 Radu168 aprobate r.gogu@gmail.com 108.231.169.110
ÎNAINTE DE DOSARELE EPSTEIN A FOST CARTEA „Op JB” Martin Bormann, care a semnat salariul lui Hitler și știa totul despre efortul de război nazist și a raportat totul Forțelor Aliate ca un spion conștiincios. Winston Churchill era un pervers sexual. Al Doilea Război Mondial a fost o șaradă. Deși majoritatea naziștilor erau sinceri, mișcarea a fost sponsorizată și controlată la vârf de cartelul băncilor centrale evreiești masonice pentru a ucide „goyimii” de ambele părți, a crește averea și puterea bancherilor, a distruge Germania și a promova un guvern mondial. Evreii asimilați au fost, de asemenea, sacrificați pentru a deghiza holocaustul neamurilor și pentru a crea statul evreu ca sediu al NWO. Am fost bănuitor că Simon & Schuster a publicat această carte în mijlocul unei mari fanfare și a unui avans masiv. Cu toate acestea, această relatare a circumstanțelor publicării autentifică povestea lui Ainsworth-Davis. „Chiar și cei mai buni dintre goyimi ar trebui uciși.” – Talmud, Soferim 15, Regula 10 Al doilea cel mai puternic om din Germania nazistă, Martin Bormann, secretar privat al lui Hitler și șeful aparatului Partidului Nazist, a fost un agent Illuminati (((adică britanic))) care a asigurat distrugerea atât a Germaniei, cât și a goym-ilor europeni. Când am prezentat pentru prima dată acest caz în iunie 2007, un cititor mi-a sugerat să citesc cartea „OpJB” (1996), relatarea locotenentului-comandant John Ainsworth-Davis despre cum el și Ian Fleming au condus o echipă de 150 de oameni care l-a salvat pe Martin Bormann din Berlinul devastat de război pe 1 mai 1945, folosind caiace fluviale. Conform acestei relatări, Bormann a trăit sub o identitate falsă în Anglia până în 1956, înainte de a muri în Paraguay în 1959. „Op JB” înseamnă „Operațiunea James Bond”. Ian Fleming a luat numele autorului cărții „Ghid de teren pentru păsările din Indiile de Vest” pentru salvarea lui Bormann și l-a dat ulterior eroului seriei sale de spionaj, inspirat de Ainsworth-Davis, care a folosit același nume, Christopher Creighton. Creighton a murit în 2013, la vârsta de 89 de ani. Ce bine că s-a ascuns la vedere! Dovezile că Bormann, cel mai responsabil om pentru holocaust, a fost un agent britanic, se află pe rafturile cărților din 1996! Cartea include o scrisoare din 1963 de la Ian Fleming, care confirmă că el și Creighton au condus salvarea lui Bormann. De asemenea, include o fotografie a unei scrisori din 1954 de la Winston Churchill, prin care îi dădea lui Creighton permisiunea de a spune această poveste după moartea lui Churchill, „omițând, desigur, acele aspecte despre care știi că nu pot fi niciodată dezvăluite”. Potrivit lui Creighton, Martin Bormann se afla de fapt într-o galerie privată de vizitatori la Procesul de la Nürnberg când a fost condamnat la moarte în lipsă! (p.243) Povestea de acoperire a salvării era că Bormann se presupunea că i-ar fi ajutat pe Aliați să recupereze prada nazistă din timpul războiului și să o returneze proprietarilor de drept. Dacă credeți asta, am niște terenuri mlăștinoase în Florida și un pod în New York de vânzare… Adevăratul „James Bond” a fost un sclav sexual Illuminati și un criminal în masă. El doar „urma ordinele”, ceea ce nu avea sens dintr-un punct de vedere patriotic. „Nu acționam din patriotism sau din principii morale înalte. Nu făceam asta pentru Anglia sau pentru Unchiul Sam. Ca de obicei, făceam ceea ce ni se spusese să facem: ne executam ordinele.” De exemplu, Creighton le-a dat naziștilor indicații despre ora și locul exacte ale raidului de la Dieppe din 1942, care a costat viața a 3000 de canadieni. I s-a spus că britanicii doreau să testeze apărarea nazistă. Adevăratele motive: să-l convingă pe Stalin că era prea devreme pentru un al doilea front și să-i consolideze credibilitatea lui Creighton atunci când va veni momentul invaziei din Normandia. Creighton vorbește și despre „Operațiunea Tigru” din aprilie 1944, un exercițiu de antrenament la Slapton Sands, Dorset, care a fost întrerupt brutal de opt torpiloare germane. Fiasco-ul a fost ținut secret pentru a proteja moralul Zilei Z. În ciuda faptului că țărmul Dorset semăna cu Normandia, se presupune că naziștii nu au reușit să tragă concluzia logică. Agenții care au dat peste „adevăratele secrete ale celui de-al Doilea Război Mondial” (adică faptul că Hitler și Bormann erau conduși de „englezi”) au fost adesea trădați și uciși în acțiune. Acest lucru i s-a întâmplat prietenei lui Creighton, Patricia Falkiner. Morton a mărturisit că Falkiner era pupila sa: „Făcuse tot posibilul să o țină pe Patricia departe de operațiuni… doar când ea a descoperit cele mai vitale secrete de la Bletchley, a fost forțat să o desfășoare…” (p.85) Creighton s-a asigurat, de asemenea, că Pearl Harbor, un alt exemplu de șmecherie Illuminati, a fost ținut secret. Creighton „a șters întreaga echipă a navei cu două butelii mici de cianură introduse în rezerva lor de oxigen și o cutie cu explozibili puternici deghizați în whisky… războiul mă transformase într-un demon și un criminal în masă…” (p.81) „SECȚIUNEA M” (Pentru Morton), UN PARADIS PEDOFIL? Oficial, Desmond Morton a fost „consilierul” lui Winston Churchill. De fapt, el era responsabil de o organizație secretă Illuminati dedicată promovării dictaturii guvernamentale mondiale prin înșelăciuni. Aceasta era finanțată de „Coroană”, adică de Banca Rothschild a Angliei. Aceasta răspundea doar lui Churchill, care, desigur, răspundea doar lui Victor Rothschild. Directorul Băncii Angliei, Montagu Norman, l-a recomandat pe Ian Fleming Serviciilor de Informații Navale. (Fleming era cu 15 ani mai în vârstă decât Creighton.) „SECȚIA M” avea la dispoziție resursele Marinei Regale și ale Pușcașilor Marini și era responsabilă pentru salvarea lui Martin Bormann și, eventual, și a lui Hitler. Agenți de top și comandori precum Creighton erau aleși dintre bărbați și femei aflate la sfârșitul adolescenței, cunoscuți personal de Illuminati. Creighton avea doar 21 de ani în 1945. Adesea, tinerii erau orfani sau separați de părinții lor. De exemplu, părinții lui Creighton erau divorțați, dar Louis Mountbatten și Desmond Morton erau prieteni de familie. Morton l-a luat pe Creighton sub aripa sa protectoare și a devenit „unchiul” său. Într-un moment de criză, „l-am îmbrățișat așa cum îl îmbrățișasem de atâtea ori în trecut”. (p.85) Creighton se referă la serviciul său în Secțiunea M ca fiind „ani îngrozitori de trădare și oroare în care fusesem forțat”. (78) El vorbește despre „influența și controlul asemănător cu cei de la Svengali pe care Morton le exercitase asupra mea încă din frageda copilărie”. La vârsta de 15 ani, Creighton a avut apariția unui „Înger Negru” care l-a posedat ca un „Înger al Morții”. Sună ca și cum Creighton ar fi fost victima unui pedofil? Testul final de rezistență pentru „atât băieți, cât și fete era 12 lovituri de baston administrate de un sergent de comandă al Marinei peste fesele goale în fața clasei lor.” (p.69) Este posibil ca, la fel ca unii agenți MI-5 și MI-6 de astăzi, agenții Secțiunii M să fi fost sclavi sexuali controlați mental. Greg Hallett are o explicație diferită, ocultă. PIONI ÎN JOCUL LOR Modul de operare al lui Morton era „înșelăciune și dublă acțiune”, spune Creighton. Este uimitor că a reușit să spună povestea. Poate pentru că a acceptat ideea că Bormann a fost salvat pentru a restitui prada nazistă proprietarilor de drept. La fel ca Creighton, cu toții suntem pioni în jocul lor. De exemplu, Otto Gunther, dublura lui Bormann, a fost un prizonier de război găsit în Canada. Înregistrările lui Bormann au fost modificate pentru a se potrivi cu Gunther, așa că atunci când a fost găsit cadavrul său, oamenii au crezut că era adjunctul lui Hitler. Comandourile care l-au însoțit pe Bormann în evadarea sa nu aveau nicio idee despre identitatea sa. Mulți erau „luptători pentru libertate” evrei. Ce ironie! Marile națiuni, Anglia, Statele Unite, Germania, Franța sunt toate pioni Illuminati. La ce bun o democrație când Ordinul Illuminati deține politicienii și controlează informațiile? Gândiți-vă la milioanele de oameni care au murit în al Doilea Război Mondial, totul pentru a distruge și degrada oameni atât de buni, încât consangvinii Illuminati să poată stăpâni și controla pe toată lumea. Încă sunt ocupați să ne dividă unii împotriva altora, așa că nu ne vom uni niciodată împotriva lor. |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
“Dacă bolșevismul leninist dorea să șteargă inegalitățile dintre clasele sociale prin etatizarea averilor materiale ale membrilor acestora, cu toții transformați astfel în proletari, Globalismul Neo-bolșevic (în România numit userism), reflectat în Raportul „pro-european” al echipei cotroceniste, ambiționează să șteargă inegalitățile între națiuni prin confiscarea averilor lor culturale, a identităților naționale, de către o putere anonimă suprastatală.”
ROMÂNIA ÎN UE
– între federalizarea intereselor naționale și pro-europenismul neobolșevic
În ultimele câteva săptămâni, au fost scoase în spațiul reflecției românești două seturi de idei referitoare la raportul dintre România și UE, în prezent și în viitor. Cel dintâi, în ordine cronologică, s-a prezentat ca declanșator al unui proces de gândire care să plece de la identificarea intereselor naționale românești pentru a ajunge la un proiect românesc având ca obiect construcția unei Europe politice apte a le promova optimal în solidaritate cu celelalte state europene cu care România împărtășește obiective strategice congruente.
Pariul principal este cum să se evite concursul între națiuni fără să se renunțe la identitatea națională și interesele vitale derivate din ea. Dacă acest set de idei și-a avut izvorul în efortul intelectual al membrilor societății civile, cel de al doilea, a venit ca o teză imperativă a instituției prezidențiale reflectând dogma pro-europenismului anti-național și anti-democratic pentru care pacea și ordinea globală se poate obține doar într-un cimitir global al identităților naționale. În lume această dogmă poartă denumirea, mai mult sau mai puțin inspirată, de soroșism, sau de globalism neo-marxist ori neo-bolșevic, iar în România pe cea de userism. Este util să le analizăm și să le comparăm.
VIITORUL ROMÂNIEI ȘI VIITORUL UE DIN PERSPECTIVA INTERESELOR NAȚIONALE ROMÂNEȘTI
În zilele de 9 și 10 iunie anul curent, la București, s-a desfășurat, dând curs unei inițiative lansate de profesorul Andrei Marga și de mine, o conferință cu tema „România și viitorul UE între Roexit și refondare”. Evenimentul nu a fost pus sub egida vreunui partid sau a vreunei organizații neguvernamentale, la invitație răspunzând cu titlu individual o serie de membri ai societății românești din medii academice, politice, diplomatice, jurnalistice etc., nu foarte mulți, dar relevanți sub aspectul angajării responsabile în procesele de reflecție dedicate viitorului României, al Europei și al lumii, care, fapt deloc neglijabil, și-au acoperit singuri cheltuielile de participare.
Conferința și-a asumat ca document de bază „Platforma conceptuală / Manifestul pentru refondarea UE” cu subtitlul explicit „A treia cale: pentru o Românie puternică / suverană într-o Europă puternică / unită” și a adoptat o Rezoluție care, printre altele, pornind de la întrebarea „Quo vadis Unio Europea?” a propus lansarea unui proces de reflecție la nivel național care să permită formularea unui proiect românesc privind refondarea UE; refondare cerută atât de criza sistemului unional european actual, cât și de nevoia coagulării unei puteri colective europene indispensabilă pentru promovarea agendei naționale românești pe baza solidarității de interese între statele-națiune suverane europene.
În prezent se fac eforturi pentru adunarea contribuțiilor aduse în tratarea temelor și subtemelor de pe agenda conferinței într-un volum de pus la dispoziția tuturor celor care vor să se implice într-un asemenea proces de reflecție de importanță națională. Evident, instituțiile statului ar trebui – ar fi trebuit – să fie principalele beneficiare și susținătoare ale unui asemenea efort, fără a-l confisca în folos ideologic sau propagandistic propriu. Nu au fost. Nu au vrut să fie. Nu au vrut să vrea să fie.
În cadrul dezbaterilor ocazionate de conferința menționată s-a argumentat împrejurarea că UE suferă de un complex de crize (policriză) cronicizate (permacriză), caracterizat prin interconectarea strânsă și alimentarea reciprocă a multiplelor șocuri interne și externe. Lista crizelor identificate cuprinde:
a) Criza de identitate:
i. juridică (UE nu știe dacă este sau vrea să fie o organizație interguvernamentală, este o confederație sau o federație, fie ea și o federație sui generis de state naționale suverane);
ii. culturală (UE nu știe dacă este sau vrea să fie o entitate creștină sau una seculară);
iii. geopolitică (UE nu știe unde sunt sau unde vrea și unde pot ori trebuie să fie granițele sale finale firești, respectiv care este limita extinderii sale).
b) Criza de securitate și geopolitică atestată de revenirea războiului la granițele UE (Ucraina) și de instabilitatea din Orientul Mijlociu, simultan cu dezangajarea SUA și pierderea umbrelei nucleare americane.
c) Criza modelului economic: pe de o parte, sfârșitul erei energiei ieftine (din Rusia) și dependența de piețele externe (China), care au lovit competitivitatea industrială europeană, iar pe de altă parte, stagnarea creșterii economice europene în condițiile dependenței ei de performanțele economiei germane bazate pe exporturi, care, în timp, a obligat celelalte state membre ale UE la dezindustrializare și îndatorare.
d) Criza tranziției climatice și energetice: presiunea decarbonizării economiei în ritm accelerat, suprapusă pe costuri sociale mari și rezistență politică.
e) Criza demografică și imigraționistă: îmbătrânirea accentuată a populației, deficitul sever de forță de muncă și lipsa unui mecanism comun eficient pentru gestionarea fluxurilor de imigranți.
f) Criza de legitimitate internă: creșterea polarizării politice, ascensiunea populismului și șovinismului (egoismului) naționalist simultan cu contestarea valorilor liberale la nivelul statelor membre și ruperea comunicării reale între suprastructura politică europeană, birocratizată, abuzivă, opacă, narcisistă și iresponsabilă, și baza ei socială formată din ansamblul cetățenilor europeni.
g) Criza democrației transnaționale europene și a capacităților de conducere meritocratică a UE: democrația europeană a derapat spre oligarhie și este în incapacitate de a produce sau a scoate la iveală talente umane care să asigure gestiunea ei eficientă.
Natura acestor crize a încetat să mai fie una conjuncturală (trecătoare). Prin durată, suprapunere și corelare cu prăbușirea vechii ordini globale, crizele au devenit sistemice, afectând însăși fundamentele modelului de funcționare economic, politic și de securitate al UE. UE nu se mai confruntă cu crize ÎN sistem, ci cu o criză A sistemului.
Modelul european bazat exclusiv pe reglementări juridice și dependențe economice externe s-a dovedit vulnerabil în fața unei lumi în care prevalează dreptul forței și domnește oportunismul politic fără principii. Din acest motiv UE este obligată să își reinventeze identitatea, trecând de la un proiect eminamente economic și de reglementare la un actor geopolitic integrat (suveranitate strategică, autonomie industrială și apărare comună). Iată una dintre concluziile principale ale Conferinței din iunie 2026.
Pornind de aici și trecând la reacția românească față de criza sistemului UE, s-a observat că, în spațiul public românesc, acest complex de crize a dat naștere la două extreme la fel de periculoase:
a) extrema obedienței oarbe, care acceptă abandonarea mecanică a suveranității naționale în favoarea unei birocrații transnaționale tot mai rupte de realitatea de pe teren;
b) extrema nihilismului izolaționist (Roexit), care promite o independență iluzorie, dar care în realitate ar arunca România în colaps economic, blocaj logistic și vulnerabilitate totală în fața hegemonismului economic și revizionismului geopolitic regional.
Agregând toate aceste constatări fundamentate de argumente faptice indubitabile s-a ajuns la concluzia principală și anume că între resemnarea sclavului și furia sinucigașă a izolării, există a treia cale: Refondarea Uniunii Europene. România nu trebuie nici să execute orbește, nici să părăsească UE, ci să devină co-autor al reformării acesteia din interior.
Adevăratul patriotism în secolul XXI nu înseamnă distrugerea alianțelor noastre sau a entităților politice transnaționale în care suntem integrați, ci transformarea lor în instrumente mai echitabile și mai eficiente din perspectiva intereselor noastre naționale.
Astfel nu numai că se poate concilia conservatorismul național, numit de unii suveranism, cu federalismul european, dar Europa politică preconizată de cel din urmă devine parte a proiectului celui dintâi. Cu alte cuvinte, spre o nouă UE se poate merge înainte pornind de la realitatea statelor națiune existente și de la obiectivul garantării și eficientizării suveranității lor prin efortul gestiunii comune a intereselor comune.
Aceasta exclude ideea identității europene artificiale bricolate în laboratoarele unei oligarhii supranaționale, care urmează să își subordoneze identitățile naționale și în care identitățile naționale să se topească dispărând cu totul.
Plecând de aici se pot trasa liniile directoare ale refondării UE din perspectiva intereselor naționale românești, cu o serie de principii nenegociabile și de alternative negociabile grupate în jurul mai multor piloni principali și anume:
i. pilonul instituțional și decizional;
ii. pilonul economic și industrial;
iii. pilonul securității și apărării;
iv. pilonul identitar și social. UE ar urma să se reinventeze, astfel, ca o putere pacifică (soft) cu dinți economici, gestionată pe principii meritocrate, organizând solidaritatea statelor-națiune suverane membre sub controlul cetățenilor acestora, în același timp și sub același raport cetățeni europeni.
Desigur, toate acestea nu sunt dogme, ci hrană pentru reflecție asupra viitorului UE și a celui al României ca stat fondator al unei UE refondate.
DELIRUL SERVILISMULUI EUROPEAN INTEGRAL CA REFLECȚIE PREZIDENȚIALĂ
La circa o lună după lansarea ideilor mai sus menționate, ele pot fi comparate cu produsul unui așa numit Grup de reflecție strategică „România în UE”, organizat de administrația prezidențială, sub conducerea consilierului prezidențial, Valentin Naumescu.
Acest grup, evident finanțat din bani publici, populat în cea mai mare parte de politruci pseudo-savanți și cripto-bolșevici, de idioți utili și de agenți ai globalismului antinațional și antidemocratic (userist), a lansat cu mare pompă pe piața mediatică Raportul privind „Identitatea națională, identitatea europeană și provocarea populismului”.
Din prima lectură se constată că lucrarea merge pe același drum, dar în sens contrar cu Platforma conceptuală prezentată anterior.
a) Intenția autorilor este de a-i liniști pe români spunându-le că între identitatea europeană și cea românească nu există nici o contradicție. Ceea ce ar fi un mesaj corect dacă nu ar avea ca element de referință în cadrul comparației „identitatea europeană”, deocamdată nedefinită și în acest sens în criză de afirmare, și dacă nu ar fi procedat la a verifica conformitatea identității naționale a statelor membre ale UE (în speță România) cu cea europeană, în loc să cerceteze măsura în care identitatea europeană, mai exact identitatea UE, reflectă și sintetizează identitățile naționale; identități care circumscriu și includ interesele naționale
.
Dincolo de faptul că elementul cu care se compară identitatea românească, respectiv identitatea europeană, este încă nedeterminat și de aceea necunoscut, așa cum am arătat UE fiind în criză de identitate juridică, geopolitică și culturală deopotrivă, elementul comparat, respectiv identitatea națională românească, este prezentat ca o simplă sinteză care nu a degajat o personalitate proprie. Identitatea națională a românilor ar fi un fel de amalgam de influențe străine, atât lipsit de un fond originar, cât și neomogenizat prin topirea ingredientelor folosite la bricolarea sa într-o entitate nouă cu trăsături definitorii diferite de fiecare dintre acestea. Cum obișnuiau să spună cândva cei care se opuneau apariției unui stat național român, a fi român nu este o naționalitate, ci o profesie.
Așa stând lucrurile, subordonarea națiunii române unei suveranități europene nu ar crea probleme întrucât românii nu ar avea o identitate proprie (deci nici interese proprii), fiind doar o sumă a altor identități, cu toate aflate la fundația intereselor europene. Astfel națiunea română fără identitate distinctă se va amesteca fără dificultăți și fără dureri într-o construcție europeană supranațională cu identitate distinctă.
Dacă bolșevismul leninist dorea să șteargă inegalitățile dintre clasele sociale prin etatizarea averilor materiale ale membrilor acestora, cu toții transformați astfel în proletari, globalismul neo-bolșevic (în România numit userism), reflectat în Raportul „pro-european” al echipei cotroceniste, ambiționează să șteargă inegalitățile între națiuni prin confiscarea averilor lor culturale, a identităților naționale, de către o putere anonimă suprastatală.
Desigur, formarea națiunii române, ca a tuturor celorlalte națiuni, cu toate apărute pe o anumită treaptă a istoriei, a reprezentat un proces îndelungat, care a cunoscut întâlnirea și combinarea mai multor influențe culturale, dintre care unele au fost păstrate iar altele uitate. Cu toate s-au combinat prin procese atât „fizice” cât și „chimice” pentru a degaja calități distincte.
Vorbim aici despre un mod specific de a gândi și a trăi, reflectat în limbă, în organizarea familiei și a muncii, în ideologii și în credințele religioase. Aceasta ne face să ne asemănăm cu alții cu care constituim împreună o familie civilizațională și împărtășim anumite interese vitale, dar și să ne deosebim de ei, înțelegerea unor atari deosebiri fiind necesară tocmai spre a ne putea uni durabil în termeni raționali și pozitivi cu scopul ridicării unei case comune.
Națiunile vor face casa, iar nu casa va face națiunile. Casa va trebui să servească satisfacerii intereselor națiunilor locatare și nu acestea din urmă sunt chemate să satisfacă interesele administratorilor casei.
b) În opinia Grupului de reflecție strategică europeană lucrurile stau exact pe dos: națiunea română trebuie să servească interesele UE, iar nu UE să servească interesele națiunii române. România „este în UE”, iar nu UE „este (și) a României”. Ceea ce ar împiedica asemenea mers al lucrurilor este naționalismul numit suveranism care încearcă să smintească lumea cu instrumentele populismului.
De aici mai departe, schema de gândire este clară. UE nu este în criză și nu trebuie reformată. Singurul pericol cu care proiectul european se confruntă este populismul. Ce înseamnă populism??? Simplu! Critica adresată actualei UE este populism. Cine sunt populiștii??? Cei care critică UE.
Populismul nu este însă uniform. Abia el are caracter național. Prin urmare, populismul trebuie combătut în mod specific ținând seama de specificul național.
Forma „onorabilă” în care populismul se prezintă lumii, cu pseudoargumentele lui, este „suveranismul”. Astfel, rolul României în UE ar fi combaterea suveranismului românesc.
Așa grup, așa reflecție!
c) O ultimă întrebare la care autorii Raportului cotrocenist răspund (pentru neo-bolșevici nu există întrebări fără răspuns sau cu mai multe răspunsuri posibile) se referă la metodele de combatere a populismului. Se înțelege că în esență populismul este racheta purtătoare a unor opinii deviante de la linia „corectă” pro-europeană și de aceea instrumentele preferabile, la prima vedere, pentru a-i anihila zborul, ar fi acelea ale unei puteri judecătorești apte să sancționeze delictul de opinie.
Sancționarea delictelor de opinie prin recurgere exclusivă la aplicarea legii penale nu pare a fi suficient de eficientă, pentru autorii raportului prezidențial, în fața unor amenințări atât de perverse. De aici rezultă că, dacă mijloacele legale așezate sub pălăria „statului de drept” nu sunt de ajuns, caracterul excepțional al bolii justifică excepționalismul remediilor.
Populismul și, mai exact, suveranismul cu care acesta se confundă, poate fi anihilat prin recurgere la orice mijloace – legale și ilegale, inclusiv cu abolirea drepturilor și libertăților individuale. De libertăți democratice ne vom ocupa după victoria europenismului împotriva suveranismului. Pentru a salva democrația și drepturile cetățenești prima urgență ar fi, deci, să omorâm democrația și drepturile cetățenești.
În Raport nu scrie chiar așa, dar pentru un lector atent acesta este sensul documentului. Un document la conceperea căruia nu s-a consultat nici unul dintre documentele redactate și propuse de conferința la care m-am referit în prima parte a textului de față. De ce s-ar fi ținut seama.
Sau poate că s-a ținut seama și s-a considerat necesară formularea unei poziții diametral opuse, înainte ca românii să treacă la o reflecție autentică și să se trezească la realitate.
Asta și-a propus grupul de reflecție prezidențială. Asta a realizat. Nu poți cere mai mult unui grup de politruci.
Problema este că astfel, luptând cu fantomele, iar nu cu sfidările reale, România se îndepărtează de UE și UE se îndepărtează de România, ambele mergând pe drumul ieșirii din istorie.
Adrian Severin | Politic | 27 iulie 2026 | – https://www.estica.ro/news/romania-in-ue-intre-federalizarea-intereselor-nationale-si-pro-europenismul-neobolsevic