 CD1.968 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
CUM AU ACCELERAT TREI RĂZBOAIE DECLINUL PAX AMERICANA În mai puțin de un an, războiul din Iran a început să dezvăluie contururile ordinii mondiale multipolare. Timp de aproape opt decenii, Statele Unite au fost principalul arhitect și garant al ordinii internaționale. Dar vânturile se schimbă. Noua paradigmă de securitate este ascensiunea puterilor medii încrezătoare și a unei lumi mai multipolare. În cazul Statelor Unite, trei războaie din Orientul Mijlociu împotriva Irakului și Iranului ies în evidență ca repere definitorii. Războiul din Golf din 1991 a consacrat Statele Unite ca garant de securitate de neegalat al regiunii după Războiul Rece. Invazia Irakului din 2003 a expus limitele puterii militare și ale artei guvernamentale americane. Prezența continuă a forțelor americane pe teritoriul Golfului le sporește securitatea sau îi pune într-un pericol mai mare? Aceste trei războaie regionale axate pe Golf formează un singur arc strategic, accelerând transformarea Asiei de Vest pe măsură ce alianțele, rutele comerciale și relațiile economice sunt renegociate. Pactul Mecca recent semnat ar putea fi unul dintre primele semne ale acestei ordini emergente, puterile regionale începând să se protejeze împotriva unui viitor în care nu mai pot presupune că Washingtonul va fi garantul lor suprem de securitate. Aceste trei conflicte nu au cauzat declinul Pax Americana, dar au pus bazele destrămării sale treptate. Orice declin al hegemoniei americane este probabil să fie o tranziție prelungită. Prin urmare, dezbaterea nu ar trebui încadrată atât ca sfârșitul puterii americane, cât ca transformarea acesteia. Fostul diplomat iranian Mehrdad Khonsari le-a declarat autorilor: „Nu există nicio îndoială că Pax Americana, în lumina noilor circumstanțe, trebuie redefinită”, chiar dacă Statele Unite continuă să se bucure de „o hegemonie excepțională în lumea multipolară de astăzi”. Puterea americană nu a dispărut, dar arcul celor trei războaie a creat mai mult spațiu pentru puterile regionale pentru a se proteja împotriva acesteia. Războiul din Golf din 1991 a reprezentat punctul culminant al puterii americane. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, Washingtonul a format o coaliție internațională fără precedent în baza unei Rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU, în numele unei „Nouă Ordini Mondiale”, pentru a expulza Irakul din Kuweit. Monarhiile din Golf au salutat desfășurările militare americane permanente, considerând Statele Unite garantul indispensabil al securității regionale. În mod similar, Washingtonul a servit ca mediator terț, alături de Norvegia, pentru a împinge Israelul și Organizația pentru Eliberarea Palestinei în 1993 să accepte cadrul Acordurilor de la Oslo, baza unei soluții cu două state. Această dominație a necesitat cheltuieli enorme și susținute. După al Doilea Război Mondial, și mai ales după 1991, Statele Unite au construit o ordine globală bazată pe alianțe militare, controlul instituțiilor de securitate globale, dominația sistemelor financiare și leadership tehnologic, în special în spațiul cosmic și spațiul cibernetic. Cu toate acestea, fiecare sistem hegemonic se confruntă cu presiuni atunci când angajamentele devin costisitoare, rivalii dezvoltă alternative, iar aliații caută o mai mare independență. Conform legii lui Ferguson, orice mare putere care cheltuiește mai mulți bani pentru serviciul datoriei naționale decât pentru apărarea militară riscă să-și piardă statutul de superputere. În 2003, invazia Irakului a marcat un punct de cotitură. Deși Statele Unite au obținut o victorie militară rapidă, aceasta s-a dovedit a fi una la Pyrrhică, iar ocupația a devenit prelungită și extrem de costisitoare, Statele Unite retrăgându-se în mare parte în 2011. Instituțiile irakiene s-au prăbușit, influența regională a Iranului s-a extins, iar credibilitatea Americii a avut de suferit. Puținele forțe americane rămase în Irak ca parte a unei misiuni consultative urmează să se retragă până la 30 septembrie. Războiul din 2026 cu Iranul s-ar putea dovedi a fi cel mai important dintre toate, deoarece a modificat fundamental gândirea strategică a partenerilor Americii din Golf. În 1991, Statele Unite au coordonat cu Arabia Saudită, Egipt și Siria, împreună cu alte puteri europene, pentru a expulza Irakul din Kuweit. În 2003, Statele Unite și Marea Britanie au fost principalele puteri din spatele invaziei Irakului. Timp de decenii, găzduirea forțelor americane a fost considerată garanția supremă de securitate. Astăzi, această presupunere este pusă sub semnul întrebării. Unele state din Golf se întreabă dacă aceleași baze și-au pus propriile populații și infrastructură într-un risc mai mare. Această conversație ar fi fost de neconceput acum un deceniu. În loc să se bazeze exclusiv pe Washington, capitalele din Golf își diversifică acum relațiile externe, consolidează legăturile cu China, mențin dialogul cu Rusia și urmăresc o diplomație regională mai independentă. Așa cum subliniază adesea fostul secretar american al Apărării, James Mattis, „Inamicul are dreptul la vot”, ceea ce înseamnă că, oricât de decisivă ar fi crezut Trump că va fi Operațiunea Epic Fury, răspunsul Iranului i-a atenuat impactul. Conflictul i-a obligat, de asemenea, pe factorii de decizie să se confrunte cu cât de greșit au judecat Iranul. După cum spune Al Khoei, Statele Unite și Israelul „au confundat înfrângerile regionale [ale Iranului] [în Siria, Liban și Palestina] cu un semnal de slăbiciune pe plan intern și au presupus că va exista o revoltă internă imediat ce primele rachete vor lovi, decapitând conducerea Iranului, dar ceea ce am văzut în continuare a fost exact opusul.” „Răspunsul militar imediat și susținut al Iranului împotriva țintelor americane, israeliene și arabe din Asia de Vest a indicat un Iran mult mai puternic, mai coerent și mai încrezător decât anticipaseră israelienii sau americanii”, notează Al Khoei. Conflictul pare, de asemenea, să fi reaprins un sentiment de coeziune națională pe care planurile de război nu îl luaseră în considerare. O creștere raportată a naționalismului în fața agresiunii străine a sugerat că diviziunile etnice și politice nu au anulat loialitatea națională. A existat, așa cum descrie Al Khoei, „o adunare în jurul steagului”. La rândul său, Khonsari avertizează împotriva exagerării unei schimbări de gândire în Golf. Deși războiul din 2026 a zdruncinat, fără îndoială, încrederea în Golf, el susține că regiunea urmărește deocamdată o acoperire strategică, mai degrabă decât o realiniere strategică. În prezent, interpretarea lui Khonsari este mai apropiată de status quo-ul actual. Niciunul dintre statele din Golf nu a expulzat forțele americane din bazele sale. Ultimul precedent a fost o afacere discretă de retragere a forțelor americane din bazele din Arabia Saudită după războiul din Irak din 2003. Acesta a fost un acord reciproc, așa că Riadul și Washingtonul nu păreau să cedeze cerințelor lui Osama bin Laden. China a intervenit diplomatic în 2023 pentru a aduce armistițiul irano-saudit post-Primăvara Rece, dar nu a fost în măsură să medieze între Statele Unite și Iran în 2026 și nici nu a indicat că dorește să fie noua putere hegemonică extraregională în Golful Persic. În acest caz, Pakistanul a intervenit ca mediator între Washington și Teheran, apoi a format o alianță trilaterală cu Arabia Saudită și Turcia. Noua alianță a Arabiei Saudite la Marea Roșie, care implică peste 10 țări, este un alt exemplu al acestei măsuri de protecție. Dacă odinioară Washingtonul putea descuraja grupările houthi prin atacuri aeriene, Riadul conduce o rețea regională de securitate mai largă, distribuind povara securității maritime în mai multe state, în loc să se bazeze pe o singură putere externă. Ceea ce s-a schimbat este apariția unor arhitecturi de securitate alternative. Din 2015, Arabia Saudită a încercat fără succes să creeze un „NATO musulman sunnit” pentru a controla Iranul. Washingtonul ar fi aprobat această politică. Ultimele Acorduri de la Mecca dintre Turcia (de asemenea, membră NATO), Pakistanul, care deține arme nucleare, și Arabia Saudită, producătorul de petrol al Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), au fost ținute secrete până în ajunul anunțului din august 2026, o indicație că Riadul era o alternativă la garanțiile de securitate ale Washingtonului, care au fost implicite încă de la Al Doilea Război Mondial. Chiar și Europa se adaptează. Spania, membră NATO și UE, și-a reluat prezența diplomatică la Teheran înainte ca conflictul să se fi încheiat complet, semnalând astfel că angajamentul diplomatic este un instrument important al artei guvernării. Desigur, contrastul față de poziția sa de acum două decenii este izbitor. În cele din urmă, cele trei războaie din Golf formează un tot unitar. Războiul din Golf din 1991, deși s-a încheiat cu o victorie americană decisivă, a lăsat o moștenire care avea să influențeze tot ce a urmat. Președintele George H.W. Bush i-a încurajat public pe irakieni să se ridice împotriva lui Saddam Hussein, pentru ca apoi să abandoneze revolta atunci când aceasta a avut loc. Când forțele americane s-au întors în 2003, mulți șiiți s-au alăturat insurgenților sunniți în rezistența împotriva ocupației, creând condițiile pentru ca Iranul să-și extindă dramatic influența. Teheranul a finanțat, antrenat și înarmat o rețea de miliții șiite care, între timp, au evoluat devenind unii dintre cei mai puternici actori politici și militari din Irak. După mai bine de două decenii, aceste grupări rămân profund integrate în statul irakian, complicând relația dintre Bagdad și Washington. Aici ciclul celor trei războaie se închide. Contradicțiile născute din deciziile luate în timpul tuturor celor trei conflicte definesc acum una dintre numeroasele dileme ale Orientului Mijlociu. Ele obligă guvernul central de la Bagdad să realizeze un dificil act de echilibristică pentru a mulțumi atât Statele Unite – putere hegemonică –, cât și milițiile șiite. Aceste trei războaie succesive din Orientul Mijlociu au accelerat tranziția de la o ordine condusă de americani către una în care puterea este dispersată între un număr tot mai mare de actori regionali și globali. După cum afirmă Khonsari, în ciuda tuturor posturilor afișate, Trump încearcă acum „să încheie o înțelegere cu oameni pe care i-a numit «pleavă»”. Dacă anul 1991 a marcat nașterea *Pax Americana* în regiunea Golfului, anul 2003 i-a scos la iveală vulnerabilitățile. Războiul din 2026 cu Iranul ar putea rămâne în cele din urmă în memorie drept momentul în care cei mai apropiați aliați ai săi au început să se pregătească pentru ceea ce va urma să vină. |
|---|
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Chiar si dintre aceia care sunt de ceva vreme perfect constienti de natura fara precedent a infrangerii SUA in razboiul cu Iran, mai exista cate unii care incearca s-o nuanteze: „Iran a castigat razboiul prin faptul ca nu l-a pierdut, iar SUA l-a pierdut prin faptul ca nu l-a castigat (nu si-a atins obiectivele) „…in original „Iran won the war by not losing it and the US lost the war by not winning it (by not achieving it’s goals”. Este un enunt fals, un fel de ceea ce americanii ar numi „sugar coating” (o invelire a ceva de rahat intr-o glazura de zahar).
Iran a castigat razboiul de-a dreptul, iar SUA l-a pierdut fiind de-a treptul infranta…si punct. Cum? Foarte simplu: Iran este acolo si va continua sa fie, in timp ce aceea care nu mai exista este SUA. Nu vorbim de SUA de pe continentul american, ca nu are relevanta in contextul de fata, ci de SUA din Orientul Mijlociu. Aia este complet pulverizata, turtita si prajita, toata infrastructura militara distrusa, toata infrastructura logistica distrusa (vezi si portul militar din Bahrain, lasand grupul portavion Lincoln intr-o postura de vulnerabilitate fara precedent), influenta si proiectia de putere americana in Orientul Mijlociu sunt istorie, la fel precum increderea din partea (ex) aliatilor de acolo (nimeni nu mai da doi bani pe imaginea de „tutore” si „protector”, atribute pe care nu le-a putut indeplini). In plus, in tot timpul conflictului, forta navala americana a fost pusa la respect, silita sa tina distanta fata de Golf si aratata drept complet neputincioasa in fata situatiei din Stramtoarea Hormuz. Acum, colac peste pupaza, vanata, silita sa execute „manevre eluzive” pentru a scapa de un simplu mesaj dat de doua rachete anti-nava. In momentul de fata si comandamentul navat al US stie ca daca Iran chiar vrea sa scufunde niste distrugatoare si sa avarieze grav portavionul G. Washington, o pot face oricand. Se formeaza noi aliante (gen MECCA), din care mare lucru daca nu va face parte si Iran in viitorul apropiat* (exista discutii in aest sens), ocazie cu care Arabia Saudita isi va salva economia, deoarece din postura de aliati, interdidctia traficului prin Hormuz si in marea Rosie, precum si taxe de tranzit, in caz ca totusi ar primi permisiunea de trecere, ar disparea. Are loc o noua redesenare a arhitecturii geopolitice in OM, ignorand total America
In fine, problema stocului defensiv si ofensiv, epuizat dupa cateva luni. Atata de epuizat incat nici Hegseth, cu toate clovneriile sale, nu o mai poate nega si tot ce-i mai ramane de incercat e de a vana leakerii cu poligraful si-i ameninta cu incadrarea lor ca „tradatori” (leakeri care de fapt nu sunt leakaeri, ci personal care pur si simplu a confirmat mediei ceea ce numeroase studii referitoare la stoc au informat pina acum.
Daca astea toate nu formeaza definitia a la carte a infrangerii, atunci nimic nu mai poate defini acest termen.
*Exista toate premisele, o data prin legatura cu Pakistanul, definita prin coridorul China-Pakistan-Iran, apoi printr-o serie de puncte si interese comune cu Turcia si nevoia pragmatica a Arabiei Saudite de a normaliza relatiile, pentru a-si putea exporta energia si supravieui economic. Pentru toata lumea din Golf si GCC a devenit clar ca umbrela americana nu a fost un beneficiu (un „asset”, cum ar spune amerianul), ci o povara, ceva care iti pune o mare tinta pe spate, dupa are esti pe cont propriu.