 CD1.952 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
ALARME FALSE Alarme false si ingrijorări gratuite, Presa occidentală – main street – a iesit cu lozincile tipice, talmudice să creeze rumori si ingrijorări acolo unde nu este cazul. Ce altceva au de făcut niste jurnalisti inculti, incompetenti si incapabili să-si facă meseria, decat să răspundă umil comenzilor primite de la elită, prin organe. Conducerea Sudului Global a scăzut treptat începând cu anii 1980, mai spun ei. Evident in cadrul Sudului Global cate un stat care prin performantele, economice, stiintifice sau tehnologice influentează si inspiră celelalte state, iar uneori le mai si ajută direct, asa cum este cazul Chinei. Iar Noua Banca de Dezvoltare a BRICS-ului asigură plăti, depozite si impumuturi in toate monedele nationale, după preferintă, la dobanzi decente, ceea ce a dus la noua structură economică in plină dezvoltare ce ingrijorează marile capitaluri si bănci criminale care isi văd profiturile dipărand din plasa lor intinsă cu grijă si cu amenintarea armată de secole. Aplicarea relațiilor multipolare în Sudul Global separă economiile in oneste si profitoare, împiedică extragerea profitului și asigură îngrădirea capitaliștilor expirați și nu deci nici nu se pune problema de lipsă de leadership în Sudul Global. Mulți “speră” la derută că BRICS+ va umple vidul, dar scopul și componența sa sugerează că astfel de speranțe sunt denaturate. BRICS+ este o grupare cu scop tranzactional in baza principiilor multipolaritătii si nu isi va asuma niciodată un rol de lider ideologic si aliniere politică. Neamestecul in treburile interne si respectul pentru suveranitatea si independenta celorlalte state face ca grupul să nu devină un lider regional sau international. O Mișcare Nealiniată (NAM) –“ Non Alignment Movement” cum a mai existat – vezi Bandung 1955, cu “principiile ei de aur”- oferă cea mai bună cale de urmat. A existat si o„epocă de aur” keynesiană de după cel de-al Doilea Război Mondial ce a cunoscut o reconstrucție postbelică semnificativă și o dezvoltare postcolonială, în special în Asia de Sud. Fapt care a dus în 1964, ca țările în curs de dezvoltare să formeze grupul G77, aceleasi tări au militat si au creat Conferința ONU pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) în cadrul sistemului ONU. În 1974, Adunarea Generală a ONU a cerut o Nouă Ordine Economică Internațională după ce președintele american Richard Nixon a pus capăt sistemului monetar internațional Bretton Woods din 1944, în 1971. În 1979, Rezerva Federală a SUA a răspuns stagflației occidentale prin creșterea bruscă a ratelor dobânzilor. Aceasta a declanșat in mod intentionat crize fiscale și ale datoriilor suverane în America Latină și Africa, forțând mulți oameni si state să solicite fonduri de urgență de la Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru a face față. Între timp, “contrarevoluția” inspirată de Thatcher-Reagan împotriva economiei keynesiene și a dezvoltării a dus la reforme politice „neoliberale” ale Consensului de la Washington, adâncind contracția economică, ce a dus la criza actuală. La Hotelul Plaza din New York, SUA și-a convins grupul G7, format din cele mai mari șapte economii aliate din lume, să abordeze problema dolarului supraevaluat, cerând monedelor Japoniei și Germaniei să se aprecieze brusc. Cu legitimitatea sa pusă în joc în urma crizelor financiare din Asia de Est, Rusia și alte țări din 1997-1999, miniștrii de finanțe din G7 au convenit în 1999 să creeze un grup G20 mai incluziv, format din miniștri de finanțe din cele mai mari 20 de economii ale lumii. La scurt timp după începerea crizei financiare globale, de fapt occidentale, din 2008, primul summit al liderilor G20 s-a desfășurat la Casa Albă în noiembrie 2008. „BRIC” a fost creat la sfârșitul anului 2001 si botezat acronimic de către Jim O’Neill, pe atunci directorul cercetării economice globale la Goldman Sachs, referindu-se la Brazilia, Rusia, India și China. Pentru a include Africa, BRIC-urile au invitat Africa de Sud să se alăture, creând BRICS ca o coaliție a celor cinci economii mari de „piață emergentă” mai independente. De asemenea, servind ca un grup de lucru în cadrul G20, BRICS a încercat să îmbunătățească relațiile monetare și financiare internaționale. De atunci, a admis mai multe națiuni într-un BRICS+ extins, cu două niveluri de afiliere – membri plini si parteneri. Desigur, nici BRICS, nici BRICS+ nu au fost vreodată menite să reprezinte interesele și mai diverse ale întregului Sud Global. Si pe bună dreptate, acestea servesc membrii săi doar in facilitarea tranzactională in valutele nationale proprii sau la alegere, optimizand plătile tranzacriilor la limita vitezei digitale si la un pret de zece ori mai mic decat prin retelele bankare traditionale, ultraprofitoare. BRICS demonstrează că poate să existe si o lume mai puțin dominată de națiunile bogate și puternice ale Nordului Global, în principal din Occident. Lumea a fost dominată de SUA de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și mai ales după Războiul Rece. În ciuda disidenței ocazionale, aliații europeni NATO ai SUA par fericiți să joace rolul de vioară secundă. Multe țări în curs de dezvoltare au simțit mult timp că acordurile existente nu le servesc interesele. BRICS vine să ofere o „voce” și baze alternative pentru cooperarea economică internațională. BRICS a consolidat, fără îndoială, vocea Sudului Global și a dezvoltat noi acorduri pentru a sprijini interesele țărilor în curs de dezvoltare, în special pentru a finanța dezvoltarea. BRICS au pledat, de asemenea, pentru probleme internaționale specifice Sudului Global. Toate cele cinci țări BRICS au condus, de asemenea, grupuri de țări în curs de dezvoltare in discuții pe teme specifice de cooperare, intrajutorare si in special, prin banca sa de dezvoltare, de ajutorare si finantare a unor proiecte ce servesc intereselor commune din tarile in nevoie. De aceea nu este surprinzător faptul că multe țări în curs de dezvoltare apreciază rolul BRICS în astfel de chestiuni, alegând să se alinieze public și chiar să se afilieze cu acesta. Există incă o inertie absurdă a fostelor colonii, de fapt a elitelor din aceste tări, de a admira si accepta in mod absurd regimul care le-a exploatat, dar de altfel le-a asigurat lor elevarea la nivelul de elite. Aici nu există incă interesul general pentru binele comun. India este tipică. Diversitatea Sudului Global nu complică pretenția oricărei grupări de a o reprezenta. BRICS+ reunește țări cu sisteme politice și economice, priorități și aspirații foarte diferite, inclusiv obiective și interese de dezvoltare. Interesele și ambițiile țărilor în curs de dezvoltare mai slabe nu sunt identice cu cele ale principalelor puteri BRICS+, dar respectul si cooperare multipolară le aduce totusi impreună. Toti membrii BRICS caută să-și urmărească propriile interese strategice, să atragă finanțare și investiții, să-și stimuleze exporturile și să-și sporească influența la nivel internațional, dar nu in detrimental celorlalti membri. Astfel de obiective nu sunt în mod inerent contradictorii si sunt pe deplin aliniate. Acest lucru face mai usoară urmărirea intereselor comune, susținerea colectivă și menținerea cooperării. Aderarea la BRICS+ prin invitație limitează, de asemenea, responsabilitatea efectivă față de Sudul Global. Este nerealist să ne așteptăm ca BRICS+ să pledeze în mod constant pentru întreaga gamă de preocupări ale tuturor țărilor în curs de dezvoltare, în special ale celor care sunt incă in relatii cu vechile puteri colonial, asa cum am arătat mai sus. De altfel nici grupul ASEAN nu poate impune o anumita linie politică in pofida legii interne a unui stat. Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est este un forum interguvernamental al tuturor celor 11 state din Asia de Sud-Est. Ea se concentrează în principal pe dezvoltarea economică a Asiei de Sud-Est, coexistența pașnică și respectarea normelor internaționale. Funcționează pe principiul consensului și respectă suveranitatea națională, ceea ce înseamnă că ASEAN, în ansamblu, nu poate forța un alt stat membru să își modifice legile interne. Carta ASEAN foarte apropiată de cea a NAM a fost adoptată la cel de-al 13-lea Summit ASEAN din noiembrie 2007. Principiile stabilite în cartă includ: Accentul pus pe centralitatea ASEAN în cooperarea regională. Respectarea principiilor integrității teritoriale, suveranității, neinterferenței și identităților naționale ale membrilor ASEAN. Promovarea păcii și identității regionale, soluționarea pașnică a disputelor prin dialog și consultare și renunțarea la agresiune. Respectarea dreptului internațional în ceea ce privește drepturile omului, justiția socială și comerțul multilateral. Încurajarea integrării regionale a comerțului. Înființarea unui organism pentru drepturile omului și a unui mecanism de soluționare a disputelor nerezolvate, care să fie oficializat la Summiturile ASEAN. Dezvoltarea unor relații externe prietenoase și a unei poziții în cadrul ONU, precum si cu UE. Sudul Global, fără îndoială, va încerca să beneficieze de greutatea economică și vocea BRICS+. Insa își poate promova cel mai bine interesele comune cu propria voce și forță organizată prin intermediul unui NAM reînviat, reorientat spre pace, dezvoltare și justiție. Principiile Mișcării Nealiniate (NAM) se bazează în principal pe Cele Zece Principii de la Bandung, care au fost adoptate la Conferința Asiatico-Africană din 1955 de la Bandung, Indonezia. Principiile de bază ale Bandungului: Respectarea suveranității și integrității teritoriale: Respectarea frontierelor și a independenței tuturor națiunilor. Soluționarea pașnică a disputelor: Rezolvarea tuturor conflictelor internaționale prin mijloace pașnice, mai degrabă decât prin forță. Respectarea drepturilor omului: Respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a scopurilor Cartei Națiunilor Unite. Apărare și neagresiune: Recunoașterea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, abținându-se în același timp de la acte de agresiune. Fără alianțe între marile puteri: Abținerea de la aderarea la acorduri de apărare colectivă concepute pentru a servi intereselor specifice ale marilor superputeri globale. Obiectivele Mișcării NAM: Scopurile si principiile Nam combinate cu experienta si expertiza BRICS+, cu toate facilitatile tehnologiei moderne pot crea o noua miscare nealiniata care sa serveasca nu numai Sudului Global dar chiar tuturor tărilor ce vor să se alinieze intr-o miscare nealiniată. Si asa cum vechiul NAM a dus la crearea de noi institutii in cadrul ONU, tot asa Noul NAM va putea duce la purificarea si recrearea ONU-ului intr-o organizatie multipolară ce are la bază aceleasi principii ale vechiului NAM de la Bandung, Indonezia, desfiintand absurditatea criminal si ultra abuzată a “dreptului de veto”. Alarmele sunt false iar viitorul ecosistemului geopolitic international este pe calea sigură si verificată a unei noi dezvoltări hegheliene, spre binele general de această dată. Atlanta 17/08/2026 |
Distribuie!
4 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
CUM FUNCȚIONEAZĂ POLITICA ÎN CHINA
De Gita Wirjawan | https://www.estica.ro/news/cum-functioneaza-politica-in-china
Partea a II-a
De aceea propun o nouă paradigmă:
guvernare bună versus guvernare proastă.
Sistemele occidentale pot produce o guvernare bună, dar și sistemele non-occidentale pot face același lucru — China este, în opinia mea, un exemplu evident.
În același timp, guvernarea proastă poate apărea atât în sisteme occidentale, cât și în sisteme non-occidentale. Aș putea enumera cu ușurință o sută de astfel de exemple.
Din acest motiv, consider că trebuie să depășim paradigma politică occidentală.
Discut frecvent despre acest lucru cu prieteni din țările în curs de dezvoltare.
Filosofia chineză ne învață că, atunci când ne confruntăm cu numeroase probleme și contradicții, trebuie mai întâi să identificăm și să rezolvăm contradicția principală.
Ați menționat că țările ASEAN se confruntă cu dificultăți legate de educație, competitivitate, infrastructură și multe altele.
Însă este foarte dificil — și uneori chiar contraproductiv — să încerci să rezolvi toate problemele simultan.
Trebuie identificată mai întâi problema-cheie, pus întregul sistem în mișcare în direcția corectă, iar apoi pot fi abordate și celelalte dificultăți.
Deng Xiaoping considera că, fără stabilitate pe termen lung, modernizarea Chinei ar fi fost de neconceput.
Cel mai mare defect al modelului politic occidental este că îi este greu să formuleze și să implementeze strategii pe termen lung.
Fie nu există un plan coerent, fie, atunci când un nou partid ajunge la putere, abandonează proiectele inițiate de guvernarea precedentă.
De aceea întreb adesea:
Ar putea țările care au adoptat modelul occidental să construiască o viziune națională pe termen lung, bazată pe un consens autentic între toate partidele?
Ideal ar fi ca această viziune să fie înscrisă în Constituție și predată în școli și universități — ceva asemănător conceptului de „renaștere națională” sau unui alt obiectiv strategic comun.
Indiferent de partidul aflat la guvernare, direcția generală ar trebui să rămână aceeași.
Fără această continuitate, progresul este foarte dificil.
Deng Xiaoping spunea că o țară uriașă precum China are nevoie de un secol de stabilitate, altfel nu are nicio șansă de succes.
De aceea, China urmărește stabilitatea, unitatea și îmbunătățirea continuă a nivelului de trai al populației.
Gita Wirjawan: Credeți că ciclurile politice și incapacitatea Occidentului de a gândi pe termen lung reprezintă motive fundamentale pentru care sufragiul universal nu a funcționat așa cum se așteptau susținătorii lui? Au eșuat pentru că universalismul nu poate fi aplicat în modul în care o singură civilizație încearcă să îl impună la scară globală?
Zhang Weiwei: În primul rând, eu nu cred că există un adevărat „universalism occidental”.
Adevăratul universalism ar trebui să pornească de la lecția centrală a experienței chineze:
fiecare țară trebuie să-și găsească propria cale spre succes, în funcție de propriile condiții naționale.
Impunerea modelului occidental asupra unor țări în curs de dezvoltare poate fi, uneori, aproape sinucigașă.
Acest lucru îmi amintește de dezbaterea pe care am avut-o cu profesorul Francis Fukuyama, în iunie 2011, exact acum cincisprezece ani.
La acea vreme izbucnise Primăvara Arabă.
El o considera o confirmare a teoriei sale despre „Sfârșitul istoriei”, susținând că și popoarele arabe doreau să adopte democrația de tip occidental.
Mi-a spus că și China va trebui să treacă prin reforme politice sau va experimenta propria sa Primăvară Arabă.
I-am răspuns:
„Nu există nicio șansă.”
I-am spus că, potrivit cunoștințelor mele despre regiune, Primăvara Arabă se va transforma curând într-o Iarnă Arabă.
În înțelepciunea chineză există ideea că orice sistem trebuie adaptat „solului și apei” — adică particularităților culturale, politice și economice ale fiecărei societăți.
Aplicarea mecanică a unei rețete occidentale în Egipt, Siria sau Yemen nu putea avea alt rezultat decât dezastrul.
I-am mai spus direct:
„Asigurați-vă că Statele Unite își reformează propriul sistem politic. Aceasta este o urgență mai mare decât reforma politică a Chinei. Mă tem că, fără o reformă serioasă, veți ajunge să alegeți un lider chiar mai slab decât George W. Bush.”
În opinia mea, modelul politic occidental are defecte genetice.
El pornește de la presupunerea existenței unui „alegător rațional”.
Însă, într-un context dominat de influența banilor în politică, de rețelele sociale și, mai nou, de inteligența artificială, gândirea rațională este tot mai marginalizată, iar populismul câștigă teren.
În plus, Occidentul tratează drepturile ca fiind aproape absolute, în timp ce filosofia chineză insistă că drepturile și responsabilitățile trebuie să meargă întotdeauna împreună.
L-am avertizat atunci că modelul politic occidental riscă să alunece spre un populism din ce în ce mai radical și mai superficial, care ar putea ajunge, în cele din urmă, să submineze chiar Occidentul.
Mai târziu, profesorul Jeffrey Sachs mi-a spus că, în opinia sa, eu câștigasem acea dezbatere.
Gita Wirjawan: De ce credeți că Statele Unite nu au elaborat niciodată o strategie geopolitică pe termen lung care să anticipeze proprul lor declin relativ? Se pare că nici măcar nu au încercat. Astăzi este evident că influența Statelor Unite scade atât din punct de vedere economic, cât și geopolitic.
Intuitiv, te-ai aștepta ca strategi experimentați să fi anticipat această evoluție încă de acum două sau trei decenii, mai ales în contextul ascensiunii Chinei și al altor puteri emergente.
Zhang Weiwei: Filosofia chineză pune accent pe căutarea adevărului în fapte. Atunci când China rămânea în urmă față de Occident și Statele Unite, am făcut un efort conștient de a învăța tot ceea ce era pozitiv și util de la ei.
De aceea am trimis milioane de studenți în străinătate — nu doar pentru a studia știință și inginerie, ci și alte domenii.
Eu însumi am studiat științe politice și relații internaționale la Geneva. Toate aceste experiențe au fost valoroase.
Problema, însă, constă în modul în care sunt structurate sistemele politice occidentale.
Așa cum am spus anterior, alegerile sunt, în esență, mai mult despre performanță și imagine publică decât despre guvernare reală.
Nu este leadership; este teatru.
Aceasta este o deficiență fundamentală a sistemului politic occidental — ceea ce eu numesc un defect genetic.
În ceea ce privește posibilitatea ca aceste sisteme să depășească această problemă moștenită, rămân sceptic.
Chiar și George Kennan, unul dintre principalii arhitecți ai strategiei americane din timpul Războiului Rece, a spus la un moment dat că, pentru ca America să învingă Uniunea Sovietică, trebuia mai întâi să se asigure că se descurcă foarte bine în interior.
Vă amintiți celebra Dezbatere din bucătărie din 1959 dintre Nixon și Hrușciov?
La acel moment, Statele Unite câștigau clar competiția în ceea ce privește îmbunătățirea nivelului de trai al populației.
Uniunea Sovietică s-a prăbușit în cele din urmă în mare parte pentru că și-a pierdut competitivitatea economică.
Din perspectiva lui Deng Xiaoping, aceasta a fost lecția esențială.
De aceea a insistat că China trebuie să pună pe primul loc bunăstarea oamenilor și să devină un model economic de succes.
Astăzi, speranța medie de viață în China a depășit-o pe cea din Statele Unite, iar consumul zilnic pe cap de locuitor de proteine și legume a depășit, de asemenea, nivelul american.
Aceasta reprezintă o schimbare fundamentală.
Gita Wirjawan: Privind istoria, Statele Unite există de doar aproximativ 250 de ani, însă par să aibă o capacitate intrinsecă de reinventare. Unii oameni cred că America va reveni la un moment dat în prim-plan. Considerați că această perspectivă este corectă?
Zhang Weiwei: Mulți oameni spun acest lucru, însă eu tind să fiu mai prudent.
Toate imperiile au propriile cicluri, iar din perspectivă istorică, aproximativ 250 de ani reprezintă durata maximă de existență pentru multe imperii.
Priviți problemele vechi și nerezolvate ale Americii.
Încă din perioada Revoluției Xinhai a lui Sun Yat-sen din China, Statele Unite discutau deja despre asigurarea universală de sănătate — și totuși, mai bine de un secol mai târziu, acest obiectiv nu a fost atins.
În privința controlului armelor, nenumărați oameni subliniază importanța acestei probleme, dar nimic fundamental nu se schimbă.
Sistemul politic a devenit unul care pare incapabil să-și rezolve propriile probleme.
Eu susțin necesitatea unui echilibru între puterea politică, puterea socială și puterea capitalului, astfel încât să fie favorizată marea majoritate a populației.
Modelul chinez realizează acest lucru.
Modelul american, în schimb, favorizează o minoritate foarte restrânsă și acordă o influență disproporționată capitalului.
Grupurile de lobby au devenit instituționalizate și profund înrădăcinate, iar aparent nu există o modalitate eficientă de a le limita sau controla cu adevărat.
China–ASEAN: un model promițător pentru o viitoare ordine mondială multipolară
Gita Wirjawan: Da, mai ales dacă privim nu doar inegalitatea veniturilor, ci și inegalitatea averii — situația în care 1% din populație controlează o parte disproporționat de mare din economie. Aceasta este cu adevărat nesănătos. Aș dori să revin la ceea ce ați menționat anterior despre viziunea Chinei asupra globalizării. Intuitiv, pare că China dorește o formă pluralistă de globalizare — una care stimulează cooperarea, respectând în același timp culturile și particularitățile partenerilor săi.
Dacă privim datele comerciale din ultimii ani, exporturile Chinei către Statele Unite au scăzut de la aproximativ 23% la circa 12–13% din totalul exporturilor sale. Pentru mine, acest lucru reflectă o schimbare strategică deliberată către o concentrare mai mare asupra Sudului Global. Eu însumi provin din Sudul Global, care reprezintă aproximativ 84% din populația lumii — circa 7 miliarde de oameni. China investește în acești 7 miliarde, iar acești 7 miliarde investesc, la rândul lor, în cei 1,4 miliarde de chinezi. Cum vedeți rolul pluralismului în asigurarea faptului că această cooperare permite Sudului Global să avanseze — nu doar în lanțurile valorice globale, ci și în ordinea geopolitică mondială — menținându-și în același timp autonomia strategică?
Zhang Weiwei: Mai întâi, în ceea ce privește globalizarea:
Observăm o tendință clară de deglobalizare în Occident, atât în Europa, cât și în Statele Unite.
Însă, din punctul meu de vedere, Statele Unite și Occidentul au beneficiat enorm de pe urma globalizării.
Problema reală constă în distribuția internă inechitabilă — marile corporații au capturat cea mai mare parte a profiturilor fără să le împartă cu oamenii obișnuiți.
China, în ansamblu, a fost un mare beneficiar al globalizării.
Chiar dacă firme precum Microsoft și Apple au obținut 80–90% din profituri, iar muncitorii chinezi au primit mai puțin de 10%, acel 10% a fost totuși suficient pentru a îmbunătăți dramatic viața acelor lucrători.
De aceea, majoritatea chinezilor continuă să susțină globalizarea.
Dacă Statele Unite aleg să o respingă, există puține lucruri pe care le putem face.
China a lansat Inițiativa „Belt and Road” (Noul Drum al Mătăsii) în urmă cu aproximativ 13–14 ani. Astăzi, aceasta a devenit cea mai mare platformă de dezvoltare comună din lume, iar Asia de Sud-Est și ASEAN reprezintă una dintre regiunile sale esențiale.
Sunt foarte mulțumit de acest lucru, deoarece Asia de Sud-Est are nevoi enorme de infrastructură, nevoi care au fost neglijate mult timp — fie în cadrul sistemelor politice occidentale, fie în instituții precum Națiunile Unite.
Inițiativa Belt and Road a atras deja investiții de peste 2 trilioane de dolari și implică mai mult de 150 de țări. Acesta este un semnal foarte pozitiv.
Deși dumneavoastră sunteți modest în privința ASEAN, eu pot spune că cooperarea China–ASEAN a avut un succes mult mai mare decât cooperarea SUA–Uniunea Europeană.
Există trei piloni principali ai relațiilor China–ASEAN:
Primul este dezvoltarea.
Ambele părți pun îmbunătățirea nivelului de trai al oamenilor în centrul agendei.
Al doilea este securitatea.
China sprijină ASEAN ca factor de schimbare, de exemplu în probleme precum zonele libere de arme nucleare.
Al treilea este dialogul cultural și civilizațional.
Vorbim despre înțelepciunea ASEAN, înțelepciunea chineză și înțelepciunea asiatică — despre răbdarea strategică, despre principiul „doi pași înainte și unul înapoi”, despre rezolvarea disputelor prin negocieri.
În contrast, priviți ceea ce practică Statele Unite și Uniunea Europeană: excluderea Rusiei, slăbirea Germaniei, menținerea Americii ca factor dominant în Europa.
Această filosofie NATO aplicată asupra Europei nu a servit interesele europene și a dus la rezultate de tip „pierdere-pierdere, pierdere multiplă”.
În Asia, în special prin cooperarea dintre China și ASEAN, care împreună reprezintă aproximativ 2 miliarde de oameni, am obținut rezultate de tip „câștig-câștig, câștiguri multiple”.
Sper ca această tendință să continue.
Cred chiar că acest model ar putea servi drept un exemplu excelent pentru o nouă ordine mondială multipolară.
Lumea se schimbă într-un ritm fascinant.
Trecem de la un sistem unipolar la unul multipolar.
Țările BRICS au acum 11 membri și reprezintă aproximativ 40% din PIB-ul mondial, depășind G7, care reprezintă aproximativ 30%.
În același timp, trecem de la o singură civilizație dominantă la existența mai multor civilizații.
Tot mai multe țări încep să se descrie drept „state-civilizație”.
Cred că și Indonezia ar putea revendica, în cele din urmă, acest statut.
Are o istorie de peste o mie de ani, iar civilizațiile islamică, chineză și occidentală coexistă armonios în interiorul său.
Acest lucru este foarte important.
În cele din urmă, cred că și ASEAN are nevoie de un Dao mai înalt — construirea unei „comunități de tip civilizațional”.
Doar având un asemenea Dao poate rezolva mai ușor problemele de tip Shu — problemele procedurale și dificultățile practice concrete.
Gita Wirjawan: Aș dori să revin la Sudul Global, din care face parte și Asia de Sud-Est (deși Singapore și Brunei sunt economii dezvoltate și reprezintă excepții). Există aici un argument de economie politică: Pentru țările din Sudul Global, cooperarea rămâne limitată dacă acestea nu pot obține transfer tehnologic din partea Chinei.
Dar dacă acest transfer tehnologic are loc, ele pot urca în lanțurile valorice globale și pot dobândi o poziție mai importantă în ordinea geopolitică mondială, ceea ce ar face cooperarea practic nelimitată. Cred că acesta este un argument puternic pentru o cooperare mai profundă și pe termen lung între China și Sudul Global. Este aceasta o extensie logică a modului dumneavoastră de gândire?
Zhang Weiwei: Principiul director al Chinei pentru Inițiativa Belt and Road este:
„Consultare extinsă, contribuție comună și beneficii împărtășite.”
Contribuția comună și beneficiile comune includ în mod natural și împărtășirea cunoștințelor tehnologice, însă aceasta trebuie să fie reciproc avantajoasă și bazată pe principiul câștig-câștig.
Majoritatea companiilor chineze care lucrează astăzi la proiectele Belt and Road sunt întreprinderi private.
Pentru ca proiectele să aibă succes, ele trebuie să aibă și stimulente comerciale; nu pot fi susținute exclusiv de companii de stat.
Îmi amintesc că, în 1978 sau 1979, la Shanghai, China dorea să importe tehnologie pentru lifturi de la compania elvețiană Schindler.
Compania elvețiană a spus că este dispusă să transfere tehnologia, dar numai la un preț corect și rezonabil.
China a acceptat, iar elvețienii au trimis o cantitate mare de documentație în limba germană.
Faptul că am fost capabili să primim și să traducem acele documente demonstrează cât de importantă a fost baza construită în primele trei decenii sub conducerea lui Mao.
Aveam deja suficienți traducători de limbă germană pregătiți și suficienți ingineri care, chiar dacă nu stăpâneau perfect limba, puteau înțelege schițele tehnice și proiectele.
Așadar, dezvoltarea locală a capacității tehnologice este esențială.
Cred că multe lucruri trebuie realizate pas cu pas.
Când Deng Xiaoping întâlnea vizitatori occidentali, le spunea:
„Dacă transferați tehnologie către China, veți beneficia în cele din urmă și voi, pentru că veți crea o piață mai mare și mai mulți consumatori.”
Aceasta este logica câștig-câștig.
Trebuie să privim lucrurile în acest fel.
Se pot discuta interesele fiecărei părți cu companiile chineze și se poate găsi un teren comun.
China a pregătit un număr foarte mare de specialiști.
Vizitez Africa o dată sau de două ori pe an.
În perioada de apropiere dintre China și Uniunea Sovietică din anii 1950, Uniunea Sovietică a contribuit la formarea a aproximativ 20.000 de ingineri și oameni de știință chinezi, care au avut un rol esențial în dezvoltarea Chinei.
China a pregătit acum și mai mulți specialiști pentru Africa — probabil între 40.000 și 50.000 de ingineri și oameni de știință — iar acest proces continuă.
Modul în care aceste talente formate în China sunt utilizate cât mai eficient este, de asemenea, foarte important.
Dezvoltarea capitalului uman reprezintă o componentă esențială a cadrului Inițiativei Belt and Road.
Gita Wirjawan: Exact. Aș dori să adaug un punct: În majoritatea țărilor din Asia de Sud-Est, 80–90% dintre capii de familie nu au urmat studii universitare.
Singura lor speranță este o investiție reală în profesori buni. Atunci când părinții înșiși nu au un nivel ridicat de educație, alegerea unor profesori de calitate devine esențială. Am petrecut timp predând chiar eu în săli de clasă și știu cât de importantă este educația scalabilă.
Cred cu tărie că investiția în profesori — investiția în profesori excelenți — este exact ceea ce au făcut Deng Xiaoping, Lee Kuan Yew și alți mari lideri.
Aici Asia de Sud-Est trebuie să-și consolideze semnificativ eforturile. Singapore este excepția, deoarece a investit constant în profesori de calitate încă de la începutul anilor 1960.
Zhang Weiwei: Poate că China și Statele Unite ar putea coopera mult mai amplu în domeniul educației și în diverse programe de formare.
Un alt aspect important al educației este formarea profesională.
De exemplu, atunci când am ajutat Laosul să construiască linia feroviară, școala tehnică de căi ferate din Shanghai a pregătit numeroși tehnicieni locali.
Aceștia au învățat foarte bine, iar după finalizarea proiectului, multe dintre rolurile operaționale au fost preluate de ingineri și muncitori laoțieni.
Acest lucru arată impactul real al formării tehnologice integrate în proiectele chineze — este foarte eficient.
Gita Wirjawan: Cred, de asemenea, că Asia de Sud-Est trebuie să-și intensifice investițiile în educație, deoarece disparitățile economice din regiune sunt uriașe. Există țări cu un venit pe cap de locuitor de 91.000 de dolari și altele cu mai puțin de 2.000 de dolari. Cred că acest lucru se datorează în mare măsură diferențelor foarte mari în nivelurile de educație, iar această problemă trebuie abordată. Poate că acesta este un domeniu în care China poate juca un rol util — fie prin educație profesională, învățământ superior sau sprijin educațional general.
China a făcut o treabă remarcabilă în transformarea educației într-o prioritate.
Zhang Weiwei: Da, cred că spațiul pentru cooperare educațională este enorm.
Ca profesori universitari, ar trebui să o încurajăm.
Trimitem, de asemenea, tineri cercetători în țările ASEAN ca cercetători invitați, pentru a învăța despre cultura asiatică și despre țările din Asia de Sud-Est.
Sperăm ca tot mai mulți chinezi să înțeleagă mai bine această regiune.
În general, percepțiile chinezilor despre Asia de Sud-Est sunt foarte pozitive.
Îmi amintesc ce a spus fostul premier chinez Zhu Rongji la ceremonia de semnare a Acordului de Liber Schimb China–ASEAN:
„Dacă, peste zece ani, prietenii noștri din ASEAN consideră că orice parte a acordului este nedreaptă pentru ASEAN, putem renegocia acel acord.”
Gita Wirjawan: Îmi amintesc.
Zhang Weiwei: Aceasta este civilizația chineză — largă la suflet și generoasă.
Suntem dispuși să-i ajutăm pe ceilalți și, la rândul nostru, am acceptat ajutorul altora.
A fost întotdeauna un proces reciproc, fie direct, fie indirect.
Chiar și în cazul unei țări precum Filipine, despre care mulți chinezi consideră că provoacă probleme, noi privim lucrurile pe termen lung.
Dacă ar fi fost Statele Unite, poate că marina filipineză ar fi fost distrusă de mult timp.
Dar chinezii au folosit până acum doar tunuri cu apă.
În spatele acestei abordări se află o perspectivă pe termen lung:
Politica Filipinelor se poate schimba, dar poporul filipinez este prietenul nostru.
Desigur, avem și propriile noastre limite.
Cred că, în calitate de state-civilizație, China și Statele Unite au diferențe culturale profunde.
Pentru americani, deseori lucrurile sunt privite astfel:
ori ești prieten, ori ești dușman.
Pentru chinezi: dacă nu ești prieten astăzi, poți deveni un prieten în viitor.
Această perspectivă pe termen lung este o garanție importantă pentru menținerea păcii în relațiile internaționale.
Filosofia chineză: ori ești prieten, ori ești un viitor prieten
Gita Wirjawan: Cred cu tărie că Asia de Sud-Est trebuie să investească masiv în educație și în profesori excelenți, așa cum a făcut China. A doua mea întrebare de la final este despre India. India a ales să nu participe la RCEP. Cum vedeți o colaborare mai bună între China, ASEAN și India?
Zhang Weiwei: În linii mari, împărtășesc evaluarea dumneavoastră că o viitoare matrice de cooperare între China, ASEAN și India este pe deplin posibilă.
Totuși, elefantul din cameră este relația bilaterală China–India — mai exact, modul în care aceste două mari civilizații pot găsi un mod de conviețuire durabil.
Pe baza observațiilor mele, principalele blocaje se află de partea indiană.
China nu are obstacole structurale majore.
Conducerea chineză este formată din strategi care gândesc pe termen lung.
Deși disputa de frontieră rămâne principalul punct de fricțiune, Beijingul a susținut în mod constant că putem pune deoparte aceste neînțelegeri teritoriale pentru a dezvolta relații bilaterale mai largi — sau chiar să lăsăm deoparte disputele privind suveranitatea în favoarea dezvoltării comune.
Așa cum spunea Deng Xiaoping, generațiile viitoare ar putea fi mai înțelepte decât noi și ar putea găsi soluția finală.
China a menținut constant această flexibilitate strategică, căutând căi pragmatice prin care două civilizații străvechi să-și gestioneze diferențele.
India, însă, se confruntă cu două obstacole interne profund înrădăcinate.
Primul este faptul că structurile militare indiene sunt încă marcate de memoria conflictului de frontieră din 1962.
Al doilea este ecosistemul mediatic indian, care este extrem de ostil față de China.
Având în vedere influența instituțională deosebită a armatei și impactul enorm al presei asupra opiniei publice, reducerea acestui decalaj va necesita timp — cu excepția cazului în care apare un lider rar, care să aibă atât viziunea, cât și curajul politic necesar pentru a depăși blocajul.
Aceasta este realitatea geopolitică cu care trebuie să ne confruntăm și sperăm că Indonezia și alți parteneri regionali pot contribui la un dialog productiv cu New Delhi.
Din perspectiva Beijingului, ușa este larg deschisă.
China a reușit să rezolve disputele de frontieră cu aproape toți vecinii săi.
Au mai rămas doar India și Bhutan — iar disputa cu Bhutanul ar putea fi rezolvată în mod realist în 24 de ore dacă New Delhi ar înceta să intervină.
În plus, India trebuie să înțeleagă că recent a făcut o eroare strategică majoră.
În timpul războiului din Gaza, în timp ce acțiunile Israelului au fost condamnate la nivel global, New Delhi a ales să se apropie de Tel Aviv și să construiască un parteneriat strategic, sperând să câștige favorurile administrației lui Donald Trump.
Această mișcare s-a întors împotriva sa: a îndepărtat lumea arabă, iar Trump a rămas în mare măsură tranzacțional în relația cu India.
Succesul unei cooperări trilaterale China–ASEAN–India nu va veni ușor.
El depinde de capacitatea Indiei de a forma oameni de stat vizionari care să conducă această inițiativă înainte.
Dar, din perspectiva Chinei, disponibilitatea pentru cooperare există pe deplin.
Gita Wirjawan: Ultima mea întrebare: În ceea ce privește summitul recent dintre președintele Xi și președintele Statelor Unite, ne aflăm deja în Capcana lui Tucidide? Dacă da, putem ieși din ea în mod pașnic?
Zhang Weiwei: Capcana lui Tucidide se bazează în întregime pe istoria occidentală și pe o filosofie de tip sumă zero.
Filosofia chineză pune accent pe rezultate de tip câștig-câștig.
Spre deosebire de cultura americană, care tinde să privească ceilalți actori prin prisma „prieten sau dușman”, cultura chineză îi vede ca fiind „prieteni sau potențiali prieteni”.
Este un joc pe termen lung.
Totuși, China înțelege și realpolitik-ul.
Spunem deschis că sperăm ca Statele Unite să nu provoace China în problema Taiwanului.
Taiwanul este linia roșie a tuturor liniilor roșii.
Chiar și în timpul Războiului Rece, când China era de o sută de ori mai slabă decât astăzi, am intrat în confruntare militară directă cu Statele Unite în războaiele din Coreea și Vietnam atunci când liniile noastre roșii au fost depășite.
Cred că actuala conducere americană a înțeles acest mesaj.
În cele din urmă, Statele Unite vor trebui să accepte realitatea ascensiunii Chinei.
Este similar cu modelul psihologic prin care trece un pacient aflat în faza terminală atunci când se confruntă cu o realitate dureroasă: negare, furie, negociere și acceptare.
La început au negat că China ar putea să se ridice.
Apoi s-au înfuriat că o țară comunistă devenea o putere majoră.
Acum se află în etapa negocierii.
În cele din urmă, vor ajunge la acceptare, iar această acceptare vine mai repede decât s-au așteptat mulți.
Gita Wirjawan: Sunt de acord cu dumneavoastră în această privință. A fost o discuție fascinantă. Vă mulțumesc foarte mult, Weiwei, pentru timpul acordat și pentru această conversație.
Zhang Weiwei: Aș mai putea adăuga un punct?
La început am menționat că Deng Xiaoping a luat trei decizii strategice majore, însă am explicat doar prima dintre ele — cea din 1978, privind deschiderea Chinei către exterior.
Pentru a oferi imaginea completă a contribuției lui Deng:
A doua sa decizie majoră a fost în 1989, în timpul unei crize politice de proporții.
A avut curajul să oprească cu fermitate o forță pe care el o considera o revoluție de tip „colorat”.
Altfel, China s-ar fi putut fragmenta asemenea Uniunii Sovietice.
A treia decizie a fost în 1992, în timpul celebrului său Turneu în Sud.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, în China a existat o dispută internă majoră privind întrebarea dacă țara ar trebui să-și închidă din nou porțile.
Deng se grăbea.
El a spus că această criză reprezintă o oportunitate și a tranșat dezbaterea privind „economia de piață”.
A declarat că piața este un instrument neutru din punct de vedere ideologic:
poate funcționa pentru capitalism, dar poate funcționa și pentru socialism.
Această idee a declanșat o nouă etapă, la o scară și mai mare, a reformelor și a deschiderii Chinei.
Aceste trei decizii luate în momente critice au schimbat China pentru totdeauna.
Aceasta este China pe care o vedem astăzi.
https://chinabeyondthewall.org/how-chinese-politics-works-interview-with-zhang-weiwei
CUM FUNCȚIONEAZĂ POLITICA ÎN CHINA
De Gita Wirjawan | https://www.estica.ro/news/cum-functioneaza-politica-in-china
Partea a I-a
Un interviu de impact, rar întâlnit în lumea occidentală. Profesorul Zhang Weiwei vorbește deschis despre Mao Zedong, Deng Xiaoping și despre mecanismele detaliate ale modului în care funcționează, în realitate, politica din China.
Este democrația singura cale către dezvoltarea națională și bunăstarea oamenilor sau reprezintă doar unul dintre numeroasele modele de guvernare? Cum au reușit unele state să realizeze salturi economice istorice și să asigure o stabilitate socială de durată fără să copieze sistemele de tip occidental? Într-o lume în care opoziția simplistă dintre „democrație” și „autocrație” nu mai reușește să explice complexitatea realității, a venit oare momentul să reanalizăm modelele politice pe care le respingem atât de ușor?
Răspunsurile ar putea fi găsite în perspectiva unică a profesorului Zhang Weiwei, director al Institutului pentru China din cadrul Universității Fudan. La începutul carierei sale, Zhang a fost traducător de limba engleză pentru unii dintre cei mai importanți lideri chinezi, inclusiv Deng Xiaoping și Li Peng. Zeci de ani de cercetare în domeniul relațiilor internaționale și al politicii comparate l-au purtat în întreaga lume. Printr-un dialog constant și critic cu narațiunile dominante din Occident, el a dezvoltat un cadru teoretic sistematic pentru înțelegerea „Modelului Chinez”.
Zhang susține că ascensiunea Chinei demonstrează că o națiune poate atinge o modernizare de amploare și poate îmbunătăți semnificativ nivelul de trai al cetățenilor săi bazându-se pe propria civilizație, pe un proces continuu de autocorectare și pe o guvernare pragmatică, fără a fi nevoie să adopte un model politic importat din străinătate.
Recent, profesorul Zhang a fost invitat la Endgame, un podcast video realizat de Gita Wirjawan, președintele Ancora Group și fost ministru al Comerțului al Indoneziei, unde a discutat aceste teme globale de mare actualitate prin prisma propriei sale experiențe și a parcursului său profesional.
Era Reformelor: Cum a rescris Beijingul narațiunea despre China
Gita Wirjawan: Am auzit foarte multe despre dumneavoastră și am avut onoarea de a discuta și cu alți cercetători chinezi. Sunt foarte curios să aflu opiniile dumneavoastră despre o varietate de subiecte. Dar, mai întâi, aș vrea să vă întreb despre copilăria și tinerețea petrecute în Shanghai, precum și despre decizia de a merge la Geneva și apoi de a explora lumea.
Zhang Weiwei: Eu am trăit perioada Revoluției Culturale. La acea vreme, președintele Mao considera că tinerii chinezi își pierdeau elanul revoluționar. De aceea a decis să desființeze examenul național de admitere la facultate, practicat de mulți ani și profund înrădăcinat în tradiția confucianistă a examenelor.
După terminarea liceului, am fost trimis să lucrez într-o fabrică. Aceasta era indicația președintelui Mao: tinerii trebuiau mai întâi să meargă la țară, în fabrici sau în armată, pentru a se căli, pentru a-și întări caracterul și curajul și pentru a deveni mai revoluționari.
Am lucrat timp de exact trei ani ca ucenic într-o fabrică de sculptură în jad din Shanghai. Apoi, pe neașteptate, Deng Xiaoping a revenit la putere și a anunțat reintroducerea examenului de admitere la facultate. Am candidat la Universitatea Fudan și am fost admis la Facultatea de Limbi Străine, specializarea Literatură Engleză și Americană. Așa a început parcursul meu universitar, iar mai târziu am devenit interpret principal în China.
Am susținut examenul în 1977, făcând parte din generația care avea să fie cunoscută ulterior drept „Promoția ’77” (și, în esență, și „Promoția ’78”, deoarece în cei zece ani ai Revoluției Culturale nu se organizaseră examene de admitere la facultate).
Odată cu reluarea examenelor, concurența a fost extrem de acerbă. În funcție de provincie, rata de admitere era de aproximativ 1% până la 5%. Noi am fost printre cei norocoși care au reușit să intre la universitate și să beneficieze de o educație universitară formală.
În cele din urmă, aceste două promoții — cele din 1977 și 1978 — au jucat un rol esențial în transformarea Chinei. Mulți dintre absolvenții lor se regăsesc astăzi în rândul conducerii de vârf a țării.
În ceea ce mă privește, deși lucram ca ucenic într-o fabrică de sculptură în jad — o muncă foarte grea, dar și una cu o importantă componentă artistică — adevărata mea pasiune erau limbile străine. Am început să învăț engleza, franceza și japoneza prin intermediul emisiunilor radio.
Am descoperit că mulți dintre colegii mei din promoțiile ’77 și ’78 erau, la rândul lor, autodidacți care studiaseră cu multă perseverență pe cont propriu, deoarece nimeni nu se aștepta ca examenul de admitere să fie reintrodus. Această generație aparte fusese călită prin experiențele trăite la sate, în fabrici și în armată.
Ulterior, am mers la Geneva pentru a lucra la Națiunile Unite ca interpret simultan.
În paralel, hobby-ul meu era studiul academic, în special în domeniul științelor politice și al relațiilor internaționale, cu accent pe ascensiunea Chinei. După ce lucrasem timp de cinci ani pentru conducerea de vârf a Chinei, am dorit să sintetizez ceea ce realizase țara — atât experiențele de succes, cât și pe cele mai puțin reușite. În cele din urmă, acest demers m-a condus la studiul a ceea ce avea să fie numit „Modelul Chinez”, concept despre care am fost printre primii cercetători care au scris în anii 1980 și 1990.
În timp ce studiam la Institutul Universitar de Studii Internaționale din Geneva, am călătorit foarte mult. Aveam un vis: să vizitez 100 de țări. Până în 2006, îmi îndeplinisem acest obiectiv ambițios, ajungând în 106 țări. Acest lucru reflectă un vechi proverb chinezesc: „Citește zece mii de cărți și călătorește zece mii de li.” Ideea este să îmbini cunoașterea dobândită din cărți cu experiența practică, pentru a obține o înțelegere autentică și de ansamblu asupra societăților și a forțelor care modelează fiecare continent.
Gita Wirjawan: Impresionant. Povestiți-ne puțin despre experiențele dumneavoastră alături de Excelența Sa, regretatul Li Peng, și de regretatul Deng Xiaoping. Trebuie să fi fost o experiență cu totul aparte. Vorbim despre două personalități uriașe care au contribuit la modelarea — sau remodelarea — narațiunii Chinei, transformând-o într-un actor cu o influență majoră asupra întregii omeniri.
Zhang Weiwei: Deng Xiaoping a fost, fără îndoială, un lider extraordinar — un om de stat, nu doar un politician. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el a fost viziunea sa asupra viitorului Chinei și al lumii. Când am început să lucrez pentru el, avea deja peste 80 de ani, însă vorbea cu deplină încredere despre cum va arăta China peste 20, 30, 40 și chiar 50 de ani.
La acea vreme, discuta despre obiectivul de a cvadrupla economia Chinei față de nivelul din 1980 până în anul 2000. De asemenea, afirma că până la mijlocul secolului următor China ar trebui să devină o țară pe deplin dezvoltată.
Îmi amintesc că i-a spus lui Li Peng: „Dacă economia noastră se va cvadrupla, de câtă energie electrică vom avea nevoie? Trebuie să calculați acest lucru. Dacă economia crește cu un anumit procent, cu cât trebuie să crească și capacitatea noastră de producție a energiei?”
Ca urmare a acestei viziuni pe termen lung și a implementării ei consecvente, China este astăzi una dintre cele mai sigure țări din lume din punctul de vedere al aprovizionării cu energie electrică, în pofida crizelor din Orientul Mijlociu.
În plus, motto-ul lui Deng — care fusese și al președintelui Mao — era „căutarea adevărului în fapte”. Nu conduci o țară pe baza dogmelor, indiferent dacă acestea provin din Orient sau din Occident. Pornind de la acest principiu filosofic, el a promovat politica de reformă și deschidere.
Există o celebră zicală confucianistă: „Apa poate purta barca, dar o poate și răsturna.” Barca simbolizează puterea și conducerea de vârf, iar apa reprezintă poporul. Un lider trebuie să simtă pulsul societății, să înțeleagă oamenii și să-i călăuzească spre obiectivul lor de a avea o viață mai bună.
Exact acest lucru a făcut Deng Xiaoping în 1978.
Ulterior, ca cercetător, am studiat argumentele sale teoretice și am ajuns la concluzia că, în trei momente decisive din istoria Chinei, Deng Xiaoping a luat trei decizii strategice care au schimbat pentru totdeauna destinul țării.
Prima a fost în 1978, când a hotărât să deschidă China către lume și să lanseze reformele economice. La acel moment existau și alte opțiuni, însă el a ales să urmeze o direcție complet nouă. În 1978 a vizitat Thailanda, Malaysia, Singapore și Japonia și a constatat că aceste țări erau mai dezvoltate.
El mai trecuse prin Singapore în 1920, în drum spre Franța, când orașul era încă foarte sărac. Revenind în 1978, a fost profund impresionat de transformarea lui. A spus că China trebuie să învețe de la Singapore, dar a adăugat: „Ar trebui să vedem dacă putem face și mai bine.” Aceasta este, în opinia mea, viziunea conducerii chineze: să recunoască faptul că este în urmă, să învețe de la alții și, în cele din urmă, să încerce să îi depășească.
I-am povestit această întâmplare bunului meu prieten din Singapore, Kishore Mahbubani, iar el mi-a spus:
„Acesta este motivul pentru care Occidentul se teme de China. Când provii dintr-o civilizație multimilenară care, odinioară, se afla în fruntea lumii, este firesc să te întrebi: «Putem face și mai bine?»”
Gita Wirjawan: Am câteva întrebări de continuare. Dacă ne întoarcem la planurile cincinale elaborate la începutul anilor 1950, președintele Mao și-a propus ca China să ajungă din urmă Statele Unite. Însă ceea ce dumneavoastră ați văzut în 1978 a fost îndrăzneala și convingerea cu care Deng era hotărât să deschidă China către lume. Privind retrospectiv, sunteți surprins de rapiditatea cu care a crescut China?
Zhang Weiwei: Da, fără îndoială. Din perspectiva de astăzi, împart istoria Chinei moderne în două perioade: perioada lui Mao și perioada începută odată cu Deng Xiaoping.
Primele trei decenii, sub conducerea lui Mao, au pus bazele esențiale ale decolării economice a Chinei. Indiferent de greșelile care au fost făcute, țara a construit o fundație foarte solidă. Campania de alfabetizare a avut un succes remarcabil, a fost creat un sistem public de sănătate de bază, emanciparea femeilor a fost realizată, iar reforma agrară a fost dusă la capăt.
Am vizitat India de cinci ori și am observat că una dintre marile sale probleme este faptul că nu a trecut niciodată printr-o revoluție socială care să creeze o bază similară. Pentru o țară aflată în curs de dezvoltare, fără reformă agrară, țăranii nu pot ajunge la o prosperitate reală. Iar fără emanciparea femeilor, potențialul și inteligența a jumătate din populație rămân insuficient valorificate.
În cadrul Primului Plan Cincinal, China a încercat să învețe cât mai mult de la Uniunea Sovietică. Experții sovietici considerau însă că baza economică a Chinei era prea slabă și că planul era excesiv de ambițios.
Mao a insistat totuși că țara trebuie să fie ambițioasă și să dezvolte toate ramurile industriei, acordând prioritate industriei grele. Acest lucru era de înțeles, deoarece China se afla atunci în război cu Statele Unite în Peninsula Coreeană. Conducerea chineză învățase o lecție dură: fără o industrie grea puternică și fără o producție suficientă de oțel, o țară riscă să fie umilită pe câmpul de luptă.
Totuși, în momentul în care Deng Xiaoping a ajuns la putere, China era încă o țară foarte săracă. Banca Mondială a trimis o echipă pentru a evalua produsul intern brut (PIB) al Chinei — un indicator pe care China nici măcar nu îl folosise până atunci.
Concluzia a fost categorică: PIB-ul pe cap de locuitor al Chinei era mai mic decât cel al majorității țărilor africane și, cu siguranță, inferior celui din cele mai multe state ASEAN.
S-a pus atunci întrebarea dacă aceste date ar trebui făcute publice. Deng a răspuns:
„Bineînțeles că trebuie făcute publice. Dacă nu ești chipeș, recunoaște pur și simplu că nu ești chipeș. Nu-ți face griji.”
El privea realitatea în față, fără iluzii, dar în același timp avea încrederea că China putea recupera decalajul.
Pornind din acel punct, în 1978, China a realizat ceea ce eu numesc o „dezvoltare prin salturi” (leapfrog development). Practic, am parcurs patru revoluții industriale într-una singură.
China ratase prima revoluție industrială (bazată pe cărbune și industria ușoară) și a doua revoluție industrială (bazată pe electricitate și industria grea), conduse de Europa și Statele Unite. Însă, începând din 1978, China a recuperat prima revoluție industrială într-un singur deceniu, devenind cel mai mare producător și exportator mondial de textile.
Zece ani mai târziu, producția de energie electrică a Chinei a depășit-o pe cea a Statelor Unite, demonstrând că atât industria grea, cât și cea ușoară ajunseseră la un nivel de dezvoltare excepțional.
În ceea ce privește cea de-a treia revoluție industrială — revoluția internetului — China nu doar că a recuperat decalajul, ci a devenit unul dintre liderii mondiali.
Astăzi, dintre primele 20 de companii din domeniul internetului și telecomunicațiilor, majoritatea sunt fie chineze, fie americane.
Iar în cea de-a patra revoluție industrială — inteligența artificială, big data și tehnologiile cuantice — China se află cu siguranță în avangardă și, poate, chiar ușor înaintea Statelor Unite. Un raport al Australian Strategic Policy Institute arată că, dintre 64 de tehnologii considerate critice, China conduce Statele Unite în 57.
Așadar, da, chiar și pentru chinezi este impresionant să vadă cum China a parcurs, în doar câteva decenii, un drum care țărilor europene le-a luat două sau trei secole.
Gita Wirjawan: Este o poveste extraordinară. Care credeți că au fost principalele riscuri structurale pe care Deng Xiaoping le-a calculat, dar a considerat că le poate gestiona? De exemplu, deschiderea țării și trimiterea a peste nouă milioane de oameni la studii în întreaga lume — în principal în domeniile STEM (știință, tehnologie, inginerie și matematică), în Europa, Statele Unite și Japonia — pentru a accelera industrializarea Chinei. Ce riscuri anticipau liderii chinezi în 1978?
Zhang Weiwei: Deschiderea Chinei către exterior, în special către Occident, a fost într-adevăr o strategie riscantă.
La sfârșitul anilor 1970, când Deng a decis că trebuie să trimitem studenți în Occident pentru a învăța știință și tehnologie, exista o îngrijorare reală că țara va suferi un „exod al creierelor” (brain drain).
Însă Deng a făcut o afirmație care demonstra un curaj extraordinar și o viziune pe termen lung:
„Nu vă faceți griji. Chiar dacă doar unul din zece se va întoarce în China, politica noastră de a trimite studenți în străinătate va fi un succes.”
Îmi amintesc că mă aflam la Washington, D.C., împreună cu Li Peng, pe vremea când era vicepremier. Am luat cina cu George H. W. Bush, care era atunci vicepreședintele Statelor Unite. Bush fusese anterior șeful Biroului de Legătură al SUA la Beijing și l-a întrebat pe Deng Xiaoping câți studenți va permite China să plece la studii în străinătate.
Deng a răspuns simplu:
„Nu există nicio limită.”
Din cauza Revoluției Culturale, China se confrunta cu o lipsă acută de specialiști, oameni de știință și tehnicieni bine pregătiți, iar Deng era hotărât să recupereze cât mai rapid acest decalaj.
Pe termen lung, ceea ce părea un posibil „brain drain” s-a transformat într-un „brain gain” — un câștig de competențe și talent pentru țară.
Așa cum ați menționat, în prezent aproximativ 85–90% dintre studenții chinezi se întorc acasă după terminarea studiilor. Mulți alții și-ar dori să revină, însă generațiile mai în vârstă se confruntă cu dificultăți practice, cum ar fi probleme legate de asigurările medicale. În ansamblu însă, tendința de întoarcere în China este ferm consolidată.
Gita Wirjawan: Ce l-a determinat să trimită un număr atât de mare de studenți să studieze tocmai domeniile STEM? S-a dovedit a fi o decizie genială pentru industrializarea Chinei, iar acesta este un lucru care, în prezent, lipsește multor țări din Asia de Sud-Est.
Zhang Weiwei: Eu descriu China drept un „stat-civilizație” (civilizational state) — o îmbinare între o civilizație multimilenară și modernitate.
Din punct de vedere istoric, Confucius a susținut principiul „educației pentru toți, indiferent de clasă socială”. Această tradiție există de peste 2.500 de ani. Din 1949 încoace, președintele Mao, Deng Xiaoping și toți liderii de vârf ai Chinei au acordat o prioritate deosebită educației în domeniile STEM (știință, tehnologie, inginerie și matematică).
Încă de la începutul anilor 1950, sloganul național era: „Progres prin știință și tehnologie.”
Ca urmare, chiar și astăzi, China este probabil singura țară din lume în care majoritatea elevilor de liceu preferă în mod clar să studieze disciplinele STEM.
Când Deng Xiaoping și-a dat seama că Revoluția Culturală afectase grav sistemul educațional, a înțeles că aceste pierderi trebuiau compensate prin trimiterea studenților la studii în străinătate.
A fost o combinație între respectul istoric al Chinei pentru educație și accentul modern pus pe știință și tehnologie. Cu peste 2.500 de ani în urmă, Confucius promova „educația pentru toți, fără discriminare”, susținând că învățarea trebuie să fie accesibilă tuturor, indiferent de avere sau statut social. După 1949 s-a format însă o nouă tradiție, prin orientarea puternică a sistemului educațional către domeniile STEM.
Gita Wirjawan: Un element cultural foarte vizibil în China este dorința oamenilor de a munci din greu. Compar spiritul antreprenorial din Silicon Valley — aflat la intersecția dintre excelența academică și antreprenoriat — cu cel din Shenzhen. În Shenzhen găsești antreprenori veniți din alte orașe. Dacă în Wuhan lucrau opt ore pe zi, odată ajunși în Shenzhen sunt dispuși să muncească 12 sau chiar 14 ore pe zi pentru a produce bunuri mai ieftine, mai bune și mai rapid. Cum reușește o națiune să dezvolte o asemenea mentalitate?
Zhang Weiwei: Descrieți competiția noastră internă, care este extrem de intensă, însă chinezii sunt obișnuiți cu ea.
Primul mare test al acestei competiții este examenul național de admitere la universitate. Acesta este echitabil pentru toată lumea: indiferent din ce familie provii, rezultatul obținut stabilește la ce universitate vei fi admis.
Odată cu reformele și deschiderea Chinei, absolvirea unei universități a devenit doar una dintre căile către succes. Astăzi există numeroase alte oportunități deschise tuturor.
Mulți antreprenori care nu au avut o educație universitară de elită au devenit oameni de afaceri extrem de prosperi. Ei sunt animați de un puternic spirit antreprenorial, care își are rădăcinile în tradiția culturală chineză.
În limba chineză, aproape toate cuvintele și expresiile referitoare la muncă — a munci din greu, a munci cu sârguință, a munci zi și noapte — au o conotație pozitivă.
Chinezii sunt, fără îndoială, printre cele mai harnice popoare din lume.
Îmi displace profund propaganda occidentală care susține că chinezii nu ar avea capacitate de inovare și că s-ar baza doar pe memorarea mecanică.
Noi urmăm principiul „căutării adevărului în fapte”. Vorbim despre o civilizație care a fost înaintea Europei timp de milenii. Până la începutul secolului al XIX-lea, China era cea mai mare economie a lumii și contribuise cu mii de invenții.
Modul în care mass-media occidentală prezintă China, lumea islamică și Rusia este adesea puternic stereotipizat.
Dar acest lucru nu ne preocupă prea mult. În cele din urmă, oamenii vor înțelege că China este o țară uriașă, cu o capacitate aproape nelimitată de inovare.
Dincolo de „democrație versus autocrație”: trecerea la dezbaterea despre guvernare bună versus guvernare proastă
Gita Wirjawan: Pot vorbi despre industria vehiculelor electrice, unde există aproape 100 de mărci în China. Aceasta reprezintă o adevărată democratizare a pieței și înseamnă o concurență extrem de dură între competitori. Acest mediu concurențial foarte intens stimulează un nivel și mai ridicat de inovație tehnologică.
Dacă privim China și Asia de Sud-Est în ansamblu, observăm că în ultimii 30 de ani economia Chinei s-a multiplicat de aproximativ zece ori, în timp ce economiile Asiei de Sud-Est au crescut, în medie, de circa 2,7 ori. Această evoluție a fost susținută de investițiile în infrastructură, de sistemul educațional (China având tot mai multe universități clasate în topurile mondiale), de un sistem de guvernare bazat pe meritocrație, nu pe relații și favoritism, precum și de un nivel extraordinar de competitivitate.um credeți că oamenii din întreaga lume ar putea înțelege mai bine ce este necesar pentru a accelera dezvoltarea și pentru a recupera decalajul față de ceea ce a reușit China?
Zhang Weiwei: Modelul chinez de modernizare este unic din mai multe puncte de vedere.
Din perspectivă politică, el funcționează în cadrul a ceea ce eu numesc un „partid al interesului general” (holistic interest party).
Privită din perspectiva civilizației sale, China a fost unificată în anul 221 î.Hr., iar în cea mai mare parte a istoriei sale a fost condusă de o autoritate centrală unică; în caz contrar, țara s-ar fi dezintegrat.
Această autoritate unificată s-a sprijinit pe un sistem meritocratic, începând cu sistemul keju (examenele imperiale pentru funcționarii publici), introdus în timpul dinastiei Sui, în urmă cu peste 1.500 de ani.
Dacă sistemul occidental poate fi rezumat prin cuvântul „alegere” (election), sistemul chinez este unul al „selecției urmate de alegere” (selection plus election).
Selecția vine întotdeauna prima și se bazează pe performanțele demonstrate la diferite niveluri ale administrației.
Dacă privim conducerea supremă a Chinei — Comitetul Permanent al Biroului Politic — observăm că majoritatea membrilor săi au fost anterior conducători ai mai multor provincii, în calitate de secretari de partid sau guvernatori, administrând populații de peste 100 de milioane de locuitori înainte de a ajunge în funcțiile actuale.
De exemplu, președintele Xi Jinping a condus provinciile Fujian și Zhejiang, precum și municipiul Shanghai. În momentul în care a devenit liderul suprem al Chinei, administrase deja populații și economii mai mari decât cele ale multor state importante.
Din punct de vedere economic, China are o economie mixtă, descrisă oficial drept o „economie socialistă de piață”.
Planificarea de stat și mecanismele pieței sunt combinate într-un mod organic.
Luați exemplul infrastructurii digitale. Sectorul de stat are responsabilitatea de a se asigura că rețelele 4G și 5G ajung până și în cele mai izolate sate, indiferent de costuri. Aceasta este misiunea socialismului. Ulterior, companiile private valorifică această infrastructură de înaltă calitate pentru a crea noi produse și servicii.
În concepția economică a președintelui Xi Jinping, uneori oferta creează cererea.
Atunci când construiești infrastructură digitală de prim rang, căi ferate de mare viteză și autostrăzi moderne, apare o economie nouă și dinamică.
Și sectorul vehiculelor electrice este rezultatul acestei economii mixte. Statul a început să planifice dezvoltarea industriei automobilelor electrice încă de acum două decenii, prin intermediul planurilor cincinale.
Companiile private s-au alăturat ulterior acestui efort, ceea ce a generat o competiție internă extrem de intensă. În final, firmele cele mai performante au devenit competitive și pe piața internațională.
Datorită dimensiunii uriașe a pieței chineze, putem testa simultan toate direcțiile tehnologice — baterii cu litiu, hidrogen și multe altele — putem identifica cele mai eficiente soluții și apoi putem concentra resursele asupra acestora.
Din punct de vedere social, încurajăm o relație de cooperare și interacțiune pozitivă între stat și societate, nu o confruntare între cele două.
Gita Wirjawan: Ați spune că această armonie dintre stat și societate reflectă responsabilitatea conducerii față de cetățeni? Se pare că această abordare facilitează distribuirea mai echitabilă a bunurilor publice, în timp ce în unele democrații responsabilitatea politică este orientată mai degrabă către anumite grupuri sociale sau interese particulare, ceea ce conduce la o distribuție deficitară a bunurilor publice.
Zhang Weiwei: Da.
Din punct de vedere teoretic, susțin de mulți ani că paradigma dominantă din știința politică occidentală — „democrație versus autocrație” — este depășită și fundamental greșită.
Ea este folosită, în opinia mea, pentru a justifica revoluțiile colorate și schimbările de regim.
Eu propun înlocuirea acestei paradigme cu una nouă:
„guvernare bună versus guvernare proastă.”
Atunci când dezbat cu colegii mei occidentali, ei îmi spun adesea:
„Ca chinez, nici măcar nu îndrăznești să discuți despre democrație.”
Eu le răspund:
„Ba da. Noi discutăm despre democrația autentică.”
În tradiția culturală chineză, orice lucru este analizat prin prisma a două concepte:
Dao — scopul, principiul sau obiectivul fundamental;
Shu — metodele, procedurile și tehnicile prin care acel scop este atins.
În paradigma occidentală, democrația este definită aproape exclusiv prin Shu, pornind de la definiția formulată de economistul Joseph Schumpeter în 1942, potrivit căreia democrația constă în alegerea conducătorilor prin vot.
Din perspectiva noastră, aceasta reprezintă doar democrația procedurală.
Mai întâi trebuie stabilit Dao.
Care este obiectivul democrației?
O bună guvernare.
Statul trebuie să livreze rezultate. Conducătorii trebuie să obțină rezultate concrete și să răspundă nevoilor și așteptărilor populației.
La începutul anilor 1980, Deng Xiaoping a formulat trei criterii după care trebuie evaluat dacă un sistem politic este bun:
Poate asigura stabilitatea politică?
Îmbunătățește constant nivelul de trai al populației și menține unitatea națională?
Reușește să stimuleze permanent dezvoltarea forțelor productive și a economiei?
Această abordare pornește de la Dao — viziunea fundamentală și obiectivele ultime — iar apoi modelează democrația instituțională prin îmbinarea acesteia cu tradițiile și mecanismele specifice Chinei.
Luați, de exemplu, Raportul de activitate al Guvernului, prezentat în fiecare lună martie în cadrul sesiunilor anuale ale „Celor Două Sesiuni” (Two Sessions). Aproape fiecare frază are un impact direct asupra vieții a milioane de oameni.
Raportul este extrem de concret: prezintă în mod transparent ce s-a promis în anul precedent și ce s-a realizat efectiv în anul în curs.
Comparați acest lucru cu discursul privind Starea Uniunii din Statele Unite, care adesea seamănă mai degrabă cu un discurs electoral.
Pragmatismul raportului chinez evidențiază, în opinia mea, o diferență profundă în ceea ce privește calitatea procesului decizional.
Sistemul planurilor cincinale reprezintă un alt exemplu al acestei arhitecturi de guvernare mature.
Este un mecanism cuprinzător, care include:
planuri directoare pentru dezvoltarea socioeconomică;
planificarea teritorială a zonelor agricole și de conservare;
strategii foarte precise pentru domenii de frontieră precum inteligența artificială și vehiculele electrice.
Aceste planuri coboară în cascadă de la guvernul central către provincii, municipalități și districte.
Mai important, ele sunt elaborate în urma a zeci de mii de consultări: în interiorul Partidului, cu celelalte formațiuni politice participante la sistemul chinez, cu institute de cercetare și chiar prin dezbateri publice pe internet.
Orice cetățean obișnuit — inclusiv eu, care locuiesc în Shanghai — poate consulta cu ușurință planul local și poate vedea exact unde se va construi o nouă linie de metrou sau un parc în următorii cinci ani.
În această viziune, oferta generează cererea, activitatea economică se aliniază în mod firesc planificării, iar această capacitate de anticipare colectivă devine o parte obișnuită a vieții cotidiene în China.
În ultimă instanță, democrația trebuie judecată după rezultatele concrete pe care le produce pentru oameni.
Acesta este criteriul esențial.
De-a lungul întregii sale vieți, Deng Xiaoping a detestat mai presus de orice vorbele goale care nu aduc niciun beneficiu țării.
Gita Wirjawan: Credeți că sistemul actual al Chinei a acumulat suficientă „inerție”, în sensul că este acum suficient de robust pentru a evita o eventuală alunecare într-o direcție greșită? Fie că îl privim prin prisma conceptului de Dao — principiile sale filosofice — sau prin modul în care distribuie bunurile publice, considerați că este puțin probabil ca sistemul să regreseze? Aceasta este prima mea întrebare. A doua este următoarea: Având în vedere prietenii noștri din țările democratice, cum credeți că ar putea aceștia să treacă de la o democrație predominant procedurală la o formă de democrație care să distribuie mai eficient bunurile publice?
Zhang Weiwei: În ceea ce privește prima întrebare — dacă există suficientă „inerție” — răspunsul meu este da.
Și este un lucru firesc.
Unii oameni performează întotdeauna mai bine și muncesc mai mult decât alții. Același lucru este valabil și pentru administrațiile locale.
Cheia constă într-o caracteristică distinctivă a economiei chineze: competiția internă foarte intensă dintre unitățile administrativ-teritoriale, în special dintre districte și județe.
China are un sistem administrativ pe cinci niveluri:
guvernul central;
provinciile;
municipalitățile;
județele (sau districtele administrative);
comunele și localitățile.
Guvernele locale de la toate aceste niveluri concurează permanent între ele.
Să luăm exemplul provinciei Shanghai și al provinciilor Jiangsu și Zhejiang, toate situate în Delta Fluviului Yangtze.
Împreună, PIB-ul lor, calculat la cursurile oficiale de schimb, îl depășește deja pe cel al Japoniei sau al Germaniei.
Cu toate acestea, ele continuă să concureze intens unele cu altele.
Am putea numi aceasta o competiție sănătoasă, însă presiunea este cât se poate de reală.
Județul reprezintă cea mai importantă unitate administrativă de bază.
Din multe puncte de vedere, el funcționează ca un „mini-stat”.
Secretarul de partid sau conducătorul unui județ trebuie să gestioneze probleme politice, economice, sociale, comerț exterior și chiar aspecte legate de apărare.
Există un vechi proverb chinezesc:
„Prim-miniștrii trebuie să provină din prefecturi și județe.”
Acest principiu este valabil și astăzi.
Toți cei care au ocupat funcția de premier al Consiliului de Stat au acumulat o vastă experiență în administrația locală.
În fiecare an, guvernele de la toate nivelurile evaluează și clasifică performanțele județelor, iar rezultatele sunt făcute publice.
Funcționarii care practică o administrație leneșă, sunt inactivi sau obțin rezultate slabe se confruntă cu o presiune enormă și pot fi chiar demiși.
Prin urmare, nu au altă opțiune decât să își îmbunătățească performanțele.
Desigur, regula 80/20 este universală: aproximativ 20% dintre oameni, companii sau organizații generează 80% din rezultate.
Aceasta este o lege firească.
Însă tocmai datorită acestui mecanism de competiție internă, întreaga Chină a devenit o societate extrem de competitivă.
Defectele structurale ale sistemelor politice occidentale
Gita Wirjawan: Revenind la a doua întrebare: cum ar putea democrațiile occidentale, bazate în principal pe proceduri electorale, să evolueze către o formă de democrație care să pună un accent mai mare pe furnizarea eficientă a bunurilor publice?
Zhang Weiwei: În cazul țărilor care au adoptat deja modelul politic occidental — competiția multipartidă și sufragiul universal — aceasta este alegerea lor.
Problema este că sistemul occidental nu a fost conceput având dezvoltarea drept obiectiv central.
Presupoziția implicită este că, odată ce o țară adoptă instituțiile politice occidentale, ea va deveni automat dezvoltată, iar economia sa va prospera.
Realitatea a demonstrat contrariul.
Numeroase state au ajuns în haos, stagnare și într-o succesiune nesfârșită de probleme. Politicienii exploatează populismul, calitatea guvernării se deteriorează, iar dezvoltarea stagnează.
DECĂDERE MORALĂ?
De CD
Lumea vorbeste tot mai mult si mai ingijorată de decăderea morală a tinerei generatii. O ingrijorare legitimă insă incorect formulată. Ca să decazi trebiie să urci, să dobandesti moralitatea din care decazi. Ori in cazul generatiilor tinere de după ’89 nu se prea poate vorbi de accedere la o morală pusă la dispozitia educatiei si instructiei. Morala a lipsit chiar si in cele mai subliminale forme ale sale ce se dovedesc prin bunul simt.
Lipsiti de seturile de valori morale, da, din lipsă de acumulare si practicare a acestor valori, lipsa lor din educatia familială si cea scolară(include pe cea prescolară). Lipsiti si nu decăzuti.
Moralitatea este un standard normativ, o doctrină sau un sistem de conduită. Ea evaluează acțiunile și trăsăturile de caracter folosind criterii care variază în funcție de indivizi, societăți, clase sociale, opinii, culturi, obiceiuri și tradiții.
Cum ar fi corectitudinea sau greșeala, virtuțile sau viciile, onestitatea sau cruzimea, onoarea sau rușinea, puterea credințelor interioare ale unei persoane și decența sau improprietatea relațiilor dintre sine și ceilalți. Aceasta implică judecăți evaluative despre agenți și acțiuni și evaluări ale acțiunilor ca fiind comportamente morale sau imorale.
Sentimentele morale există în toate societățile umane și sentimentele morale fac parte din universaliile culturale.
Unele studii indică, de asemenea, că comportamentele legate de moralitate, cum ar fi onestitatea, ajutorul, toleranța, loialitatea, responsabilitatea, justiția socială, egalitatea, securitatea familială și națională, stabilitatea ordinii sociale, recunoștința și altele asemenea, fac parte din valorile universale, aceste comportamente putând fi virtuți recunoscute universal de toate societățile.
Poziția etică care susține astfel de principii se numește universalism moral. Cu toate acestea, filosofia relativismului moral se opune principiilor morale universale, susținând că nu există o moralitate universală. Fiecare cultura sau civilizatie are la un moment dat setul sau propriu de valori morale preponderente.
Realismul moral care echilibrează statul de drept incearcă să contureze prin toate mijloacele rolul central al educatiei din familia in dobandirea unei moralităti adecvate, in consonanta cu realitatile immediate, actuale.
Modelul robust al realismului moral îi angajează pe realiștii morali la trei teze.
Realismul moral (numit și realismul etic) este poziția conform căreia propozițiile etice exprimă propoziții care se referă la caracteristici obiective ale lumii (adică, caracteristici independente de opinia subiectivă), dintre care unele pot fi adevărate în măsura în care relatează cu acuratețe aceste caracteristici.
Acest lucru face ca realismul moral să fie o formă non-nihilistă de cognitivism etic, care acceptă faptul că propozițiile etice exprimă propoziții și, prin urmare, pot fi adevărate sau false, cu o orientare ontologică, în opoziție cu toate formele de antirealism moral și scepticism moral, inclusiv subiectivismul etic, care neagă că propozițiile morale se referă la fapte obiective, teoria erorii, care neagă că orice propoziții morale sunt adevărate și non-cognitivismul, care neagă că propozițiile morale exprimă propoziții.
Cele două subdiviziuni principale ale realismului moral sunt naturalismul etic și non-naturalismul etic.
Realismul moral datează cel puțin de la Platon ca doctrină filosofică și este o formă pe deplin justificabilă de doctrină morală.
Exemple notabile de realiști morali robuști includ David O. Brink, John McDowell, Peter Railton, Geoffrey Sayre-McCord, Michael A. Smith, Terence Cuneo.Norman Geras a susținut că si Karl Marx a fost un realist moral.
Rolul semantic principal al predicatelor morale (cum ar fi „corect” și „rău”) este de a se referi la proprietăți morale (cum ar fi corectitudinea și greșeala), astfel încât afirmațiile morale (cum ar fi „onestitatea este bună” și „sclavia este nedreaptă”) pretind să reprezinte fapte morale și să exprime propoziții care sunt adevărate sau false (sau aproximativ adevărate, în mare parte false și așa mai departe).
Teza metafizică: Propozițiile morale sunt adevărate atunci când acțiunile și alte obiecte ale evaluării morale au proprietățile morale relevante astfel încât faptele morale relevante se obțin, unde aceste fapte și proprietăți sunt robust. Statutul lor metafizic, oricare ar fi acesta, nu este relevant diferit de cel al anumitelor tipuri de fapte și proprietăți non-morale obișnuite.
Modelul minimal omite teza metafizică, tratând-o ca o chestiune de dispută între realiștii morali spre deosebire de cea dintre realiștii morali și antirealiștii morali. Această dispută este semnificativă, deoarece acceptarea sau respingerea tezei metafizice este considerată de cei care utilizează modelul robust drept diferența cheie dintre realismul moral și antirealismul moral.
Constructiviștii morali precum John Rawls și Christine Korsgaard pot fi, de asemenea, realiști în acest sens minimalist; aceasta din urmă își descrie propria poziție ca realism procedural. Unele interpretări ale științei evoluționiste, cum ar fi cele ale lui Charles Darwin și James Mark Baldwin, au sugerat că, în măsura în care o etică poate fi asociată cu strategii de supraviețuire și selecție naturală, atunci un astfel de comportament poate fi asociat cu o poziție moderată de realism moral, echivalentă cu o etică a supraviețuirii.
Obiectivismul moral este punctul de vedere conform căruia ceea ce este corect sau greșit nu depinde de ceea ce cineva crede că este corect sau greșit.
Obiectivismul moral permite compararea codurilor morale între ele printr-un set de fapte universale.
Un exemplu este imperativul categoric al lui Immanuel Kant: „Acționează numai conform acelei maxime [adică reguli] prin care poți, în același timp, să dorești ca aceasta să devină o lege universală.”
Realismul moral permite ca regulile obișnuite ale logicii (modus ponens etc.) să fie aplicate direct afirmațiilor morale.
Un alt avantaj al realismului moral este capacitatea sa de a rezolva dezacordurile morale: dacă două credințe morale se contrazic, realismul spune că nu pot fi ambele corecte și, prin urmare, toți cei implicați ar trebui să caute răspunsul corect pentru a rezolva dezacordul.
Relativismul moral susține că oamenii, de fapt, nu sunt de acord fundamental cu privire la ceea ce este moral, fără a emite judecăți evaluative sau normative cu privire la acest dezacord.
Relativismul moral meta-etic susține că judecățile morale conțin un indexalic implicit sau explicit, astfel încât, în măsura în care sunt adaptate la adevăr, valoarea lor de adevăr se schimbă în funcție de contextul de utilizare.
Relativismul moral normativ susține că toată lumea ar trebui să tolereze comportamentul celorlalți chiar și atunci când există dezacorduri mari cu privire la moralitate.
Aceasta este pozitia propusă de liberalistii progresisti, relativismul moral se extinde pana la negarea valorilor morale.
Relativismul descriptiv este o poziție răspândită în domenii academice precum antropologia și sociologia, care admit pur și simplu că este incorect să presupunem că aceleași cadre morale sau etice sunt întotdeauna în joc în toate circumstanțele istorice și culturale.
Ceea ce oamenii consideră corect și greșit este modelat în întregime – nu în primul rând – de tradițiile, obiceiurile și practicile culturii lor. Mai mult, deoarece în analiza sa a înțelegerii umane nu poate exista un standard moral mai înalt decât cel oferit de morala locală a unei culturi, nicio judecată transculturală despre corectitudinea sau greșeala moralității unei culturi nu ar putea fi justificată.
Nu se pot judeca aceste dezacorduri folosind niciun standard independent de evaluare disponibil – orice apel la un standard relevant ar fi întotdeauna doar personal sau, în cel mai bun caz, societal.
Această viziune contrastează cu universalismul moral, care susține că, chiar dacă persoanele bine intenționate nu sunt de acord, iar unele pot chiar rămâne imposibil de convins, există totuși un sens semnificativ în care o acțiune ar putea fi mai „morală” decât alta; adică, ei cred că există standarde obiective de evaluare care par să merite numite „fapte morale” – indiferent dacă sunt sau nu universal acceptate.
Principiul antic Jaina Anekantavada al lui Mahavira (cca. 599–527 î.Hr.) afirmă că adevărul și realitatea sunt percepute diferit din diverse puncte de vedere și că niciun punct de vedere nu este adevărul complet; iar filosoful grec Protagoras (cca. 481–420 î.Hr.) a afirmat că „omul este măsura tuturor lucrurilor”.
În epoca modernă timpurie, Baruch Spinoza (1632–1677) a susținut în mod remarcabil că nimic nu este în mod inerent bun sau rău.
Cercetările din biologia evoluționistă, psihologia cognitivă, etologie și antropologia evoluționistă au susținut că moralitatea este un fenomen natural modelat de mecanisme evolutive.
În acest caz, moralitatea este definită ca setul de practici sociale relative care promovează supraviețuirea și reproducerea cu succes a speciei sau chiar a mai multor specii cooperante.
Prin atribuirea de valori și idealuri spirituale subiectivității private, viziunea materialistă asupra lumii, egocentrismul progresist amenință să submineze orice fundament obiectiv sigur pentru moralitate.
Rezultatul este degenerarea morală pe scară largă la care asistăm astăzi.
Pentru a contracara această tendință, simpla îndemnare morală este insuficientă. Dacă moralitatea trebuie să funcționeze ca un ghid eficient al conduitei, ea nu poate fi propusă ca o schemă autojustificativă, ci trebuie să fie integrată într-un sistem spiritual mai cuprinzător, care să întemeieze moralitatea într-o ordine transpersonală.
Religia trebuie să afirme si ea, în termenii cei mai clari, că moralitatea și valorile etice nu sunt simple ornamente decorative ale opiniei personale, nu este doar o suprastructură subiectivă, ci legi intrinseci ale cosmosului divin încorporate în inima realității – realismul moral.
Atlanta 17/08/2026
caci, ca si Rusia, se agata de ordinea mondiala impusa de victoria lor „antifascista” in AL Doilea Razboi Mondial.
Nici Israelul nu se agata asa disperat de ONU, dimpotriva chiar.