Preiau mai jos mesajul pus de un comentator,  „Farfuridi”,  pe site-ul nostru. De multă vreme mă întristează orice apariție publică a acestui Adrian Ciocoianu – mai degrabă acest nume i s-ar potrivi!, impostor găunos cum rareori mi-a fost dat să mai întâlnesc. Era foarte tînăr când ne-a făcut primele demonstrații publice de lichelism și impostură… Cine a ținut neapărat să-l promoveze pe acest derbedeu cu aere de om serios?! Zoe Petre să fie vinovată de cariera pe care la Universitate o face această rușine a școlii românești de istorie?! Madame Zoe, dumneata l-ai avortat?! 

Au încercat să-l facă om politic, și vor mai încerca probabil! Eșecul lamentabil al primei încercări nu-i descurajează pe făcătorii de făcături, secături și alte lepădături. Probabil că baza de selecție nu este prea numeroasă și sunt nevoiți să insiste, să nu accepte eșecul, vor încerca să recicleze și acest rebut uman! N-a fost bun de ministru, o să fie bun de decan, la facultatea pe care deja a dezonorat-o… Mâine-poimâine o să-l vedem rector… Nimic nu mai este imposibil!

Haimanaua și-a dat doctoratul pe un subiect de istorie a românilor la o universitate din Canada!… Ce doctorat putea fi acela?! Ce școală de istorici canadieni specialiști în istoria României i-au validat teza?! Este evident că mazeta numită Cioroianu s-a ferit de o confruntare cu o comisie de doctorat autentică! Chiar atât de mare este azi penuria de universitari autentici de a ajuns universitar, ba chiar decan trămăndăul ista?!

…Dau cuvîntul mai departe dlui „Farfuridi”, așa cum a  postat domnia sa pe site-ul nostru, site unde figura lui Corneliu Zelea Codreanu este dintodeauna prezentă, în încercarea noastră de a reabilita conștiința neamului nostru prin spunerea adevărului despre marele român. Nu credeam că mai poate fi atacat atât de prostește și cu atâta venin marele român, marele om care a fost Corneliu Zelea Codreanu, subiect de fală și mâhnită meditație pentru orice bun român!

*******

Reiau, fara nici o placere, si exclusiv cu scopul de a ne identifica dusmanii si cozile de topor, pasaje din ultima carte a lui Adrian Cioroianu, ,,CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor”.

,,Povestea ce urmează ne va arăta că, în istoria unui neam, personajele politice charismatice joacă deseori un rol nefast. Cel despre care voi vorbi aici a fost într-adevăr un personaj charismatic – dar aceasta nu l-a împiedicat să fie un criminal. Pentru unii, respectivul personaj a fost un Salvator al neamului. (sugerând abil echidistanța sa falsă, inexistentă de altfel față de subiect – n.a.). Pentru alții, el a fost un șarlatan politic. Așadar, cel despre care scriu aici este Corneliu Zelea Codreanu. (…)

Mai apoi a devenit un student turbulent al Facultății de Drept din Iași, unde s-a remarcat inițial prin calitățile sale de lider, dar s-a și dovedit a fi un spirit virulent anticomunist, ultraortodox și antisemit. (…) La Berlin și mai apoi la Jena, Codreanu a neglijat studiile, dar a fost fascinat de mișcarea hitleristă aflată atunci la începuturi (o inepție care să-l poată culpabiliza, ca argument al antisemitismului! – n.a.). (…)

Promovând un naționalism cu accente mistice (varianta comunistă – n.a.), un antisemitism și un anticomunism virulente (ca și când anticomunismul ar fi ceva rău în sine – n.a.), legionarismul a atras mulți români – intelectuali, preoți, muncitori sau țărani (aici spune adevărul, numai că sugerează că ei au fost ,,atrași”, adică amăgiți, înșelați – n.a.). Codreanu nu a fost un mare orator, dar avea în mod cert un simț al spectacolului. Îmbrăcat în ie albă și călare pe un cal alb (ce basm frumos! – n.a.), apariția lui îi înflăcăra pe adepții mișcării. Crima politică era parte din arsenalul legionarilor – printre victimele lor numărându-se inclusiv prim-ministrul Ion Gh. Duca (cel care, la ordinul regelui, a dezlănțuit o prigoană sălbatică împotriva legionarilor, pentru a-i scoate din politică – n.a.). (…)

Lansat în politică printr-o crimă, Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat la rândul său (ca și când cele două fapte ar fi echivalente, adică cu uciderea în legitimă apărare a Prefectului Poliției din Iași, care îi tortura pe studenții români într-un oraș unde jumătate din populație era constituită din evrei, fiind în cârdășie cu evreii radicaliști – n.a.). Moartea lui n-a rezolvat nimic (deși prin martiraj, a devenit erou al neamului pentru mulți – n.a.), ci, dimpotrivă, a condus la o altă, lungă, spirală a crimelor (un argument inventat pentru a-și susține pledoaria – n.a.). Morala poveștii noastre (masonice – n.a.) apare inclusiv în Biblia pe care Codreanu o purta cu el: cine ridică sabia are toate șansele să piară sub o altă sabie.”

,,Ipoteza implicării lui Stalin în omorârea lui Nicolae Iorga este spectaculoasă (fantezistă, conspiraționistă, ca și când era imposibilă, deși comuniștii ruși, cu agenții lor infiltrați chiar aveau tot interesul să își înlăture oponenții, pe legionari, datorită cărora, în special PCR, a fost interzis timp de două decenii și să-i discrediteze prin acuzații grave inventate – n.a.), dar, din păcate, adevărul e cu mult mai banal – și mai crud. Rămâne cu totul credibil că asasinarea savantului Iorga a fost rodul fanatismului unor legionari români, care doreau astfel să răzbune moartea lui Corneliu Zelea Codreanu și să-i pedepsească pe cei care lucraseră cu Regele Carol al II-lea (regele, cu majusculă – n.a.). (…) Morala poveștii noastre e una veche de când lumea: oricând, câteva gloanțe pot ucide un savant; dar, pe termen lung, spiritul e mereu mai puternic decât sabia. Fantasmele legionare au ajuns printre deșeurile Istoriei, dar cărțile lui Nicolae Iorga se află în casa oricărui român care se respectă.”

,Mișcarea legionară a fost una dintre cele două forme de politică extremistă care au marcat istoria românească a secolului XX. Dacă cealaltă mișcare de extremă – adică regimul comunist – a condus România vreme de 42 de ani, în schimb legionarii s-au aflat la conducerea țării doar 5 luni de zile (această contabilizare neținând seama de faptul că Ion Antonescu era conducător și tot el a dat lovitura de stat împotriva statului național-legionar, la presiunea masonilor, intrați în adormire unii din 1937, cărora li s-au percheziționat sedii și li s-au confiscat arhive… – n.a.) (…) Pe 23 ianuarie 1941, rebeliunea legionară (așa-zisa – n.a.) a fost înfrântă. Lua astfel sfârșit scurtul episod al guvernului național-legionar. Din acest moment, Ion Antonescu a rămas singur la putere. El are merite reale în stoparea insurecției legionare (insurecție?! – n.a.), dar acest detaliu nu-l va ajuta foarte mult în anii următori (în fața evreilor sioniști și comuniștilor; ne putem întreba de ce oare însă, nu l-au judecat atunci la procesul său stalinist împotriva ,,exterminării evreilor”? – n.a.). În cele cinci luni cât au fost la conducerea țării, legionarii au arătat că erau amatori într-ale politicii, iar pofta lor de revanșă a fost mai mare decât dorința de a stabiliza țara (revanșă împotriva cui?; a masonilor, în mod evident, trădându-se… n.a.). Crimele pe care le-au comis în rândul politicienilor și în rândul armatei (de ce implică armata, doar pentru că un lider legionar avusese imprudența să amenințe la sfârșitul lunii ianuarie 1941 că va dezvălui nume de trădători, inclusiv din armată, ceea ce l-a înfuriat și pe Antonescu? – n.a.) îi dezonorează și mai mult. Astfel încât morala poveștii noastre este simplă (totul este simplu la Cioroianu – n.a.): legionarii au venit la putere, în septembrie 1940 (neprecizând că au fost propulsați de numeroșii patrioți români, după pierderea Basarabiei și Ardealului de nord – n.a.), având legenda de Salvatori și în ianuarie 1941 au plecat de la putere cu legenda de criminali.”
,Din patriotism, s-a înrolat voluntar pe frontul Primului Război Mondial (e vorba de C. Z. Codreanu – n.a.), pe când avea doar vârsta de 16 ani. În schimb, viziunea lui despre viitorul României nu era numai una patriotică – ci era una încărcată de un naționalism primitiv (dacă ar fi fost Iorga în locul lui, era unul superior… – n.a.), în care antisemitismul și obscurantismul jucau un rol esențial (acuzații nefondate și complet false, având adeziunea unor mase largi și din toate categoriile sociale – n.a.). Conservatorul Petre P. Carp (la al cărui ziar Timpul a lucrat din nefericire naționalistul Mihai Eminescu – n.a.) și legionarul Zelea Codreanu au fost personaje foarte diferite în istoria noastră. Dar amândoi ne conduc spre aceeași lecție: patriotismul, în sine, NU reprezintă o rețetă a succesului.”

Pasajele sunt copiate, inclusiv adnotarile, de pe blogul lui Saccsiv.

Nu adaug alte comentarii, dupa parerea mea inutile.