprimate, care merg de la a-l urca pe cruce ca talhar pana la lauda dusa peste limita decentei.
De vina pentru aceasta stare de lucruri este faptul ca ziaristul roman se preocupa de omul Paunescu cu prea multa patima, judecandu-i faptele trecerii lui prin viata de parca ar fi trait pe Luna, in loc sa urmareasca relatia poetului cu societatea romaneasca a timpului sau, singura care de fapt conteaza in evaluarea sa ca persoana publica.
Multi nu stiu ca in anul 1973 presa libera in Romania nu exista. De fapt, nu existau nici ziare. Toate publicatiile erau “organe” ale statului comunst, precum Scanteia, Scanteia Tineretului, Munca, Romania Libera. Ziaristul era colportorul de stiri primite de la unica sursa de informatii, Agentia Agerpres, ceea ce facea ca ziarele sa semene intre ele ca doua picaturi de apa.
Revista “Flacara” incendiaza Romania
In acest context, in anul 1973, redactor sef al revistei saptamanale “Flacara” devine Adrian Paunescu, care reuseste in foarte scurt timp sa editeze o revista unica, ale carei articole inedite erau in raspar cu tot ce cunoscuse presa romaneasca comunista pana atunci.
Impactul revistei in societate a fost imens. Ca sa apuci sa cumperi o revista “Flacara” trebuia sa fii la ora 6 in fata chioscului de ziare, pentru ca, afara de cateva exemplare, revista se vindea pe sub tejghea.
Fiecare numar al revistei trecea din mana-n mana, pana cand i se stergeau literele ori se rupea hartia. Daca cititorul ar fi simtit ca aceasta revista ar fi fost un instrument de propaganda comunista, s-ar mai fi chinuit el ca s-o cumpere?
Revista Flacara a fost si prima scoala de ziaristica libera sub comunism. Sub umbrela protectoare a lui Paunescu, pentru prima data in Romania dupa 1944 a fost posibila minunea de a scrie despre viata romanului asa cum era ea, neretusata si adevarata.
“Flacara” si-a format repede un nucleu de cititori entuziasti, formand o noua constiinta civica, pe care cititorul fidel revistei o recepta ca opusa regimului comunist. La lumina ei s-au incalzit inimi, s-au alintat dureri, s-au format opinii care erau in opozitie cu linia oficiala a partidului.
Paunescu prin intermediul revistei a avut si un rol social deosebit in a promova valori ale inteligentei romanesti precum Valeriu Popa, cel care era in stare sa diagnosticheze orice boala fara sa te atinga sau sa te dezbrace, vindecand si scapand de la moarte mii de bolnavi disperati.
Imi aduc aminte si de alte nume facute cunoscute de Paunescu in acei ani de inceput, precum Pavel Kozac, cel care descoperise o metoda de a vindeca psoriazisul sau doctorul Boici din Timisoara, a carui gama de produse Boicil au adus alinari celor cu afectiuni reumatismale.
Chiar si in raportul Tismaneanu, care a fost intocmit tocmai cu scopul de a condamna dictatura comunista se recunoaste ca Paunescu “in schimbul serviciului facut conducatorului, a devenit puternic in ierarhia propagandei, slobod sa infaptuiasca, sa indrepte erori, sa faca numeroase fapte bune, sa actioneze peste limitele stiute”.
In acele timpuri, ca si acum, cei care intrau in nomenclatura uitau de orice decenta si se infruptau cat puteau din beneficiile pe care le-o oferea situatia lor de privilegiati, fara de nici o rusine si far de constiinta.
Adrian Paunescu insa a ales alta cale, aceea de a face fapte bune si de a indrepta erori, ceea ce dovedeste ca acest om avea verticalitate, constiinta si dragoste pentru oamenii acestei tari, pe care i-a ajutat cat a putut.
Paunescu si-a vandut deci doar penita si nu constiinta, facand compromisuri nu in scopul de a avea avantaje personale, ci urmarind binele tuturor.
Pentru aceste calitati de ziarist si cetatean Adrian Paunescu merita tot respectul nostru.