PLAGIAT: O REGULĂ PENTRU CEI PUTERNICI, ALTĂ PENTRU TOȚI CEILALȚI

Radu

PLAGIAT: O REGULĂ PENTRU CEI PUTERNICI, ALTĂ PENTRU TOȚI CEILALȚI
De Jonas E. Alexis – https://www.unz.com/article/who-gets-fired-when-a-negro-and-jew-are-guilty-of-academic-cheating-and-fraud

Partea a I-a

Aproape toată lumea din lumea jurnalistică încă încearcă să înțeleagă dezastrul lui Jason Arday. Între timp, o mare parte din mass-media – inclusiv Fox News, BBC, The New York Times, The Telegraph, The Atlantic, The Daily Mail și altele – a profitat de ocazie pentru a-și exprima propria „analiză” asupra situației. Problema nu este că aceste instituții ar trebui să se abțină de la a relata despre aceasta.

Problema fundamentală este inconsecvența izbitoare cu care multe dintre ele abordează controverse similare atunci când este implicată o figură evreiască. În astfel de cazuri, aceleași instituții par adesea să trateze problema cu mult mai puțin entuziasm, atenție sau control.

Să luăm lucrurile încet. Vom începe cu cazul tulburător al ceea ce i s-a întâmplat lui Norman Finkelstein după ce acesta a demonstrat că profesorul de la Harvard, Alan Dershowitz, a plagiat materiale și a promovat ceea ce Finkelstein a caracterizat drept invenții și afirmații frauduloase în cărți precum „Cazul Israelului”. Dar înainte de a trece la controversa Dershowitz, merită să examinăm frauda academică a lui Joan Peters (născută Joan Friedman), care a murit în 2015 și a cărei operă a fost admirată de Benjamin Netanyahu.

Joan Peters, plagiatul și fabricarea istoriei
Ruperea lui Norman Finkelstein de gândirea de grup academică predominantă – în special în ceea ce privește Israelul și, mai târziu, ceea ce el numește „industria Holocaustului” – a început în timpul studiilor sale doctorale, când a dat peste prima dată cartea lui Joan Peters, „Din timpuri imemoriale: Originile conflictului arabo-evreiesc asupra Palestinei”.

Cartea fusese susținută de scriitori și istorici evrei proeminenți, inclusiv Saul Bellow, Barbara Tuchman, Daniel Pipes și Lucy Dawidowicz. Însăși Dawidowicz l-a lăudat pe Peters pentru că a „săpat sub acumularea de propagandă de o jumătate de secol” și a „adus la lumină adevărul istoric despre Orientul Mijlociu”.

Finkelstein a supus afirmațiile lui Peters unei examinări atente și a examinat documentația istorică serioasă care stă la baza citărilor sale. Descoperirile sale au fost surprinzătoare. După cum a scris mai târziu, „A devenit rapid evident că Joan Peters născocise – și, mai revelator, că establishmentul intelectual american își împrumutase numele – o farsă uzată. Întâmplarea a făcut ca documentarea fraudei să se fi dovedit de departe cea mai ușoară sarcină în comparație cu publicarea descoperirilor mele.”

Mai târziu, Finkelstein a remarcat că această carte „se numără printre cele mai spectaculoase fraude publicate vreodată despre conflictul arabo-israelian. Într-un domeniu presărat cu propagandă grosolană, falsuri și contrafăcături, aceasta nu este o distincție neglijabilă. Dar cartea lui Peters și-a meritat-o pe deplin. Frauda din cartea lui Peters este atât de răspândită și sistematică încât este greu să desprinzi un singur fir fără să te încurci în întreaga țesătură care se desface.

Pentru început, frauda se încadrează în două categorii. În primul rând, dovezile pe care Peters le prezintă pentru a documenta imigrația masivă arabă în Palestina sunt aproape în întregime falsificate. În al doilea rând, concluziile pe care Peters le trage din studiul său demografic asupra populației arabe indigene din Palestina nu sunt confirmate de datele pe care le prezintă.

Pentru a deruta și mai mult cititorul, Peters recurge la plagiat.” După cum a continuat Finkelstein în lucrarea sa „Beyond Chutzpah: On the Misuse of Anti-Semitism and the Abuse of History” (Dincolo de chutzpah[tupeu tipic evreiesc cu care ei se mandresc]: Despre utilizarea greșită a antisemitismului și abuzul de istorie), cartea lui Peters „From Time Immemorial” („From Time Immemorial”) a fost o farsă colosală.

Sursele citate au fost denaturate, cifrele cheie din studiul demografic au fost falsificate, iar mari părți din materiale au fost plagiate din tratatele de propagandă sionistă. Documentarea farsei și provocarea mult mai dificilă de a publica aceste descoperiri în mass-media s-au dovedit a fi un punct de cotitură pentru mine.

Fraudele au fost atât de evidente încât Avishai Margalit, șeful departamentului de filosofie de la Universitatea Ebraică, a declarat că „From Time Immemorial” este o „pânză de înșelăciune”. După ce Finkelstein a respins falsurile din cartea lui Peters, el scrie: „Cartea lui Peters a fost respinsă ca fiind lipsită de valoare de comunitatea academică din Israel și din întreaga lume.

Yehoshua Porath, unul dintre cei mai importanți cercetători israelieni specializați în populația arabă din Palestina în perioada pre-statală, a descris cartea drept «fals pur», adăugând că «în Israel, cel puțin, cartea a fost respinsă în mod universal ca fiind o prostie, cu excepția, poate, a unei arme de propagandă… Având în vedere reputația academică binecunoscută a cărții lui Peters, niciun cercetător nu s-ar baza pe ea, la fel cum niciun cercetător nu s-ar baza pe Protocoalele Înțelepților Sionului».”

Pentru a ilustra cât de gravă era problema, Peters citează o carte despre populație care afirmă: „Progresul medical și sanitar a făcut puține progrese în rândul arabilor palestinieni până acum și nu poate explica nicio scădere considerabilă a ratei mortalității.”

Finkelstein a răspuns:
„Dacă consultăm paginile din Populația Mondială citate de Peters, descoperim însă următoarele: «Progresul medical și sanitar, în măsura în care afectează sănătatea și obiceiurile personale s-au făcut puține progrese în rândul arabilor palestinieni până acum și nu pot explica nicio scădere considerabilă a ratei mortalității. Însă măsurile administrative generale, în domeniul carantinei, de exemplu, au fost concepute în lumina cunoștințelor moderne și au fost puse în aplicare în mod adecvat. Măsurile de acest fel pot fi aplicate aproape peste noapte.

Prin urmare, putem găsi în aceste schimbări administrative, aduse de ocupația britanică a Palestinei, ceea ce este în orice caz o explicație sustenabilă a creșterii populației în rândul arabilor.” Carr-Sanders afirmă într-adevăr că „progresul medical și sanitar” nu ar putea explica „scăderea ratei mortalității”, ci doar în măsura în care un astfel de progres afectează „sănătatea și obiceiurile personale” ale arabilor palestinieni.”

După cum documentează Finkelstein, propriile note de subsol ale lui Peters subminează adesea chiar teza pe care și-a propus să o demonstreze. De asemenea, el demonstrează că a fabricat dovezi care nu existau de fapt pentru a-și susține argumentul.

La un moment dat, Peters susține că Raportul Hope Simpson, una dintre sursele sale, spune că „aproximativ 300.000 de arabi neînregistrați au intrat și s-au stabilit în Palestina”. Însă Finkelstein a remarcat că „singura declarație de politică din Raportul Hope Simpson relevantă pentru teza sa prevede: imigranții ilegali ar trebui «să fie returnați imediat în țara de unde au venit».

Într-un alt moment, când Raportul Simpson declară că „nu există nicio îndoială că există în prezent un șomaj grav în rândul meșteșugarilor arabi și al muncitorilor arabi… Șomajul arab este grav și general”, Peters afirmă că „șomajul arab a fost pretins când, de fapt, nu era cazul; conform Raportului, cifrele șomajului arab au fost umflate”.

Când Sondajul anglo-american al Palestinei (1945-1946) relatează că „Sondajul împarte imigrația arabă în Palestina în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în două categorii”, una dintre acestea fiind „cei 3.800 de arabi care au fost aduși în baza unor aranjamente «oficiale»”, Peters relatează că „ceea ce a dezvăluit definitiv Sondajul anglo-american oficial din 1945-1946… este că… zeci de mii de «imigranți ilegali arabi» [au fost] înregistrați ca fiind «aduși» în Palestina”.

„From Time Immemorial” a atins apogeul popularității sale în Statele Unite în 1984. Cu toate acestea, niciunul dintre ziarele și periodicele importante care lăudaseră cartea ca o descoperire istorică – inclusiv The New Republic, The Atlantic, Commentary, The Village Voice, Dissent și The New York Review of Books – nu a fost dispus să „poarte vreo corespondență critică” despre carte. Lucrarea a primit, de asemenea, numeroase distincții, inclusiv prestigiosul Premiu Național pentru Cartea Evreiască.

Când a început să se răspândească vestea că, în esență, cartea era lipsită de valoare ca studiu academic, The New York Review of Books nu a mai putut păstra tăcerea. În februarie 1985, „a comandat în sfârșit și la începutul lunii martie a primit un articol lung despre „From Time Immemorial” de renumitul savant israelian Yehoshua Porath”.

Chiar și atunci, eseul lui Porath „a fost ținut secret.Eseul lui Porath a respins dinainte «tezele» lui Peters, dar a evitat scrupulos orice mențiune a studiilor sale frauduloase; „Orice efort de a ridica această problemă evident crucială în rubricile de corespondență ale Review s-a dovedit zadarnic.

Confruntat cu acuzațiile tot mai mari de cenzură, formulate în principal de presa britanică, Times a publicat în cele din urmă un articol în noiembrie 1985. Acesta a fost plasat în numărul de Ziua Recunoștinței, pe pagina dedicată teatrului, fără măcar o listă în index. Într-adevăr, toată documentația, adunată cu meticulozitate, despre farsă a fost eliminată din versiunea publicată.”

De ce, atunci, neoconservatorii precum Saul Bellow, Daniel Pipes și alți intelectuali și publicații proeminenți care susțineseră anterior cartea au făcut acest lucru? S-au înșelat pur și simplu cu privire la meritele acesteia sau judecățile lor au fost modelate de un angajament ideologic subiacent?

Răspunsurile intelectualilor evrei proeminenți au variat considerabil. Barbara Tuchman a atribuit criticile la adresa operei lui Peters, printre alți factori, „creșterii antisemitismului”. În cele din urmă, Saul Bellow a recunoscut că, „dacă i s-ar fi dat o altă șansă”, nu ar fi susținut opera lui Peters. Când a fost întrebat despre carte, Elie Wiesel a remarcat inițial că „științele politice” nu erau domeniul său. Totuși, când a apărut ediția tipărită, Wiesel a susținut lucrarea, la fel ca și istoricul evreu Theodore White și savantul evreu Bernard Lewis de la Princeton.

Lewis, în special, primise dovezi substanțiale că Peters nu putea fi luat în serios. Cu toate acestea, el „a refuzat categoric să comenteze orice aspect al problemei, chiar și cu un student absolvent de la propria universitate (acest scriitor este Finkelstein însuși).” În mod ironic, Lewis a deplâns ulterior că asocierea numelui său cu presupusa campanie de dezinformare a fost „un exemplu interesant despre cum se nasc miturile”.

Finkelstein afirmă că a examinat cele peste o mie de referințe ale lui Peters și a constatat că aproape toate erau invenții sau cazuri de dezinformare, echivalând, în cuvintele sale cu „o farsă ponosită”.
Imaginea și realitatea conflictului israeliano-palestinian a fost disertația de doctorat a lui Finkelstein la Universitatea Princeton. Totuși, potrivit lui Noam Chomsky, „nu a reușit să convingă un membru al facultății să o citească”. De ce?
Pentru că Finkelstein începuse deja să se îndepărteze de gândirea de grup evreiască predominantă. În cele din urmă, și-a obținut doctoratul, dar, conform relatării citate mai sus, doar „din jenă”.

Alan Dershowitz și regurgitarea invențiilor lui Joan Peters

Cartea lui Peters – și invenția pe care o perpetuează – ar fi putut deveni de mult relicve ale trecutului. Dar Alan Dershowitz a a intrat in vizorul profesorului Felix Frankfurter professor de drept la Harvard ce a reînviat multe dintre tezele sale frauduloase în propria sa carte,

Argumentele pentru Israel, pe care Finkelstein a documentat-o ca fiind plagiat, invenție și farse. Finkelstein a declarat:
„Dershowitz știe că i-am citit cărțile; le-am citit cu atenție, am studiat documentația lor și pot demonstra destul de ușor, așa cum am făcut în cartea mea, Dincolo de chutzpah, că profesorul Dershowitz este un șarlatan și un impostor.

Acestea sunt cuvinte dure, dar dacă m-aș fi limitat la cuvinte, atunci oamenii ar fi avut motive întemeiate să se îndoiască de mine. Cu toate acestea, am folosit aproximativ trei sute de pagini pentru a documenta toate afirmațiile mele din carte. Și tocmai pentru că mi-am documentat afirmațiile, Dershowitz nu vrea să apară la televizor cu mine. Am ales recent să nu răspund acuzațiilor sale, deoarece acestea devin progresiv mai isterice și mai puțin ancorate în orice fel de realitate. Nu mai are nicio legătură cu studiile mele și crede că regretata mea mamă a fost o colaboratoare nazistă… Este absolut imposibil să dezbatem astfel de afirmații, la fel cum nu aș dezbate cu un membru al societății Pământului plat.”

Dershowitz și Finkelstein s-au confruntat într-o dezbatere în 2003, la scurt timp după publicarea cărții lui Dershowitz, „Cazul Israelului”. Recomand cu căldură vizionarea acestui schimb intens de replici, în timpul căruia Finkelstein a contestat premisele centrale ale cărții una câte una, folosind o vastă documentație academică. Reproduc întreaga dezbatere aici, deoarece oferă o ilustrare revelatoare a motivului pentru care dosarul academic al lui Dershowitz a meritat o examinare mult mai amănunțită la Harvard cu mult timp în urmă:

Link video – Video Link

După cum arată clar dezbaterea, Finkelstein a susținut că mai multe dintre citările lui Dershowitz din „Cazul Israelului” implicau citate greșite grave, reprezentări înșelătoare ale surselor sale și plagiat evident. Și mai frapant este că una dintre sursele citate de Dershowitz ca material academic a fost o programă de liceu!

La scurt timp după dezbatere, Dershowitz a lansat o campanie pentru a-l demite pe Finkelstein de la Universitatea DePaul. A devenit și mai interesant pentru că Dershowitz, știind că Finkelstein era pe punctul de a publica „Dincolo de Chutzpah”, care arăta meticulos întreprinderea frauduloasă a lui Dershowitz, a demarat o campanie de amenințare a Universității din California să nu publice cartea.

Într-o mișcare disperată, Dershowitz l-a contactat chiar pe guvernatorul de atunci al Californiei, Arnold Schwarzenegger, în încercarea de a face presiuni asupra universității pentru a nu publica cartea. Dar efortul a eșuat. Biroul guvernatorului a refuzat să intervină, scriind: „Ați solicitat asistența guvernatorului pentru a împiedica publicarea acestei cărți. El nu este înclinat să exercite influență în acest caz din cauza problemei clare de libertate academică pe care o prezintă.”

Citim:
„Potrivit reporterului Jon Weiner de la The Nation, care este și profesor de istorie la Universitatea din California, Dershowitz a angajat o firmă de avocatură proeminentă să scrie scrisori severe regenților universității, rectorului universității, celor 17 directori de presă și celor 19 membri ai comitetului editorial al facultății de presă.”

Totuși, Dershowitz a fost profund frustrat când și-a dat seama că libertatea academică încă prevalează, chiar și la Universitatea din California, Berkeley. După ce a aflat că UC Berkeley va continua publicarea cărții, Dershowitz a denunțat universitatea ca fiind „foarte de extremă stângă” și „foarte antisionistă”, adăugând: „Nicio altă editură universitară nu ar publica astfel de prostii”.

Întrebarea fundamentală este următoarea: În calitate de avocat care reprezintă acuzați de infracțiuni și care părea încrezător că poate avea câștig de cauză într-un caz împotriva lui Finkelstein, de ce nu l-a dat Dershowitz în judecată? De ce nu a adus cazul în instanță și a prezentat dovezile, permițând unui judecător sau juriu să determine dacă Finkelstein ar trebui tras la răspundere pentru presupusele daune emoționale și academice – și, dacă da, dacă sunt justificate daunele?

De fapt, în timpul dezbaterii de la Democracy Now!, când Finkelstein a început să-și prezinte cazul conform căruia Dershowitz ar fi plagiat-o pe Joan Peters, Dershowitz l-a întrerupt rapid, avertizând că acuzațiile de plagiat au „implicații juridice mari”. Finkelstein a răspuns că este pregătit să se confrunte cu aceste implicații și l-a îndemnat pe Dershowitz să abordeze dovezile.

Se pot specula cu siguranță de ce Dershowitz nu a urmărit cazul în instanță.
Se pare că Dershowitz mai avea cel puțin un pic de bun simț: nu a făcut nimic
Nu îndrăznea să-l dea pe Finkelstein în instanță. Un judecător serios, și-ar fi putut da seama probabil, ar fi fost puțin probabil să accepte afirmația că Dershowitz nu plagiase, având în vedere dovezile cumulate.

În loc să urmărească cazul în instanță, Dershowitz a lansat o campanie menită să facă aproape tot posibilul pentru a-l împiedica pe Finkelstein să-și publice acuzațiile. Avantajul pentru Dershowitz era că Finkelstein nu obținuse încă titularizarea. Dershowitz a înțeles, se pare, că, dacă își juca cărțile cu atenție, ar putea face presiuni asupra Universității DePaul pentru a-i refuza lui Finkelstein titularizarea.

După cum a afirmat ulterior juristul și judecătorul Frank J. Menetrez:
„În septembrie 2006, când începea evaluarea titularizării lui Finkelstein, Dershowitz a trimis o scrisoare de 7 pagini, scrisă la un singur rând, plus 14 pagini cu materiale justificative, scrise la un singur rând, fostului președinte al departamentului lui Finkelstein, argumentând că «pretinsa erudiție» a lui Finkelstein nu constă decât în «afirmații urâte și false» și «atacuri ad hominem absurde și discreditate».

Dershowitz a trimis un pachet similar, dar și mai mare, de materiale – însumând peste 60 de pagini – unui număr mare, dar necunoscut, de membri ai facultății și administrației lui DePaul, inclusiv fiecărui profesor de la facultatea de drept.”

După o lungă analiză, DePaul a concluzionat că Finkelstein se număra printre cei mai respectați profesori ai săi, o opinie împărtășită, se pare, de mulți dintre studenții săi. De fapt, „departamentul lui Finkelstein votase cu 9 voturi la 3 în favoarea titularizării, iar un comitet la nivel universitar s-a alăturat în unanimitate acestei recomandări, cu 5 voturi la 0.”

Totuși, presiunea era intensă. Universitatea se confrunta cu o alegere dificilă: să-l păstreze pe Finkelstein sau să cedeze presiunilor externe care cereau demiterea sa?
În cele din urmă, lui Finkelstein i s-a refuzat titularizarea și a părăsit universitatea. Ceea ce este deosebit de îngrijorător este faptul că o mare parte din mediul academic s-a raliat apărării lui Dershowitz, arătând în același timp relativ puțină îngrijorare cu privire la acuzațiile de plagiat, citare greșită și surse discutabile legate de lucrarea „Cazul Israelului”.

Elena Kagan, care era la Harvard la acea vreme, i-a cerut președintelui Harvard de atunci, Derek Bok, să facă treaba decisivă. Bok, desigur, a concluzionat că Dershowitz nu a plagiat, iar asta era tot ce Dershowitz voia să audă.

Dershowitz a scris la Harvard Crimson:
„Fostul președinte Harvard, Derek C. Bok, a fost numit să conducă ancheta și nu a găsit niciun plagiat. Nici James Freedman, fostul președinte al Dartmouth și al Academiei Americane de Arte și Științe, nu a făcut-o. Bibliotecarul de Drept al Harvardului a concluzionat că utilizarea mea de citări a fost cu siguranță corectă.”

Dar Dershowitz nu era complet scăpat de vină. Menetrez, a cărui lucrare a fost prezentată în epilogul ediției paperback a cărții „Beyond Chutzpah” de Finkelstein, a trimis o scrisoare Universității Harvard, o copie fiind înaintată către Dershowitz. Menetrez a ridicat o serie de întrebări directe despre problemele pe care Finkelstein le identificase în „Beyond Chutzpah” – aceleași probleme pe care Menetrez le investigase independent și în privința cărora Finkelstein avea dreptate.

În așteptarea răspunsului Harvard, Menetrez a spus:
„Am început să primesc răspunsuri aprinse și nu în întregime coerente din partea lui Dershowitz. Cea mai remarcabilă caracteristică a răspunsurilor lui Dershowitz este că, în ciuda repetatelor oportunități de a răspunde la întrebarea mea dacă Harvard investigase problema erorilor identice, nu a făcut-o niciodată. Nici măcar nu a spus că crede că au investigat-o. Mai degrabă, a continuat să refuze să recunoască existența problemei și și-a repetat afirmația că citase unele dintre sursele primare relevante cu mult înainte de publicarea cărții lui Peters.”

Menetrez a concluzionat că Harvard nu investigase serios acuzațiile împotriva lui Dershowitz, așa cum ar fi făcut-o un investigator amănunțit. De asemenea, el credea că are suficiente dovezi pentru a susține această concluzie.

Menetriz a concluzionat: „Nicio investigație onestă și competentă a Universității Harvard nu l-ar fi ținut pe Dershowitz la un standard inferior celui stabilit de Harvard pentru bobocii săi.”

Finkelstein, prin contrast, a devenit un fel de proscris academic și intelectual și, ulterior, s-a luptat să obțină o altă poziție academică în Statele Unite.

Filosofia tribului

Ce ne spune de fapt această poveste? Lecția este că contestarea ortodoxiilor evreiești în mediul academic poate avea un preț profesional piperat – în special pentru cei care nu și-au asigurat încă titularizarea. Cu alte cuvinte, ai nevoie fie de titularizare, fie de apartenența la noul Sinedriu academic. Dacă ai conexiuni bune și continui să promovezi o afirmație dubioasă după alta, s-ar putea să te bucuri de o protecție mai mare decât un cercetător fără post titular care contestă ortodoxia predominantă, chiar și atunci când argumentele acestuia din urmă sunt mai bine susținute de dovezi.

Cariera lui Larry Summers, fostul președinte evreu al Universității Harvard, ilustrează acest punct de vedere. Summers a menținut o relație strânsă cu Jeffrey Epstein ani de zile după condamnarea lui Epstein din 2008, iar e-mailurile au dezvăluit ulterior amploarea corespondenței lor continue. În cele din urmă, Harvard l-a plasat pe Summer în concediu în timp ce investiga legăturile sale cu Epstein, iar în februarie 2026, Summers a anunțat că se va retrage din funcția de profesor la Harvard la sfârșitul anului universitar.

Ideea este că tribul evreiesc a reușit să dezvolte cu succes rețele puternice de persoane din interior care se protejează reciproc, atenuează consecințele abaterilor sau oferă unor figuri influente oportunități care nu ar fi disponibile cadrelor universitare mai puțin conectate. Chiar și după ce a fost conectat cu Epstein, Harvard l-a onorat în continuare când a părăsit universitatea, acordându-i noul titlu de „Președinte Emerit”. În schimb, cercetătorii evrei precum Finkelstein, care contestă ortodoxiile evreiești, se trezesc adesea marginalizați, în special atunci când nu au protecție instituțională.

Cariera academică a lui Finkelstein era deja în ruină când a expus probleme serioase cu lucrarea lui Daniel Jonah Goldhagen, „Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust” (Călăii de bunăvoie ai lui Hitler: Germanii obișnuiți și Holocaustul). În loc să ofere contraargumente substanțiale la criticile ridicate de Finkelstein și coautoarea sa, istoricul Ruth Bettina Birn, Goldhagen a amenințat cu acțiuni legale împotriva ambilor.

Încă o dată, Goldhagen a primit aprecieri pe scară largă pentru o carte pe care Finkelstein și alți cercetători o considerau frauduloasă din punct de vedere academic. Ironia a fost că Goldhagen a fost recompensată cu distincții prestigioase, în timp ce Finkelstein a fost excomunicat din punct de vedere academic.

Urmeaza partea a II-a