|
RĂZBOIUL DIN ORIENTUL MIJLOCIU, FAMILIA ROTHSCHILD, MEMORANDUMUL CONFIDENȚIAL AL PENTAGONULUI: În jurul datei de 20 septembrie 2001, la doar zece zile după distrugerea clădirilor World Trade Center din 11 septembrie, generalul american Wesley Clark, recent pensionat, se afla în vizită la Pentagon pentru întâlniri cu secretarul Rumsfeld și secretarul adjunct Wolfowitz, când a fost atacat de un alt general pe care îl comandase anterior. Acest general l-a anunțat pe generalul Clark că SUA urma să atace șapte țări în cinci ani. Înmânându-i lui Clark memoriul, ofițerul a raportat După cum documentează istoria, cu excepția notabilă a ultimei țări de pe această listă – Iranul – fiecare dintre aceste țări (împreună cu Afganistanul și Palestina) a fost distrusă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de violența militară exercitată de Statele Unite, adesea împreună cu NATO și/sau alți aliați și/sau Israel. Inutil să mai spun că nu a existat nicio responsabilitate pentru aceste încălcări grave ale dreptului internațional. De ce vor Statele Unite (și Israelul) în continuare să „elimine” Iranul? La urma urmei, dacă nu înțelegem conflictul – părțile principale și secundare implicate în acesta ( care ar putea include părți „invizibile” care generează conflicte din fundal ), problemele cheie și subsidiare aflate în joc, importanța (intelectuală, comportamentală, materială) a fiecăreia dintre aceste probleme pentru diferitele părți implicate în conflict, precum și de ce aceste probleme sunt importante – nu este cu adevărat posibil să se ajungă la o rezoluție autentică a conflictului (una în care fiecare parte implicată în conflict să se simtă mulțumită de rezultat, astfel încât acesta să reziste în timp). Există însă o dimensiune mai profundă a conflictului, care este în mod obișnuit trecută cu vederea: „profilul emoțional” al părților cheie. La extrem, acesta include sănătatea mintală, sau nu, a părților aflate în conflict, inclusiv a acelor părți care operează din culise. Pentru o explicație care evidențiază importanța critică a emoțiilor pentru conflict, vezi „Dragostea refuzată: Psihologia materialismului, violenței și războiului” . Love Denied: The Psychology of Materialism, Violence and War Subliniez componenta emoțională a conflictului nu doar pentru că este centrală, ci și pentru că facilitează percepția faptului că, dacă una sau mai multe părți implicate în conflict sunt afectate emoțional într-un fel sau altul (sau chiar demențial), atunci rezolvarea conflictului ar putea necesita mai mult decât procesele utilizate în mod obișnuit. Înainte de a continua, vreau să subliniez că există mult mai multe elemente ale acestui conflict decât pot fi „descifrate” în acest singur articol. Nu este niciun mister despre motivul pentru care se întâmplă acest lucru, chiar dacă mulți analiști care iau în considerare aceste conflicte, un număr semnificativ de oameni „obișnuiți” și chiar unii lideri naționali cred că ar trebui să se întâmple. Pentru a înțelege de ce, este necesar doar să înțelegem cum funcționează lumea. Fără această înțelegere, o mulțime de iluzii se vor răspândi cu ușurință și vor fi accelerate de guvern și de mass-media corporativă în comunitățile implicate. Și se vor irosi eforturi uriașe pe inițiative legate de conflict care nu pot duce nicăieri. Deci, cum funcționează lumea? În special, un mare control este exercitat prin intermediul sistemului bancar care funcționează la nivel internațional și în cadrul fiecărei țări. Puteți citi o relatare despre acest lucru în Analiza istorică a elitei globale: Jefuirea economiei mondiale până când „nu veți deține nimic”. Averea lor estimată depășește 100 de trilioane de dolari americani, depășind cu mult „averile” deținute de acele „persoane bogate” – precum Bill Gates, Jeff Bezos și Elon Musk – promovați în mod înșelător drept „cei mai bogați” de către mass-media corporativă. Vezi Big Oil & Their Bankers in the Persian Gulf pp. 487-8. Încă de la începutul domniei lor, Rothschild-ii au dobândit o vastă rețea globală de active generatoare de venituri investind, cu înțelepciune și adesea ilegal, într-o varietate și un număr fenomenal de afaceri, lăsând de obicei un alt nume vizibil pe ecranul oricărui activ nou achiziționat, inclusiv cele achiziționate sau parțial achiziționate ca urmare a salvării unei corporații de la faliment. În acest fel, proprietatea și controlul lor sunt ascunse, astfel încât, de exemplu, alte familii proeminente despre care se știe că sunt excesiv de bogate, cum ar fi Morgan și Rockefeller, sunt fațade pentru Rothschild, dar nu sunt recunoscute pe scară largă ca atare. Vezi Istorie ascunsă: Originile secrete ale Primului Război Mondial, p. 222. și După cum s-a menționat mai sus, două industrii pe care Rothschild-ii le domină sunt sectorul bancar și industria de armament . În aceste circumstanțe, Rothschild-ii profită de vânzările de arme către majoritatea sau toate părțile implicate în toate războaiele, precum și de împrumuturile pentru cumpărarea armelor și împrumuturile pentru plata reconstrucției postbelice. Din nou, puteți citi o relatare despre acest lucru în Analiza istorică a elitei globale: Jefuirea economiei mondiale până când „nu veți mai deține nimic”. Astfel, așa cum a remarcat Niall Ferguson , un biograf oficial al familiei Rothschild: până la sfârșitul secolului al XIX-lea , investițiile directe ale Rothschild în marile „companii de armament” (cunoscute acum mai degrabă sub numele de corporații de armament) și industriile conexe erau substanțiale. El a remarcat cu sinceritate: „Dacă imperialismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea avea «complexul său militar-industrial», Rothschild-ii făceau, fără îndoială, parte din acesta”. Vezi The House of Rothschild – Volumul 2 – The World’s Banker, 1849-1998 , p. 579. Dincolo de acestea, desigur, controlul efectiv deținut de Rothschild asupra instituțiilor globale cheie – inclusiv City of London, Banca Reglementelor Internaționale, Banca Angliei și Rezerva Federală a SUA – și asupra mult or industrii critice, ca să nu mai vorbim de majoritatea guvernelor naționale, îi conferea deja o putere enormă de a remodela ordinea mondială pentru a se potrivi scopurilor sale înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Să luăm în considerare Statele Unite. În investigația sa excepțional de detaliată asupra a trei evenimente istorice majore ale secolului al XX -lea – Revoluția Bolșevică, ascensiunea lui Franklin D. Roosevelt și ascensiunea lui Hitler – profesorul Antony Sutton a identificat sediul puterii politice în Statele Unite nu așa cum era autorizat de Constituția SUA, ci „establishmentul financiar din New York: bancherii internaționali privați, mai precis casele financiare JP Morgan, Chase Manhattan Bank, controlată de Rockefeller, și, în vremurile anterioare (înainte de fuzionarea Manhattan Bank cu fosta Chase Bank), familia Warburg”. „În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Sistemul Rezervei Federale, în special Banca Rezervei Federale din New York (care se află în afara controlului Congresului, neauditată și necontrolată, având puterea de a tipări bani și de a crea credit după bunul plac), a exercitat un monopol virtual asupra direcției economiei americane. În domeniul afacerilor externe, Consiliul pentru Relații Externe, aparent un forum inocent pentru academicieni, oameni de afaceri și politicieni, conține în interiorul său, poate necunoscut multora dintre membrii săi, un centru de putere care determină unilateral politica externă a SUA. Obiectivul principal al acestei politici externe submerse – și evident subversive – este achiziționarea piețelor și a puterii economice (profituri, dacă vreți), pentru un mic grup de multinaționale gigantice aflate sub controlul virtual al câtorva case de investiții bancare și al unor familii care le controlează.” Desigur, controlul guvernelor naționale și al instituțiilor naționale cheie de către actori puternici, chiar dacă obscuri, a fost de mult timp un caz real și se extinde mult dincolo de Statele Unite, așa cum a explicat eminentul istoric profesorul Carroll Quigley în lucrarea sa clasică publicată în 1966. Vezi Tragedia și speranța: o istorie a lumii în timpul nostru , pp. 5-6. „[P]uternicirile capitalismului financiar aveau un alt scop de anvergură, nimic mai puțin decât crearea unui sistem mondial de control financiar aflat în mâini private, capabil să domine sistemul politic al fiecărei țări și economia lumii în ansamblu. Acest sistem urma să fie controlat în mod feudalist de către băncile centrale ale lumii, acționând concertat prin acorduri secrete la care se ajungea în frecvente întâlniri și conferințe private. Punctul culminant al sistemului urma să fie Banca Reglementelor Internaționale din Basel, Elveția, o bancă privată deținută și controlată de băncile centrale ale lumii, care erau ele însele corporații private…” Puterile financiare substanțiale ale lumii se aflau în mâinile acestor bancheri de investiții (numiți și bancheri «internaționali» sau «comerciali») care au rămas în mare parte în culise, în propriile lor bănci private neconstituite în societate. Acestea au format un sistem de cooperare internațională și dominație națională care era mai privat, mai puternic și mai secret decât cel al agenților lor din băncile centrale.” Prezentul „Gândiți-vă la distrugerea pe care Washingtonul a provocat-o unor țări întregi fără niciun scop în afară de ideea absurdă a Israelului despre un Israel mai mare. Milioanele de morți, mutilați permanent și strămutați, mulți dintre ei stabilindu-se în Europa și SUA, împovărând acești contribuabili cu întreținerea lor. „Cine a beneficiat?” este într-adevăr întrebarea. După cum notează Roberts, nu au fost SUA sau poporul lor. Și nici poporul altor țări, inclusiv cel din Israel sau din țările NATO. Și cu siguranță nu au fost oamenii din țările distruse. Acest lucru se poate face pur și simplu întrebându-ne: „Au beneficiat Netanyahu și Trump, personal, de pe urma atacului comun israeliano-american asupra Iranului?” După cum recunoștea un articol din Jerusalem Post , Miriam Adelson „și regretatul ei soț Sheldon erau văzuți ca niște făuritori de regi, păpușari sau doar un alt grup de miliardari care încercau să modeleze politica israeliană după chipul și asemănarea lor. Imensa lor avere, influența lor atât asupra Israelului, cât și asupra SUA și – poate mai ales – sprijinul lor nesfârșit pentru Benjamin Netanyahu i-au transformat în figuri controversate”. Ei „au investit sute de milioane în supraviețuirea politică a lui Netanyahu … Se pare că atunci când ai resursele și accesul lui Miriam Adelson, nu doar influențezi politica – o rescrii”. Vezi „Dr. Miriam Adelson, israelienii Rothschild din zilele noastre au recunoscut în sfârșit” . Și ce se întâmplă cu Trump? Este și el doar marioneta cuiva? În conformitate cu o tactică de afaceri pe care au folosit-o timp de peste 200 de ani, prin intermediul unui agent (Wilbur Ross), Rothschild-ii i-au oferit lui Trump „o înțelegere predefinită de faliment: Trump urma să renunțe la 50% din participația sa la Taj, dar urma să beneficieze de condiții de îndatorare mai bune și urma să rămână în control”. Drept urmare, „Donald a revenit în afaceri: în cele din urmă, a făcut acorduri similare pentru celelalte proprietăți ale sale cu probleme”. Vezi „Scoaterea lui Donald din datorii: Legăturile de 25 de ani care îi unesc pe Trump și Wilbur Ross” . Ca în cazul tuturor acordurilor de acest gen cu familia Rothschild, Trump continuă să-și achite „datoria veșnică”. În zilele noastre, o modalitate prin care face acest lucru este prin utilizarea puterii poziției sale prezidențiale pentru a servi scopurilor lor divergente, ca parte a răscumpărării. Astfel, de exemplu, în timp ce înșela conducerea iraniană că negocia cu ea, dovezile ulterioare arată că Trump finaliza planurile de a ataca cele trei situri nucleare ale Iranului – și de a precipita evenimente care duc la schimbarea regimului – printr-o intensă campanie de bombardamente. Vezi „Agenda ascunsă din spatele atacului lui Trump asupra Iranului” . Mai mult, așa cum au discutat profesorul Michel Chossudovsky și Drago Bosnic , anumite dovezi indică ideea că această lovitură a fost un „teatru politic”. Aceasta sugerează că adevăratul motiv a fost, într-adevăr, schimbarea regimului. Așadar, care ar fi fost avantajul precipitării schimbării regimului în Iran? Astfel, așa cum războiul de expulzare a palestinienilor din Gaza va deschide, printre alte oportunități, familiei Rothschild accesul pent ru a profita enorm de pe urma exploatării giganticelor resurse maritime de gaze naturale Leviathan din Marea Mediterană, în largul coastei Gazei – vezi „Geopolitica nebuniei elitelor, partea a 2-a: Crearea Eretz Yisrael pentru a remodela ordinea mondială” – schimbarea regimului în Iran ar deschide posibilitatea ca familia Rothschild să își restabiliască rolul cheie în proprietatea și exploatarea petrolului și gazelor din Iran, rol pe care l-au pierdut în urma revoluției iraniene din 1979, când activele tuturor companiilor petroliere străine care operau în Iran au fost confiscate. Vezi „Naționalizarea petrolului Iranului: un triumf asupra imperialismului occidental” . De asemenea, ar deschide calea ca Iranul să cedeze o parte sau total din controlul Băncii Centrale a Iranului, care nu este membră a Băncii Reglementelor Internaționale, controlată de Rothschild . Deci cine beneficiază de pe urma acestui război (având în vedere lunga listă de oameni care nu beneficiază de acest război)? Așa cum s-a întâmplat în ultimii 200 de ani, Rothschild-ii (și alte familii ale Elitei) cu siguranță beneficiază. La fel și agenții lor, începând, în acest caz, cu Netanyahu și Trump. Și acesta este motivul pentru care acest război nu s-a terminat și ar putea deveni nuclear. Mai mulți comentatori – inclusiv Mike Whitney și Scott Ritter – au remarcat acest lucru: „Iată dovada că Israelul a pierdut războiul (și semne că conflictul este pe cale să se reia)” și „Îi va cere Bibi lui Trump să bombardeze Iranul cu arme nucleare? |
|---|
RaduDistribuie!
3 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
ÎNȚELEPCIUNE STRATEGICĂ ASIATICĂ:
AZI, SINGAPORE
De Arnaud Bertrand – https://www.estica.ro/news/intelepciune-strategica-asiatica-azi-singapore
Îi încurajez cu tărie pe toți să citească discursul pe care Chan Chun Sing, ministrul Apărării din Singapore, tocmai l-a susținut la Beijing: este practic opusul unui discurs al lui Hegseth — profund înțelept și o dovadă reconfortantă că arta guvernării chibzuite încă există.
Puteți găsi discursul aici: https://www.mindef.gov.sg/news-and-events/latest-releases/16sep26-speech/
Mai jos este un rezumat al celor mai bune pasaje ale discursului, în opinia mea.
O mare parte a discursului abordează problema crucială a așa-numitei „dileme a securității”, un concept-cheie în teoria relațiilor internaționale, potrivit căruia eforturile unei țări de a-și spori propria securitate îi fac aproape inevitabil pe ceilalți să se simtă mai puțin în siguranță, declanșând o spirală în care, în cele din urmă, toată lumea ajunge să fie mai puțin sigură.
Așa cum spune Chan Chun Sing în discursul său: „Adevăratul test al artei guvernării este acesta: cum ne consolidăm propria securitate fără să slăbim securitatea celorlalți sau fără să le accentuăm sentimentul de insecuritate?”
El spune că există „trei principii fundamentale care merită avute în vedere” în acest sens, dar că, înainte de toate, această problemă ridică întrebarea „ce înseamnă «a câștiga»”: în opinia sa, definirea „victoriei” drept „a-ți învinge un rival prin superioritatea armamentului sau a rezista mai mult decât el” nu este o abordare rațională. Victoria ar trebui definită drept câștigarea celorlalți prin „forța exemplului nostru”, și nu prin „exemplul forței noastre”.
Este extrem de înțelept, dacă stai să te gândești: chiar „câștigi” dacă îi supui pe ceilalți prin forță sau doar dovedești că, pentru moment, pur și simplu nu au suficientă putere pentru a se împotrivi? Ți-ai impus voința, da, dar principiul pe care l-ai impus este acela că cel mai puternic își impune voința — iar forța este costisitoare și, în timp, se erodează.
Chan Chun Sing îl citează pe Mencius, clasicul filosof chinez, pentru a ilustra această idee: „Forța îi poate determina pe ceilalți să se supună. Dar, în cele din urmă, încrederea este cea care îi cucerește cu adevărat pe ceilalți” (o versiune prescurtată a citatului original: „Cei care îi supun pe alții prin forță nu le câștigă inimile; aceștia se supun doar pentru că propria lor forță nu este suficientă. Cei care îi supun pe alții prin virtute le câștigă inimile, iar aceștia se supun cu bucurie și sinceritate, așa cum cei șaptezeci de discipoli i s-au supus lui Confucius”, 以力服人者，非心服也，力不赡也；以德服人者，中心悦而诚服也，如七十子之服孔子也。)
Aceasta este o idee fundamentală în gândirea strategică chineză (da, Chan Chun Sing este de etnie chineză, la fel ca majoritatea liderilor din Singapore): ideea că legitimitatea, nu forța, este adevărata monedă a puterii.
Un stat care trebuie să recurgă la coerciție urmează „calea hegemonică” (badao, 霸道) — o cale fragilă și nesustenabilă. Singura modalitate sustenabilă de a conduce pe termen lung este așa-numita „cale regală” (wangdao, 王道), în care ceilalți te urmează și te iau drept model în mod voluntar.
De altfel, cele două concepte provin tot de la Mencius: „Cel care folosește forța, invocând în același timp numele benevolenței, este un hegemon (ba); cel care practică benevolența prin virtute este un adevărat rege (wang).”
În mod concret, Chan Chun Sing spune că statele ar trebui să urmeze următoarele trei principii pentru a aplica această idee în practică.
În primul rând, el observă că prea multe state „externalizează problemele interne”, în loc să-și pună propria casă în ordine. Ideea este că o conducere sigură pe poziția sa în plan intern nu are nevoie de dușmani externi pentru a se menține unită și, prin urmare, poate acționa în străinătate în propriul „interes luminat pe termen lung”. În schimb, o conducere nesigură folosește politica externă „pentru câștig politic”.
Nu e greu de ghicit la ce țară se referă aici…
Al doilea principiu este că „interdependența generează stabilitate”, în loc să fie „o sursă de vulnerabilitate”.
Ceea ce are sens: expunerea reciprocă îi transformă pe competitori în părți interesate de stabilitatea celuilalt. Dacă reduci această expunere în numele „rezilienței” sau al „reducerii riscurilor” (de-risking), în realitate, singurul lucru pe care l-ai obținut este să faci confruntarea și conflictul mai puțin costisitoare.
În cele din urmă, și acesta este poate cel mai important principiu: „în primul rând, nu face rău”.
Chan Chun Sing citează din nou ziceri chinezești celebre: „transformă problemele mari în probleme mici, iar pe cele mici în nimic” (大事化小，小事化了), ceea ce se întâmplă atunci când există încredere între state, spre deosebire de „transformă problemele mici în probleme mari și fă necaz din nimic” (小事化大，无事生非), ceea ce se întâmplă atunci când încrederea lipsește.
Ideea este că fiecare provocare inutilă, fiecare demonstrație gratuită de „libertate de navigație”, fiecare sancțiune aplicată fără un motiv suficient reprezintă o retragere dintr-un cont de încredere care este foarte costisitor de alimentat și care, după cum spune el, poate fi golit „într-o singură clipă”.
Chan Chun Sing își încheie discursul vorbind despre ce înseamnă să fii o „mare putere responsabilă” — un concept-cheie în relațiile internaționale contemporane ale Chinei — și despre modul în care „cu cât marile puteri sunt mai responsabile, cu atât țările mici vor fi mai puțin îngrijorate”.
Pe lângă cele trei principii fundamentale de mai sus, el spune că și „răbdarea strategică” este esențială, definind-o astfel: „Nu orice capacitate trebuie făcută publică; nu orice avantaj trebuie exploatat imediat; și nu orice provocare necesită un răspuns imediat.”
Cu alte cuvinte, adevărata încredere în sine nu are nevoie să se demonstreze, iar reținerea este o formă de forță: o mare putere care simte nevoia să răspundă la orice provocare le permite, de fapt, rivalilor săi să-i stabilească agenda. Iar cine simte nevoia să-și demonstreze constant forța transmite, în realitate, propria teamă că, fără această demonstrație, nimeni nu ar crede în puterea sa.
Așa cum a spus odată Margaret Thatcher, într-un mod genial (urăsc să o citez, dar formularea aceasta este prea bună): „Să fii puternic este ca și cum ai fi o doamnă. Dacă trebuie să le spui oamenilor că ești, atunci nu ești.”
Asta este tot. Dacă vreți restul, vă încurajez sincer să citiți discursul integral: înțelepciune pură, nealterată, venită de la un om care se ocupă de apărarea unei țări mai mici decât Los Angeles și care, evident, înțelege puterea mult mai bine decât omul aflat la conducerea celei mai mari armate de pe Pământ. Ceea ce reprezintă, în sine, o formă de tragedie.
https://substack.com/@arnaudbertrand/note/c-338939310
Panurile pot fi diverse, numai ca intre vointa si putirinta e de multe ori o discrepanta enorma. SUA are acum gramada de dinti lipsa, are ani buni de vizite la stomatolog sa-i repuna. Iar Israel fara SUA…
https://tenor.com/de/view/donald-trump-eyebrow-raise-make-face-ah-yes-gif-15971026
Iata dovada ca fanteziile urii sunt mai puternice decat rezultatele cercetarii stiintifice