UNGA 2026

CUM A EVITAT CHINA BING BANG-ul
– ajungand la “piata liberă” prin Piata Tiananmen
De CD

Istoriografia occidentală trece adesea cu vederea – în mod convenabil – modul în care China a intrat în secolul al XX-lea ca o națiune sărăcită, grăbindu-se să promoveze ideea că poporul chinez era unul înapoiat, incapabil să se modernizeze; de parcă acesta ar fi fost motivul pentru care China a suferit de o sărăcie cronică și s-a regăsit într-o poziție extrem de vulnerabilă pe scena mondială la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial si nu exploatarea cruntă, imperialistă.

Este important să recunoaștem meritele Chinei în ceea ce privește forța sa economică. Începând cu secolul al XVI-lea, China a deținut supremația mondială în privința PIB-ului, fiind urmată de India; de asemenea, pe parcursul secolului al XIX-lea, a continuat să depășească detașat restul lumii la acest capitol. PIB-ul său a început să scadă drastic abia după un secol de conflicte armate declanșate de invaziile britanice – Războaiele Opiului, urmate de cele ale Imperiului Japonez.

În timpul Primului Război Sino-Japonez – 1890 – când Japonia, aflată în plină eră post-Restaurare Meiji, a invadat China și Coreea – PIB-ul Chinei a înregistrat o scădere dramatică, intrând ulterior într-o prăbușire aproape liberă în timpul celui de-al Doilea Război Sino-Japonez, perioadă în care fasciștii japonezi au provocat suferințe și haos inimaginabile poporului chinez.

În perioada pe care însăși China a numit-o „Secolul Umilinței”, țara a fost supusă unor numeroase atacuri militare și economice, atât din partea britanicilor, cât și a japonezilor. S-a recurs chiar și la războiul psihologic, un exemplu în acest sens fiind Răscoala Taiping (1850-1864). Această revoltă a fost în mod evident instigată din exterior și condusă de Hong Xiuquan, care s-a autoproclamat fratele mai mic al lui Iisus Hristos.

Până în secolul al XX-lea, China se afla într-o stare de dezastru total. Cu toate acestea, este important de menționat că vechile practici economice – derivate inițial din învățăturile cuprinse în “Guanzi” – o lucrare anterioară dinastiei Qin, fondată în 221 î.Hr.– s-au menținut într-o măsură semnificativă.

Deși nu a lipsit violența folosită pentru a îngenunchea China în timpul „Secolului Umilinței”, cele mai distructive acte de război au fost de natură economică. Vechile învățături din lucrarea “Guanzi” au fost atacate de puterea imperială britanică, alimentată de „o ideologie fermă – de fapt, o idee fixă – a comercianților “britanici” din Guangzhou, conform căreia “orice reglementare de stat și orice monopol de stat sunt nocive”.

Prin primul dintre tratatele inegale semnate după înfrângerea Chinei în Primul Război al Opiului împotriva britanicilor, guvernul chinez a fost obligat să renunțe la vechiul său sistem de monopol care reglementa comerțul cu sare și fier, acest moment fiind drept punctul de plecare al declinului industriei siderurgice chineze.

În cruciada sa pentru “liberul schimb”, Imperiul Britanic și-a asumat rolul de a condamna orice reglementare de stat și orice monopol ca fiind „nocive” – cu excepția situației din Marea Britanie însăși, desigur. În mod uluitor, britanicii au adoptat o atitudine moralizatoare în aceste chestiuni, în timp ce înființau Hongkong and Shanghai Banking Corporation (HSBC) pentru a gestiona comerțul cu opiu.
Statului chinez i s-a comunicat că nu poate interveni în fața “liberului schimb”.

În mod ironic – sau nu atât de ironic, dacă privim istoria Chinei pe termen lung – Partidul Comunist, odată ajuns la putere, a început să reintroducă învățăturile din *Guanzi* în politicile sale economice, de loc cele marxiste, ca răspuns la inflația galopantă moștenită după războiul cu Japonia și după războiul civil împotriva lui Chiang Kai-shek.

Guanzi (管子): O experientă de 3.000 de ani de gândire economică chineză
Contrar celor spuse multor occidentali, dezbaterea de după Revoluția Culturală nu a vizat problema dacă China ar trebui sau nu să adopte reforme economice. Marea majoritate a liderilor politici importanți ai Chinei din acea perioadă – dacă nu chiar toți – erau de acord că reforma economică reprezenta o necesitate absolută și că nu mai trebuia încurajată respectarea oarbă a doctrinei maoiste.

De menționat că moartea lui Mao a marcat sfârșitul Revoluției Culturale. La o lună după decesul său, a fost arestată infama „Bandă a celor Patru”, responsabilă pentru instigarea la o mare parte din violențele și persecuțiile care au avut loc pe parcursul Revoluției Culturale (1966–1976).

S-a deschis calea către o dezbatere tot mai aprinsă în cadrul conducerii Chinei pe parcursul anilor ’80, discuțiile privind reforma fiind dominate progresiv de susținători radicali ai economiei de piață, inclusiv de adepți ai terapiei de șoc de tip „Big Bang”. Deceniul s-a încheiat cu tristul eveniment din Piața Tiananmen, care a fost nu doar rezultatul unei dezbateri interne privind reforma, ci și un prilej pentru o interferență externă semnificativă – inclusiv din partea fundației „Open Society” a lui George Soros, care a jucat un rol direct, alături de CIA.

Acest context istoric ajută să înțelegem mai bine dezbaterea continuă din China privind reforma, care a dus ulterior la criza platformelor P2P din perioada 2013-2018 și la apelul lansat de Jack Ma în 2020 pentru o schimbare radicală a sistemului bancar chinez.

Astfel, după moartea lui Mao, întrebarea care se punea în cadrul conducerii Chinei nu era dacă țara trebuie sau nu reformată, ci <> anume ar trebui realizată această reformă în perioada critică a anilor ’80.

Deng Xiaoping a devenit, în practică, liderul Chinei din 1978 până în 1987. În această perioadă, doi economiști de seamă au jucat un rol esențial în reforma economică a țării: Chen Yun și tatăl lui Xi Jinping, Xi Zhongxun; ambii făceau parte din grupul celor „Opt Vârstnici” ai Chinei de după epoca Mao.

În 1980, China a aderat oficial la Banca Mondială, ca parte a reformelor sale de piață cunoscute sub numele de „reformă și deschidere”. O tactică insidioasă la care apelează adesea Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional constă în impunerea unor condiții țărilor care au nevoie disperată de împrumuturi.

China nu a făcut excepție a căzut victimă. Țara avea nevoie urgentă de fonduri lichide pentru a susține o dezvoltare esențială, iar Banca Mondială dispunea de aceste resurse, însă existau condiții de îndeplinit. China trebuia să urmeze recomandările Băncii Mondiale privind reforma economică – recomandări care promovau direct „TERAPIA DE ȘOC”.

Chen Yun s-a opus acestor recomandări ale Băncii Mondiale. Chen Yun, etichetat drept adversar al reformelor de către unii reformatori radicali, considera că piața și economia planificată nu se exclud reciproc și că orientarea prin planificare statală ar putea preveni instabilitatea pieței.

Aceasta nu este o formă nouă de reglementare introdusă de Partidul Comunist Chinez conform tezelor marxist-leniniste, ci mai degrabă o continuare a unei politici economice care datează din China antică – din perioada anterioară Dinastiei Qin (întemeiată în 221 î.Hr.) – și care este cunoscută sub numele de doctrinele economice Guanzi.

Prin urmare, Chen Yun a fost un susținător al reformelor, la fel ca toți economiștii de frunte ai Chinei din acea perioadă; dezbaterea viza ritmul reformelor, precum și măsura în care statul ar trebui să joace un rol în acest proces. Reformatorii radicali pledau pentru schimbări rapide, adoptând o abordare de tipul „totul sau nimic”: statul trebuia eliminat din orice rol, lăsând piața să dicteze cursul evenimentelor, indiferent de consecințe.

Personalități precum Chen Yun au fost adesea prezentate în mod eronat drept adversari ai reformelor, doar pentru că au continuat să susțină rolul statului în orientarea acestora. Nu a fost niciodată vorba despre o opoziție între piață și reglementarea statală, ci introducerea reformei de piata in mod gradual si sub controlul statului.

Vechile doctrine economice chinezești cunoscute sub numele de Guanzi au susținut întotdeauna că reglementarea statală și piața nu trebuie privite ca elemente separate și opuse, ci ca factori care pot funcționa armonios împreună.
Dezbaterea care pune în opoziție cele două concepte a fost întotdeauna una falsă, fiind folosită pentru a-i discredita pe susținătorii reformelor, precum Chen Yun, care nu s-au opus niciodată reformelor orientate către piață.

Chen Yun susținea ideea că statul are responsabilitatea sacră de a asigura bunăstarea populației – o concepție care, de asemenea, își are rădăcinile în Guanzi și în perioade și mai vechi; astfel, statul avea datoria de a garanta că bunurile esențiale sunt accesibile și la prețuri rezonabile pentru cetățeni.

Piețele pot juca totusi un rol, însă, dacă bunurile esențiale devin inaccesibile sau prea scumpe pentru populație, statul are responsabilitatea de a interveni în mod corespunzător. Și aceasta este o practică veche de secole în China. Astfel, ceea ce susținea Chen Yun în privința reformei economice graduale a Chinei era acordarea unei libertăți maxime piețelor doar în ceea ce privește bunurile neesențiale – cele considerate „mărfuri ușoare” în spiritul învățăturilor din Guanzi.

Reforma urma, așadar, să înceapă cu bunurile neesențiale, planul fiind o tranziție lentă către bunurile esențiale, pe măsură ce economia Chinei „pipăie pietrele pentru a traversa râul”.
Însă bunurile esențiale – considerate mărfuri „grele” – urmau să rămână sub un anumit grad de reglementare statală, permițând astfel statului să intervină dacă acestea deveneau prea scumpe sau inaccesibile din cauza volatilității pieței. Potrivit susținătorilor reformei graduale, pe măsură ce China își consolida prezența pe piețe, s-ar fi creat un mediu mai stabil care să permită tranziția și în cazul bunurilor esențiale.

Această abordare a reformei pieței nu este o invenție comunistă, ci un principiu fundamental chinezesc ce datează din anul 221 î.Hr. sau chiar mai devreme – și anume, rolul statului în raport cu piața.

Tocmai această practică a permis Chinei să devină lider mondial în ceea ce privește PIB-ul timp de secole și să-și asigure stabilitatea economică. Nu este vorba – așa cum se susține adesea – despre o conspirație sinistră communistă menită să împiedice „eliberarea” economiei chineze prin „terapia de șoc”; o metodă care, așa cum sugerează și numele, recunoaște implicit că durerea și instabilitatea sunt inevitabile înainte de atingerea „utopiei” promise.

S-ar putea spune că aceasta este adevărata intenție a terapiei de șoc: o instabilitate politică ce deschide calea către o schimbare de regim orchestrată de corporații străine, prezentând numeroase similitudini cu corporatismul fascist al lui Mussolini.

Povestea modului în care trotskismul a dat naștere „copilului Frankenstein” numit neoconservatorism, în misiunea sa de a instaura un război permanent corporatismul lui Mussolini a apărut din național-socialismul lui Sorel. De fapt, și neoconservatorismul din Statele Unite își are originile în acest context, acesta este motivul pentru care fascismul italian s-a bucurat de un sprijin considerabil în rândul elitei financiare americane.

Pentru a evidenția similitudinile dintre „terapia de șoc” propusă Chinei de Milton Friedman și Banca Mondială, pe de o parte, și corporatismul lui Mussolini, pe de alt parte trebuie considerat ca nu este o coincidență întâmplătoare.

Aceste cazuri au servit drept modele pentru reformatorii chinezi susținători ai terapiei de șoc, care, totodată, colaborau îndeaproape cu George Soros. Din grupul din jurul lui Soros făceau parte și unii dintre principalii instigatori ai evenimentelor din Piața Tiananmen, care au reușit să părăsească China în siguranță, sub protecția CIA, prin intermediul Operațiunii Yellowbird.

De asemenea, este interesant de notat că, în anii ’80, consilierii cooptați de Banca Mondială pentru discuțiile cu partea chineză privind reforma economică proveneau cu toții din Europa de Est; aceștia fusseră anterior socialiști, dar renunțaseră ulterior la socialism în favoarea terapiei de șoc promovate de Milton Friedman.

În opoziție cu această recomandare a Băncii Mondiale privind terapia de șoc s-a situat Chen Yun, care declarase în fața Consiliului de Administrație al Guvernului (din cadrul PCC), încă din 7 aprilie 1950: „Creșterea prețurilor nu este benefică, dar nici scăderea lor nu este bună pentru producție. Este mai bine să «pipăim pietrele pentru a traversa râul» într-un mod mai sigur și mai stabil.” Empirismul stiintific era metoda traditională Guanzi.

Această abordare a lui Chen Yun a rămas dominantă si la începutul anilor ’80, perioadă în care China a optat pentru o trecere graduală la economia de piață, mai degrabă decât pentru o tranziție generalizată și bruscă, începând procesul de la periferia sistemului economic.

Totuși, în aceeași perioadă, instituții precum Banca Mondială au început să ofere tot mai des sfaturi „prietenești” în schimbul aprobării unor împrumuturi pentru China, iar aceste recomandări au câștigat tot mai mult teren.

În încercarea Chinei de a rezolva problema prețurilor, Banca Mondială a facilitat schimburi de idei între intelectuali chinezi consacrați și economiști est-europeni stabiliți în străinătate. Acest dialog dintre economiștii chinezi promotori ai reformei și omologii lor a dat naștere uneia dintre principalele abordări concurente privind reforma pieței în China: așa-numita reformă de tip pachet, care avea în centru reforma radicală a prețurilor – primul pas al terapiei de șoc.

Această reformă de tip pachet cuprindea, în esență, patru etape ale terapiei de șoc: (1) liberalizarea tuturor prețurilor printr-o măsură unică și bruscă („big bang”),
(2) privatizarea,
(3) liberalizarea comerțului și
(4) stabilizarea, sub forma unor politici monetare și fiscale restrictive (adică măsuri stricte de austeritate).

„Cele patru măsuri ale terapiei de șoc, implementate simultan, ar trebui, teoretic, să constituie un pachet cuprinzător.” O analiză mai atentă relevă faptul că partea din acest pachet care putea fi implementată dintr-o singură mișcare se rezuma la o combinație a elementelor (1) și (4): liberalizarea prețurilor completată de o austeritate strictă.”

Privarea cetățenilor de modesta avuție acumulată în timpul socialismului de stat a fost considerată un sacrificiu necesar. În realitate, aceasta echivala cu o redistribuire regresivă, în beneficiul elitelor care dețineau active non-monetare. Impunerea relațiilor de piață asupra societății peste noapte a presupus, în mod inerent, instaurarea unei inegalități mai mari.

Este o rețetă pentru distrugere, nu pentru construcție. Se anticipa că, odată ce economia planificată ar fi fost „ucisă prin șoc”, „mâna invizibilă” ar fi intrat în acțiune și, într-un mod aproape miraculos, ar fi permis apariția unei economii de piață funcționale.

Pentru China, întrebarea definitorie a anilor ’80 nu era dacă să reformeze – așa cum subliniază dihotomia frecvent invocată între conservatori și reformatori. Întrebarea era cum să reformeze: prin distrugerea violent a vechiului sistem sau prin dezvoltarea noului sistem din cel vechi.

Când prima misiune a Băncii Mondiale a sosit în octombrie-noiembrie 1980 pentru a evalua dacă China era eligibilă pentru împrumuturi din partea Asociației Internaționale pentru Dezvoltare, birocrații chinezi de la nivel central și provincial le-au prezentat reprezentanților Băncii Mondiale opiniile lor privind practicile de reglementare a prețurilor și reformă.

Banca Mondială a considerat că China ar putea, într-o oarecare măsură, să învețe de la reformatorii socialiști de frunte din Europa de Est – persoane care desi aveau la activ doar eșecuri răsunătoare, totusi nu mai considerau socialismul, sub nicio formă, viabil și care, totodată, îmbrățișaseră doctrina economică a terapiei de șoc. Deziluzionații foști reformatori socialiști Wlodzimierz Brus și Ota Šik, precum și economistul neoliberal de renume mondial Milton Friedman, s-au numărat printre cei mai influenți vizitatori din acea etapă timpurie.

Primul economist est-european care a lăsat o impresie puternică asupra economiștilor chinezi implicați în reformă a fost Wlodzimierz Brus. În 1972, Brus s-a alăturat Universității Oxford; deși aceasta i-a oferit un refugiu, a rămas totodată un loc de exil. La Oxford, Brus a avut doi doctoranzi: unul a fost Anders Åslund, un susținător fervent al politicilor de tip «Big Bang». Împreună cu David Lipton și Jeffrey Sachs, Åslund avea să devină consilier al guvernului rus în perioada critică 1991-1994. Celălalt student a fost Cyril Lin, fratele lui Edwin Lim, primul șef al misiunii Băncii Mondiale în China.

La recomandarea Băncii Mondiale, Brus a fost invitat să susțină prelegeri în China, ocazie cu care a anticipat multe dintre elementele-cheie a ceea ce avea să fie numit ulterior „terapie de șoc”. Brus le-a transmis interlocutorilor săi chinezi că, în loc să improvizeze prin măsuri disparate, ar trebui să înțeleagă faptul că reforma economică presupunea trecerea de la vechiul sistem la unul nou. Prin urmare, reforma trebuia implementată ca un tot unitar; în viziunea lui Brus, o abordare fragmentară “piatră cu piatră” era imposibilă.

În plus, potrivit lui Brus, economiștii din Europa de Est căzuseră de acord că doar o schimbare a sistemului politic putea garanta ireversibilitatea reformei, prevenind astfel revenirea la vechiul sistem. Așadar, schimbarea politică trebuia să facă parte din acest pachet de măsuri. Acest aspect a fost menținut în mod deliberat vag și insuficient definit în timpul întâlnirilor cu delegațiile chineze.

Wu Jinglian, cercetător în cadrul Institutului de Cercetări Economice al Chinei, a fost profund impresionat de vizita lui Milton Friedman în China, din perioada septembrie-octombrie 1980. Friedman s-a numărat printre primii economiști care au vizitat China după deschiderea țării. Wu a scris ulterior că Friedman i-a influențat propria gândire în privința prețurilor. Wu avea să devină unul dintre principalii promotori ai liberalizării bruște și totale a prețurilor („big bang”) în China, la mijlocul anilor ’80.

Ota Šik a fost un alt economist influent care a vizitat China pentru prima dată în 1981. În calitate de arhitect al reformelor economice din timpul Primăverii de la Praga, Šik spera că China se va inspira din modelul său de socialism de piață din Cehoslovacia. Reforma sa includea liberalizarea radicală a prețurilor și eliminarea planificării de stat.

Când trupele Pactului de la Varșovia au invadat Praga în august 1968, punând capăt în mod brutal planurilor de reformă, Šik se afla în vacanță în Iugoslavia. Temându-se de persecuții politice, Šik nu s-a mai întors niciodată în Cehoslovacia. S-a stabilit în Elveția, unde a devenit profesor de economie la Universitatea din St. Gallen, prostituindu-se economiei capitaliste.

Šik a promovat în fața chinezilor ideea liberalizării complete a prețurilor ca obiectiv final. Sistemul bazat pe planificare trebuia înlocuit cu cel de piață. Wu Jinglian a fost responsabil de organizarea vizitei lui Šik din 1981. În cadrul prelegerilor susținute la Academia Chineză de Științe Sociale Šik le-a transmis celor prezenți: „Consider că vechiul sistem de planificare este incompatibil cu sistemul de piață; prin urmare, este imposibil să menții planificarea directivă în timp ce adopți mecanismele de piață”.

Wu Jinglian și-a amintit[ că Zhao Ziyang a fost cel care a recomandat ca Šik să devină primul consilier străin al Academiei Chineze de Științe Sociale (CASS) și să fie invitat anual în China. De asemenea, Zhao a dorit să organizeze o discuție cu oficialii de rang înalt responsabili de reforma economică. Aceasta a avut loc în ultima zi a vizitei lui Šik.

Zhao Ziyang a fost premierul Chinei între 1980 și 1987 și secretar general între 1987 și 1989. Totodată, el s-a aflat în centrul evenimentelor dramatice din Piața Tiananmen din 1989, după cum vom vedea.
Totuși, nu a trecut mult timp până când Šik a compromis această relație cu China pe tema reformei economice. Aproximativ un an mai târziu, s-a aflat în China că Šik acordase un interviu săptămânalului vest-german “Wirtschaftswoche” cu doar câteva săptămâni înainte de prima sa vizită în China.

În interviu, Šik își exprima convingerea că reforma economică nu putea avea loc fără un sistem politic complet nou. „Terapia de șoc” nu presupunea doar ca economia să fie reglată de piață, fără intervenția statului, ci cerea și un stat complet nou care să însoțească această schimbare – deși detaliile concrete privind tipul de stat vizat pentru această nouă utopie rămâneau vagi.

Este interesant faptul că promotori ai terapiei de șoc precum Šik – și, într-o manieră mai indirectă, Brus – cereau încetarea „dictatului partidului” asupra economiei.
Te întrebi dacă priveau în aceeași lumină dictatura militară a lui Pinochet din Chile.

La prima vedere, pare ironic ca susținătorii terapiei de șoc să insiste atât de categoric, chiar agresiv, asupra eliminării „dictatului” statului pentru a „elibera” economia; totuși, în majoritatea cazurilor, dacă nu chiar în toate, în care a fost adoptată terapia de șoc, a fost nevoie de o dictatură militară pentru a impune aceste politici în ciuda protestelor populației.

În opinia lui Wu Jinglian, reforma putea reuși doar dacă puterea era descentralizată. Impresionați de activitatea lui Brus și a lui Šik, Liu Guoguang, cel care îi invitase inițial pe cei doi în China și Wu Jinglian au luat legătura cu Edwin Lim, șeful misiunii Băncii Mondiale în China, propunând organizarea unei conferințe pentru a aprofunda ideile economiștilor din Europa de Est.

O delegație formată în principal din economiști est-europeni stabiliți în străinătate și oficiali ai Băncii Mondiale s-a reunit cu economiștii chinezi responsabili de reforma prețurilor. Din acest grup făcea parte și Jiri Kosta, un prieten din copilărie al lui Sik; acesta lucrase sub coordonarea lui Sik la reformele economice din cadrul Institutului Cehoslovac de Cercetări Economice și se afla în exil, activând ca profesor la Frankfurt, în Germania.

Un element comun important, valabil pentru toți experții invitați – cu o singură excepție – era faptul că își pierduseră încrederea în socialism. Aveam de-a face cu o delegație de experți străini, invitați să ajute la reformarea socialismului, care în mare parte considerau nu doar că socialismul era imposibil de reformat, ci și că „terapia de șoc” reprezenta singura cale reală pentru reforma economică.

Struminski a omis să explice modul în care reforma generală a prețurilor, pe care o propunea, ar fi putut evita o criză politică majoră. Având în vedere mărturisirea sa că nu credea în posibilitatea reformării socialismului, ne putem întreba dacă Struminski nu cumva vedea protestele de amploare – generate de modificări atât de radicale ale prețurilor – drept o modalitate de a înlătura politic sistemul socialist. La urma urmei, est-europenii au subliniat în repetate rânduri importanța condițiilor politice ale reformei.

În aceste etape incipiente ale deschiderii, chinezii erau încă, în mare parte, adepții unei treceri graduale la economia de piață. Economiști precum Wu Jinglian, care susțineau terapia de șoc, reprezentau la acea vreme o minoritate.
Astfel, propunerile de reformă avansate de Banca Mondială și de partenerii săi erau mult mai radicale decât se aștepta delegația chineză și trebuie să fi părut complet nerealiste, întrucât acești reformatori est-europeni cereau o restructurare totală a întregului sistem economic și politic al Chinei dintr-o singură mișcare.

Întrebarea reală la care majoritatea reformatorilor chinezi încercau să răspundă în cadrul acestor întâlniri viza amploarea modificărilor necesare pentru anumite prețuri și impactul acestora asupra nivelului general al prețurilor – și nu problema abolirii întregului sistem de reglementare a prețurilor.

János Kornai a fost un alt reformator est-european proeminent, adept al reformelor sistemice cuprinzătoare, invitat să ofere consultanță Chinei în probleme de reformă. Wu Jinglian l-a întâlnit pentru prima dată pe Kornai la o conferință organizată în 1981, la Atena, de Asociația Economică Internațională; printre participanții de marcă s-au numărat matematicianul sovietic Leonid Kantorovich și economistul de la Oxford Sir John Hicks – ambii laureați ai Premiului Nobel în anii ’70 –, precum și Herbert Giersch, care avea să devină în scurt timp președinte al societății neoliberale Mount Pelerin.

În cartea sa *Economia penuriei* (1980), Kornai punea penuria pe seama naturii sistemului economic socialist planificat. Prin urmare, în logica lui Kornai, singura modalitate de a depăși penuria era renunțarea la planificarea centralizată. Acest grup de consilieri din Europa de Est era cunoscut pentru faptul că suprapunea straturi atât de dense de teorii alambicate, încât devenea dificil de identificat cu precizie care erau punctele concrete ce trebuiau urmate.

Întrucât toți acești oameni aveau, în realitate, un bilanț dezastruos în ceea ce privește aplicarea economiei în practică — și nu doar la nivel teoretic — erau extrem de precauți în alegerea cuvintelor; astfel, ori de câte ori apărea vreo sugestie care implica un anumit grad de specificitate concretă, în detrimentul unor comentarii vagi și generale, ei se grăbeau să adăuge ici și colo câte o avertisment, astfel încât să nu poată fi niciodată trași la răspundere pentru nicio politică concretă care urma să se contureze în urma unor astfel de întâlniri.

Terapeuții șocului din Europa de Est i-au îndemnat pe reformatorii chinezi să abolească vechiul lor sistem de prețuri pe mai multe niveluri, care era responsabil pentru stabilizarea prețurilor din 1949 și s-a dovedit a fi incredibil de fiabil în combaterea inflației și a atacurilor speculative. Sistemul de prețuri pe mai multe niveluri a fost, de fapt, o continuare a principiilor economice antice Guanzi.

Deși acești reformatori est-europeni au trebuit să recunoască faptul că nu aveau un istoric de succes în reforma radicală a prețurilor, ei au declarat totuși delegației chineze că sistemul lor de prețuri pe mai multe niveluri era ceea ce împiedica China să întreprindă o reformă „adecvată”.

În mod ironic, sistemul de prețuri pe mai multe niveluri era singurul sistem de prețuri care avea de fapt un palmares foarte bun printre ceea ce se sugera la aceste întâlniri ale Băncii Mondiale.

Chen Yun a condus reforma economică a Chinei din 1978 până în 1984, cand oferta de cereale crescuse într-o asemenea măsură încât, pentru prima dată, prețul planificat și prețul de achiziție de stat peste cotă erau mai mari decât prețul pieței.

Cu alte cuvinte, în doar câțiva ani, Chen Yun a obținut un succes masiv în corectarea problemei deficitului de alimente din China și a creat o situație de abundență pentru prima dată în multe decenii.

În ciuda realizărilor economice ale lui Chen Yun pentru China în acești ani critici, sprijinul pentru prescripția Băncii Mondiale de „modernizare” câștiga popularitate în rândul anumitor internaționali chinezi, intelectuali care, fără îndoială, anticipau câștiguri financiare personale.

Totuși, Chen Yun – unul dintre cei „Opt Vârstnici” ai Chinei din perioada post-Mao – era o figură față de care poporul chinez nutrea, pe bună dreptate, un respect imens; or, el nu a acceptat „sfaturile” Băncii Mondiale.

Până la data de 20 octombrie 1984, Comitetul Central al Chinei a stabilit ca prioritate găsirea unui sistem rațional de stabilire a prețurilor cu scopul de a reforma economia în direcția orientării către piață.

Întrucât susținătorii „terapiei de șoc” din China nu îl puteau critica direct pe Chen Yun – care înregistra succese remarcabile prin abordarea sa privind reforma economică –, au început să-i distorsioneze afirmațiile. Aceștia au încercat să sugereze că propria lor versiune de reformă graduală era în concordanță cu principiul lui Chen Yun de a „pipăi pietrele pentru a traversa râul în siguranță”.

„Calul troian” a luat forma propusului „sistem de prețuri cu dublă cale” (sau sistem cu două niveluri).

Pentru a calma opoziția față de criticile reformatorilor radicali la adresa sistemului chinez de prețuri cu multiple niveluri, a fost propus un „sistem de prețuri cu dublă cale” ca formă de reformă „graduală”. Pentru cei neinițiați, această soluție părea să coincidă cu viziunea lui Chen Yun privind dezvoltarea noului sistem pornind de la cel vechi.

Se susținea că sistemul cu dublă cale ar servi drept punte de legătură, facilitând tranziția de la sistemul chinez de prețuri cu multiple niveluri către o liberalizare completă a prețurilor.

În realitate, însă, lucrurile stăteau altfel. Privind retrospectiv, sistemul cu dublă cale s-a dovedit a fi un eșec total; în doar câțiva ani, acesta a generat hiperinflația galopantă și corupția care au afectat China la sfârșitul anilor ’80. Acest lucru, la rândul său, a generat o instabilitate economică suficientă pentru a crea condițiile care au dus la protestele din Piața Tiananmen, precum și la manifestații în întregul Beijing.

Este important de subliniat aici că premisele crizei din Piața Tiananmen – care, în realitate, a vizat chestiuni economice, nu probleme legate de „democrație” – nu ar fi existat fără introducerea sistemului de prețuri cu două niveluri (sau „cu dublă cale”).
Sistemul de prețuri cu două căi din China a început să fie oficializat ca politică de stat de amploare în jurul anului 1984. Figurile-cheie care au introdus acest sistem în politica oficială au fost Deng Xiaoping, liderul suprem al Chinei între 1978 și 1989, și Zhao Ziyang, premierul Chinei între 1980 și 1987.
Sistemul de prețuri cu două căi a devenit o politică națională în China până în 1985.

Zhou Xiaochuan a fost arhitectul unor împrumuturi fintech P2P[În managementul afacerilor, P2P descrie ciclul de viață al achizițiilor end-to-end], oferindu-le dreptul de a funcționa ca entități cvasi-bancare.

Din fericire, propunerea lui Zhou Xiaochuan și a lui Lou Jiwei privind ajustările de preț bazate pe calcule matematice a fost respinsă. S-a înțeles că, și dacă întreprinderile ar fi acceptat o ajustare atât de amplă a prețurilor, riscul unor reacții în lanț ar fi fost incalculabil și ar fi „zguduit cu siguranță întreaga economie”. Dacă exista o lecție pe care China o putea învăța din experiența Europei de Est și a Uniunii Sovietice, aceasta era că „nu există, de fapt, o ajustare unică în măsură să conducă la o situație ideală și rațională”.

Institutul pentru Reforma Sistemului (cunoscut și sub numele de Institutul de Cercetare pentru Reforma Sistemului Economic din China) este considerat primul think-tank dedicat reformei din lumea socialistă; condus de Chen Yizi și Wang Xiaoqing, acesta a fost înființat oficial la începutul anului 1985. Institutul era cunoscut drept consiliul consultativ reformist sau „creierul” (brain trust) lui Zhao Ziyang. Activitatea institutului a fost sistată, iar membrii săi au fost dispersați în urma evenimentelor dramatice din Piața Tiananmen.

Prima propunere de reformă a Biroului Programului, intitulată „Linii directoare fundamentale pentru reforma din următorii doi ani” și datată 25 aprilie 1986, a fost elaborată în decurs de douăzeci și două de zile. Programul susținea „necesitatea și posibilitatea unui pas major” în reformă în următorii doi ani, subliniind că succesul sau eșecul reformei se va decide pe parcursul celui de-al șaptelea plan cincinal (1986-1990). Această abordare a fost etichetată, din nou, drept un „pachet” de măsuri.

La 21 iunie 1986, Edwin Lim, în calitate de reprezentant al Băncii Mondiale, s-a întâlnit cu Zhao Ziyang și l-a îndemnat: „Cred că puteți accelera reforma, în special reforma prețurilor” Reiterând poziția lui Brus, Lim a afirmat că sistemul de prețuri cu dublă cale era o măsură tranzitorie și că, prin urmare, nu trebuia să dureze prea mult.

În aceeași perioadă, Institutul pentru Reforma Sistemului desfășura „experimente pe teren” și ajunsese la concluzia că o reformă de tip „pachet” (adică terapia de șoc) ar distruge nucleul economiei industriale a Chinei fără a crea o piață; în schimb, continua să pledeze pentru dezastruosul sistem de prețuri cu dublă cale, calificându-l drept un succes.

Așa-numita „dezbatere” din China a devenit o confruntare între voci extrem de sonore: de o parte, reformatorii care susțineau abordarea de tip pachet, sprijiniți de Banca Mondială și de reformatori din Europa de Est; de cealaltă parte, grupul de reflecție al tinerilor din jurul lui Zhao Ziyang — Institutul pentru Reforma Sistemului — care susținea continuarea sistemului de prețuri cu dublă cale.

La sfârșitul anului 1984, Chen Yizi s-a întâlnit cu Marton Tardos – unul dintre arhitecții „Noului Mecanism Economic” din Ungaria, afiliat Institutului de Economie al Academiei Maghiare de Științe – cu ocazia vizitei acestuia din urmă în China. Tardos i-a spus lui Chen că prietenul său, George Soros, era foarte interesat de reformele din China și dorea să invite o delegație chineză.

Potrivit lui Tardos, Soros era nemulțumit de direcția în care evoluau reformele din Ungaria și considera că schimbările dintr-o țară mare precum China ar putea atrage o atenție sporită. …față de restul lumii decât o țară mică precum Ungaria sa natală.

Speranța lui Soros era, probabil, că dacă China ar fi avansat cu reforme radicale de piață, acest lucru ar fi „spart digul” și ar fi creat o oportunitate pentru ca și alte țări socialiste să îi urmeze exemplul. He Weiling, un vechi prieten al lui Chen Yizi care studia în SUA, a insistat asupra invitației lui Soros până când conducerea Institutului pentru Reforma Sistemului a decis, în cele din urmă, să profite de această ocazie.

Din luna mai până la jumătatea lunii iunie 1986, o delegație condusă de Gao Shangquan (șeful Biroului pentru Programe), avându-i ca adjuncți pe Chen Yizi și Wang Xiaoqiang, a vizitat Ungaria și Iugoslavia, cu sprijinul financiar al lui George Soros.

Din delegație au făcut parte nu doar șefi ai unor departamente din cadrul Institutului pentru Reforma Sistemului, ci și Ma Kai, directorul Biroului de Prețuri al orașului Beijing (vicepremier între 2013 și 2018); Lu Mai (în prezent secretar general al Fundației pentru Cercetarea Dezvoltării Chinei); și alții.
Printre interlocutorii lor s-au numărat însuși Soros, precum și Tardos și Kornai.

În 1986, China a evitat la limită un „Big Bang” (o reformă radicală și bruscă). Confruntat cu avertismente diverse și autoritare privind riscurile imprevizibile ale impunerii bruște a reformei prețurilor și incertitudinea legată de beneficiile acesteia, Zhao Ziyang a renunțat în cele din urmă la reforma de tip „pachet” (abordarea globală, simultană), deși această renunțare a fost de scurtă durată.

Însă, la începutul verii anului 1988, reforma radicală a prețurilor a devenit brusc prioritatea momentului. China a fost, încă o dată, la un pas de o reformă de tip „big bang”. De data aceasta, costul a fost dramatic. Pentru prima dată după anii 1940, inflația a scăpat de sub control. Oamenii din întreaga țară au reacționat la anunțurile privind un impuls major în reforma prețurilor prin cumpărături de panică, retrageri masive de numerar din bănci și proteste locale, generând o reacție populară adversă fără precedent față de reformele de piață.

Conducerea chineză nu a avut altă alegere decât să oprească planurile de liberalizare a prețurilor în toamna anului 1988.

Implicarea directă a CIA în Operațiunea Yellowbird și faptul că agenția și-a asumat activ sarcina de a facilita evadarea unor persoane precum Chen Yizi demonstrează că nu a fost vorba doar despre o eroare de teorie economică ci că indivizi precum Chen Yizi, care lucrau îndeaproape erau pe deplin conștienți că acțiunile lor urmăreau, de fapt, crearea unei instabilități economice care, la rândul ei, ar fi generat instabilitatea politică responsabilă pentru dezastrul din Piața Tiananmen.

Lideri ai mișcărilor studențești de protest – mai exact, ai grevelor foamei – au declarat deschis că intenția lor era să provoace vărsare de sânge pe străzi; doar astfel vocile lor ar fi fost auzite, iar condițiile propice pentru reforme rapide ar fi fost întrunite.

George Soros are o reputație binecunoscută în ceea ce privește instigarea „revoluțiilor colorate”, prin urmare, faptul că membri marcanți ai Institutului pentru Reforma Sistemului au participat la peste 110 întâlniri cu Soros și echipa sa – urmate de o vizită în America de Sud, organizată de Soros pentru studierea „terapiei de șoc”, și de implicarea lor ulterioară, cu rol decisiv, în protestele propriu-zise din Piața Tiananmen – nu ar trebui să treacă neanalizat critic.

În plus, la aceste peste 110 întâlniri au participat și membri importanți ai Biroului pentru Program (reformatori susținători ai pachetului de măsuri), ceea ce întărește ideea că Institutul pentru Reforma Sistemului nu era, de fapt, decât o fațadă a opoziției. Să nu uităm că la aceste numeroase întâlniri cu delegația lui Soros au fost prezenți și anumiți membri ai Partidului și ai aparatului de stat chinez, precum și figuri influente din mediul academic.

De ce aveau loc aceste întâlniri la inițiativa lui Soros, fără a exista o consemnare oficială a discuțiilor?
Nu ar putea fi interpretat acest lucru drept o tentativă de a uzurpa rolul guvernului chinez în stabilirea politicii economice?
Probleme economice cruciale erau discutate de un grup restrâns de reprezentanți chinezi (toți, în cele din urmă, susținători ai terapiei de șoc), alături de reprezentanți ai Băncii Mondiale și de Soros însuși, reuniți în aceeași încăpere pe parcursul a peste 110 întâlniri (între mai și jumătatea lunii iunie 1986); printre aceștia se număra Chen Yizi, implicat direct în protestele studențești din Piața Tiananmen și căruia i s-a oferit o cale de ieșire clandestină din China, cu ajutorul CIA!

Într-o viziune expusă de Zhao la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului, forțele pieței erau binevenite în măsura în care serveau dezvoltării economice… Când Zhao a început discursul de deschidere a Congresului, Chen [Yun] s-a ridicat și a ieșit din sală. Chen, liderul veteran care ghidase reformele economice inițiale, și-a manifestat dezaprobarea în văzul tuturor.

După cum s-a menționat deja, la începutul verii anului 1988, reforma radicală a prețurilor a revenit brusc pe agenda discuțiilor. S-a întâmplat ca acest lucru să coincidă cu perioada de vârf a hiperinflației din China.

Acesta fusese, de fapt, adevăratul rol al sistemului de prețuri cu „două căi” (sau „sistemului dual”) – definit în sens larg – încă de la început: crearea unor condiții de instabilitate economică ce ar fi dus la o instabilitate politică, deschizând astfel calea către „terapia de șoc”. Însă China opunea o rezistență extrem de încăpățânată acestui „medicament”.

Pe fondul tensiunilor tot mai mari legate de direcția reformei economice, Zhu Jiaming a organizat o vizită de documentare în Brazilia, Venezuela, Chile, Mexic și Argentina. Și de această dată, George Soros a contribuit la finanțarea călătoriei.

Până la acel moment, Fundația pentru o Societate Deschisă (Open Society Foundation) înființase o filială – Fundația pentru Reformă și Deschidere a Chinei – cu ajutorul lui He Weiling, al lui Li Xianglu și al lui Bao Tong (secretarul lui Zhao Ziyang), precum și cu sprijinul Institutului pentru Reforma Sistemului.

În 1988, Zhu Jiaming tocmai se transferase de la Comisia pentru Reforma Sistemului Economic a provinciei Henan la Biroul Internațional al corporației CITIC (China International Trust Investment Corporation), unde a lucrat alături de fostul secretar al lui Zhao, Li Xianglu. Ambii erau, de asemenea, implicați în filiala din China a Fundației pentru o Societate Deschisă (Open Society Foundation).

Zhu l-a încurajat pe Chen Yizi să i se alăture într-o vizită de studiu în America Latină, alături de o delegație a Institutului pentru Reforma Sistemului, din care făcea parte și Song Guoqing, directorul departamentului de macroeconomie. Vizita s-a concentrat asupra Braziliei – și, în special, asupra avântului economic brazilian din perioada dictaturii militare de la sfârșitul anilor ’60 – întrucât acesta oferea lecții valoroase pentru reformele din China.

Adversarii deschiderii către fluxurile de capital susțineau că acestea ar face țara dependentă de puterile imperialiste – un argument care a rezonat cu cei din China care se opuneau strategiei lui Zhao de dezvoltare a zonelor de coastă. În schimb, susținătorii acestei deschideri, printre care și Delfim Netto, considerau că investițiile străine ar accelera dezvoltarea. Potrivit lui Delfim Netto, acest lucru fusese demonstrat de experiența Braziliei.

Întrebat despre inflație, Delfim Netto a subliniat că, în perioadele de creștere rapidă și de industrializare, inflația este inevitabilă. Inflația poate avea un efect stimulativ asupra creșterii economice, însă trebuie menținută în anumite limite. Lecția care se desprinde de aici nu este că inflația nu contează, ci că aceasta ar trebui ținută sub control prin alte mijloace decât austeritatea și restricțiile monetare.

Pe parcursul călătoriei, delegația a transmis telegrame la Beijing. La întoarcere, Chen Yizi a mers imediat să discute cu Zhao Ziyang pentru a-i prezenta opiniile lui Delfim Netto privind capitalul străin și inflația.
Chen i-a spus lui Zhao: „În orice țară, în perioada de dezvoltare accelerată, apare inflația. Și în țările socialiste va exista inflație pe parcursul reformelor de piață”. El a explicat că „inflația structurală, cauzată de expansiunea atât a consumului, cât și a investițiilor, este inevitabilă, mai ales atunci când întreprinderile nu au trecut încă printr-un proces de reformă”.

În contextul epurărilor de după 4 iunie,[adică protestele din Piața Tiananmen, susținătorii planificării economice i-au acuzat pe Zhao și pe membrii așa-numitului său grup de experți – Institutul pentru Reforma Sistemului – că au propagat ideea conform căreia inflația ar fi inofensivă.

De remarcat este faptul că, deși Delfim Netto nu este, de regulă, prezentat drept un adept al „terapiei de șoc”, așa-numitele sale „miracole economice” din Brazilia, între anii 1967 și 1974 au coincis cu perioada dictaturii militare braziliene, care a durat din 1964 până în 1985. Nu lipsită de relevanță în acest context este și desfășurarea Operațiunii Condor în America Latină – inclusiv în Brazilia – pe parcursul anilor ’70 și ’80.

Acesta a fost modelul pe care George Soros a sugerat ca Institutul pentru Reforma Sistemului să îl adopte pentru China…

Să ne amintim că Institutul pentru Reforma Sistemului…a fost creat ca un grup de reflecție “think tank” de către Zhao Ziyang și a funcționat ca nucleu al consilierilor săi strategici. În urma acelei călătorii în America Latină, Institutul pentru Reforma Sistemului a fost acuzat că una dintre lecțiile principale desprinse din „munca de teren” a fost aceea că o inflație ridicată era considerată „inevitabilă” – ba chiar necesară – în perioada reformelor din China.

În realitate, cazul studiului privind Chile sub regimul Pinochet nu confirmă ideea că inflația excesivă poate fi evitată prin aplicarea „rețetei” terapiei de șoc. Chile a reușit să stăvilească inflația abia după ce a încetat să mai urmeze prescripțiile terapiei de șoc. Poți fi cu adevărat un susținător al lui Pinochet fără a fi, în același timp, un adept al terapiei de șoc?

În acest context, de ce am crede că hiperinflația – rezultat direct al politicilor promovate de Zhao Ziyang – nu a fost, de fapt, chiar scopul urmărit prin acele măsuri, un deznodământ similar cu cel al terapiei de șoc?

Această instabilitate economică a creat premisele unei instabilități politice masive, oferind condițiile optime pentru o schimbare de regim și deschizând calea către evenimentele dezastruoase din Piața Tiananmen.

Tradițiile armoniei confucianiste care urmăresc binele comun, să scoată oamenii din sărăcie, să promoveze cooperarea reciproc avantajoasă, să consolideze drepturile omului și să îmbunătățească modurile de exprimare creativă au slvat China care si-a continuat cu succes aplicarea invătăturilor antice Guanzi.

si constituie azi un exemplu pentru orice stat care urmăreste succesul, progresul si binele comun.

China excelează acum pe piata liberă internatională fiind un exemplu pentru statele care vor să-si dezvolte economiile nationale si urmaresc binele comun al natiunii.

Atlanta 27/09/2026

In timp ce UNGA-PUNGA a ta e o sula fara oaie!