Trăim zile colosale

Trăim zile colosale

Zilele trecute intrară triumfător în dicţionarul limbii române, aciuându-se pe lângă sarmale şi chiftele şi merdenelele. Ceea ce era un regionalism local legat de Piaţa Amzei din Bucureşti, a devenit un cuvânt cu acoperire naţională sau chiar internaţională, fiindcă diaspora românească este cu ochii pe România zi şi noapte.

Dar ce s-a întâmplat? Un negustor de la stabilimentul de lux „Miţa Biciclista”, invidios pe succesul patiseriei vecine din Piaţa Amzei, s-a gândit să facă o aroganţă, luând peste picior merdeneaua naţionalăă, pe care nea Mihai o vindea cu mult succes în patiseria lui modestă. Şi nenorocitul a cutezat să publice pe FB un comentariu despre merdenelele lui nea Mihai, care ar fi inferioare croissanturilor cu unt pe care casa lui de lux le comercializa, dar cu mai puţin succes decât merdenelele cu margarină.

Acest mesaj a inflamat atât de tare Bucureştiul, încât plini de indignare, ca să-şi exteriorizeze opoziţia faţă de jignirea adusă celor care preferă merdenelele croissantului, cetăţenii cei mai turmentaţi, s-au dus la Patiseria lui Nea Mihai, ca să cumpere merdenele. Fiindcă foarte mulţi bucureşteni au avut acelaşi gând, s-a stârnit o coadă uriaşă în dreptul patiseriei, care amintea de timpurile trecute.

Deosebirea era că acum oamenii nu stăteau la coadă de nevoie, ci din cel mai curat patriotism. Nu ai voie să jigneşti produsul naţional merdeneaua, fără ca să nu fii aspru pedepsit. Era un atac hibrid la siguranţa naţională, care cerea o împotrivire pe măsură. Acţiunea nonviolentă, asemăntoare întrutotul doctrinei lui Gandhi, care a şi dus la cuerirea independenţei Indiei, a avut şi pe malul Dâmbiviţei acelaşi succes ca şi pe malul Gange-lui.

Proprietarul stabilimetului de lux, speriat de amploarea valului antibiciclist pe care l-a stârnit când a avut prosta inspiraţie de a-şi ironiza concurenţa, şi-a pus cenuşă în cap, cerându-şi iertare cu lacrimi în ochi de la toţi cei care s-au simţit jigniţi de postarea lui negândită.

Amu, stau eu şi mă gândesc, fără să dau de capătul firului. Adică nu s-a umflat târâţa în bucureşteni când Diana Şoşoacă, apoi Călin Georgescu au fost scoşi din competiţia prezidenţială, nu s-au indignat când li s-a anulat votul în mod samavolnic, nu le-a păsat când naziştii ucrainieni erau gata gata să arunce portul şi oraşul Constanţa în aer, nu s-au revoltat din cauza crizei ENERGIEI şi a APEI, dar s-au indignat când a fost jignită merdeneaua.

După capul meu cel lunguieţ, există doar două posibilităţi. Fie merdeneaua a produs trezirea în conştiinţă, activându-le bucureştenilor mintea cea de pe urmă a românului, ca să se agaţe de ultimul vagon al programului „HRANĂ, APĂ, ENERGIE”, fie suntem în plin festival „Caragiale”, de care încă n-am aflat. Ca să vedeţi că de blestemul lui Caragiale nu scăpăm ca de păcatul originar, iată şi dovada, în schiţa „Chestie personală”:

„A fost un scandal nemaipomenit când trupa franceză de operete mici, de la noua grădină Stavri, a cutezat să facă pe scenă un joc de cuvinte, inocent s-ar părea, dar care era să aibă urmări regretabile.

Era într-o piesă o scenă de improvizație, în care actorii — neuitații Debeer, Roux și M-lle Gandon, o femeie aproape genială — făceau pe întrecute jocuri de cuvinte în acțiune. Debeer zice lui Roux:

„J’ai un grand oiseau dans ma main!” (Am o mare pasăre în mână)

„Cela n’est pas possible.” răspunde Roux. (Nu se poate)

„Je t’assure.” (Te asigur că aşa este)

Debeer deschide mâna și arată o nucă:

„C’est une noix (une oie), tu vois?” (Este o nucă (oaie), vezi tu?)

După multe alte grozăvii de aceeași speță, Gandon întreabă pe Debeer:

„Vois-tu là tout pres de la coulisse des navires? (Vezi tu acolo, lângă culise, nişte vapoare?

„Non pas.” (de loc)

„Mais il doit y en avoir.” (dar trebuie să le vezi)

„Comment?” (Cum adică?)

„Puisqu-il y a là un port, un grand port de Roumanie.” (Pentru că este un port, un mare port al României)

Și Gandon aduce un porc pe scenă… Atunci începe un scandal înfiorător… Toată lumea în picioare: „Francezii vor să-și râză de români și de România!… Nu ne putem lăsa insultați de străini în țara noastră!… Afară străinii!… Scuze numaidecât ori o lecție exemplară șcl. …” Și huiduieli, înjurături, fluierături și bastoane ridicate în sus…

Bieții artiști vor să se explice… Nu se aude nimic… Scandalul crește. În sfârșit, Debeer reușește să se facă un moment ascultat, în care timp „își cere iertare dacă a supărat cumva pe onorabilul public, că gluma era inocentă, fără cea mai mică intenție ofensătoare — un nenorocit joc de cuvinte, pe care artiștii îl regretă din tot sufletul etc.”

Zgomotul începe să se potolească puțin; când deodată un telegrafist înalt și chipos, cu niște barbete colosale, se repede turbat până lângă scenă și făcând niște gesturi mărețe strigă pe dasupra întregului zgomot:

— Cer cuvântul! Nu se poate! Eu vreau imediat satisfacție personală pentru cochon (porcul) de la Roumanie!

A izbucnit un râs general… Daca râzi nu mai ești necăjit: reacția s-a făcut ca prin farmec, și eminenții artiști au putut urma în liniște spectacolul.”

Exact la fel au cerut şi bucureştenii satisfacţie pentru jignirile aduse merdenelei. Şi au obţinut-o, cu vârf şi îndesat. Şi după ce toate apele s-au liniştit, eu încă mai aştept apariţia telegrafistului înalt şi chipos, ca să fie totul exact ca în schiţa lui Caragiale.