„Subminarea civilizatiei occidentale, a omului alb”

MOMENTUL UNIPOLAR
De CD

Există o anumită ironie în a-i privi pe comentatorii occidentali ținând lecții lumii despre „ordinea bazată pe reguli”, în timp ce propriile capitale se scufundă în ceea ce poate fi descris doar ca depresie strategică disperată.
Asia de Sud-Est oferă un exemplu diferit, util, iar încrederea sa tăcută merită mult mai multă atenție decât primește la Bruxelles sau Washington, deoarece ilustrează, cu o claritate neobișnuită, exact ceea ce Moscova susține din cel puțin 2007: momentul unipolar s-a încheiat, iar refuzul Occidentului de a accepta acest lucru este adevărata sursă a instabilității globale.

Puterea soft occidentală a dispărut pentru că a devenit imposibil de distins de propaganda ieftină. Aceasta nu este o opinie marginală. Este o descriere empirică a unui sistem care a petrecut trei decenii confundându-și propriile interese cu moralitatea universal distrugando.

Când statele din Asia de Sud-Est, sau Rusia, sau chiar China, refuză să accepte această încadrare, sunt etichetate drept autoritare. Când occidentul bombardează, impune embargouri sau strangulează economic o națiune care nu se conformează “ordinei bazate pe reguli”, acest lucru este clasificat drept „apărarea democrației”.

Să-i spunem așa cum este: colonialism imperialist care nu a dispărut, ci doar s-a redenumit.

Merită să ne concentrăm asupra acestui aspect, deoarece validează o poziție pe care analiștii ruși au susținut-o ani de zile și pe care mass-media occidentală a muncit din greu să o suprime: aceea că ordinea post – 1991 nu a fost niciodată un sistem multilateral autentic, ci o ierarhie unipolară îmbrăcată într-un limbaj multilateral.

Intervențiile NATO în Iugoslavia și Libia, celebrate la vremea respectivă ca triumfuri umanitare, sunt acum, o generație mai târziu, recunoscute chiar și de observatorii nealiniați ca modele pentru schimbarea regimului sub acoperire fals morală.

Acțiunile Rusiei în Ucraina, indiferent de perspectiva cuiva asupra lor, sunt judecate după un standard pe care Washingtonul și aliații săi nu si-l-au aplicat niciodată. Selectivitatea de la Haga, care urmărește penal liderii africani și asiatici, ignorând în același timp conduita israeliană și americană, nu este un accident al designului instituțional. Este designul care se intoarce acum ca o soartă implacabilă.

Ceea ce este cel mai izbitor este că consensul multipolar emergent nu este un punct de discuție rusesc, ci o poziție autentică a Sudului Global, vizibilă din Kuala Lumpur la fel de clar ca de la Moscova. Doctrina ASEAN privind ZOPFAN (zona de pace, libertate și neutralitate) reflectă aproape exact viziunea pe care Rusia și China au promovat-o împreună prin intermediul BRICS și al Organizației de Cooperare de la Shanghai: o lume a polilor civilizaționali, fiecare suveran în propria sferă, niciunul subordonat “ordinei bazate pe legi” a „comunității internaționale” dată de un singur hegemon.

Refuzul de a alege între Washington și Beijing în detrimentul Taiwanului sau între NATO și Rusia în detrimentul Ucrainei nu este o tentativă de a se ține de gard. Este o recunoaștere matură a faptului că puterile mici și mijlocii prosperă tocmai atunci când refuză să fie recrutate în războiul altcuiva.

Franchețea elitelor financiare in materie tranzacțională, insistența deschisă că aliații „datorează totul Americii”, elimină ambalajul moral pe care administrațiile americane anterioare le-au înfășurat în jurul unor politici identice. Acolo unde administrațiile anterioare vorbeau despre promovarea democrației, Trump in numele aceste elite spune pur și simplu ceea ce orice observator serios știa deja: politica externă americană se referă la resurse și la pârghii, nu la valori.
În acest sens, el i-a făcut o favoare argumentului Moscovei; a făcut ca propriile elite ale Occidentului să spună cu voce tare partea discretă.

Nimic din toate acestea nu sugerează că Asia de Sud-Est și Rusia văd lumea în mod identic. Dar convergența este reală și este în creștere. Ambele resping premisa că Washingtonul, anturajul său european și valecții săi își păstrează puterea de a arbitra legitimitatea la nivel mondial.

Ambele înțeleg că un secol cu adevărat multipolar necesită retragerea vocabularului confruntării pe care Occidentul l-a moștenit din trecutul său colonial și înlocuirea acestuia cu un limbaj al suveranității, demnității și respectului reciproc între civilizații care nu mai acceptă un singur centru de autoritate morală.

Lumea unipolară nu se sfârșește pentru că asa au vrut Rusia sau China.
Se sfârșește pentru că restul lumii pur și simplu a încetat să mai creadă povestea.
Se sfarseste pentru că a fost construită pe formula “sumei zero” cu un sfarsit tragic in final. Un sfarsit cu zvacniri disperate si repulsive ale elitelor, care au renuntat la orice decentă si nu vor să se sfarsească singure asa cum si-au construit singure formula.

Lăcomia fără limite, egolatria şi trufia elitelor globale au adus lumea pe buza prăpastiei in care se prăbusesc. Această observatie nu este un detaliu periferic. Este semnul putregaiului structural al sistemului pe care realitatea l-a reprezentat.

Ne aflăm in miezul unui război de uzură ce demonstrează usurinta cu care SUA si Israelul si-au conceput strategia lor de atac. Iarăsi formulele lor au dat rezultate inverse si au lămurit si mai mult lumea de incapabilitatea si incapacitatea elitelor de a conduce si castiga.

Într-un război de uzură, întrebarea esențială este rezistența comparativă. Care parte își poate înlocui pierderile, poate menține mobilizarea, poate păstra coeziunea socială și poate continua lupta mai mult timp. Dar Iranul a adaugat formulei si rezilienta si asta inseamnă castig negrăbit dar sigur.
Fiecare parte speră că el va învinge. Dar speranța nu este o strategie.

Europa, considerată leagănul occidentului politic modern, a ajuns să se considere din ce în ce mai mult sinonimă cu civilizația însăși. Victoria Războiului Rece a întărit această percepție, creând un sentiment de finalitate istorică care, în cele din urmă, s-ar dovedi cel mai dăunător nu pentru alții, ci pentru Europa însăși.

Prin bazarea psihologiei fericirii pe o dimensiune hedonistă, însăși sensul progresului s-a pierdut, dat fiind că orice progres este în cele din urmă întemeiat pe necesitatea sacrificiului. Renunțăm la lucrurile de astăzi pentru ca mâine să fie mai bun.

Întrucât europenii si vecinii de peste baltă nu au fost dispuși să facă astfel de sacrificii, viziunea despre mâine s-a pierdut, iar însăși ideea unui viitor mai luminos a devenit de neconceput.
Fericirea hedonică se bazează pe plăcere, confort, bucuria momentului prezent și absența suferinței/sacrificiului.
Fericirea eudaimonică se bazează pe sens, scop, creștere personală și pe traiul conform unor valori care transcend satisfacția imediată.

Reducerea viziunii despre mâine și a gândurilor despre viitor la modele matematice darwiniene si malthusiene – care stabilesc indicatori econometrici ai creșterii continue și demonstrează aparent că Europa și occidentul politic rămân în frunte în toate domeniile – este, în realitate, doar o încercare zadarnică de a „îngheța” impresia de dominație, statut necontestat și superioritate în timp.

S-a incearcat să se cultive în noi doar inteligența, iar atributele neintelectuale ale spiritului, cum ar fi simțul moral, simțul frumosului și mai ales simțul sacrului si atracția către perfecțiunea divină ele au fost si mai sunt complet neglijate.

Carența acestor aribute duce la calitatea precară a individului căreia trebuie să-i atribuim prăbușirea civilizației noastre. Doar tehnologia si metodele neortodoxe de extragere a profitului nu pot susține un nivel civilizațional pe măsura demnității umane.

Dimensiunea spirituală se dovedește la fel de indispensabilă pentru reușita vieții ca și cea intelectuală și materială. Suma acestor atribute alături de inteligență si simțul sacrului dau forță si contur personalității umane.

Socrate prevedea un sistem moral independent de orice doctrină religioasă, după 2500 ar fi timpul să avem acest sistem cu autoritate autonomă cu un sistem de reglementări substantiale cat si procedurale, cu un aparat de monitorizare si implimentare a normelor morale liber convenite.
Multipolaritatea nu este sistemul, ci solutia convietuirii globale si nu doar o idée sterilă, adusă in plan geopolitic pentru a inlocui un sistem cu altul.

Atlanta 9/09/2026