| FLUXUL MAREEI RIDICĂ TOATE BĂRCILE SI NAVELE – De ce multipolaritatea ar putea semnala revenirea nucleelor istorice împotriva unui sistem global de circulație și control si să dezvolte un sistem global de cooperare si respect reciproc. De CD Washingtonul a căutat tot timpul să-și limiteze rivalii desemnați. Rusia, China, Iranul și Coreea de Nord ce au fost supuse, în diferite forme și la diferite niveluri, sancțiunilor, presiunii militare, excluderii financiare, încercuirii strategice, războaielor indirecte și delegitimizării politice și ideologice. Cu toate acestea, rezultatul a fost opusul a ceea ce se intenționa. În loc să izoleze aceste puteri, presiunea a contribuit la apropierea lor tot mai mult. Moscova, Beijing, Teheran și Phenianul nu împărtășesc aceeași cultură, regim, istorie sau interese imediate. Convergența lor nu este rezultatul unei prietenii sentimentale. Este mai aproape de o alianță a necesității, produsă de o percepție comună a presiunii externe. Oamenii nu trăiesc în abstracțiuni. Ei locuiesc în locuri, iar locurile impun limite, posibilități și orientări. Această convergență este vizibilă în extinderea comerțului energetic dintre Rusia și China, utilizarea tot mai mare a mecanismelor de decontare non-dolar, cooperarea militară și tehnologică, coordonarea diplomatică în forumurile internaționale și căutarea unor instituții mai puțin dependente de infrastructura financiară controlată de Occident. Astfel pana la urmă s-a ajuns, după decenii, ca ONU să-si producă o documentare proprie a situatiei din Palestina, documentare ce permite inculparea statului Israel ca genocidar, criminal de război. Politica de izolare a hegemonului a contribuit la accelerarea alinierii pe care dorea să o prevină. Acesta nu este doar un eșec strategic. Dezvăluie ceva mai profund: lumea nu se supune la nesfârșit planurilor celor care cred că o pot poseda. Globalizarea nu este o uniformizare usor de controlat asa cum si-au propus-o globalistii satanisti, ci o aliniere cooperantă, multipolara si multilaterală. Ultimele decenii au conectat planeta mai mult ca niciodată. Comunicațiile sunt instantanee. Fluxurile financiare traversează granițele în câteva secunde. Piețele energetice, rutele de transport maritim, lanțurile de aprovizionare, platformele digitale și datele strategice formează o rețea densă de interdependență globală. Din acest fapt, a apărut o iluzie puternică: a conecta lumea însemna a o aplatiza. Globalizarea financiară și-a imaginat planeta ca o piață lină, guvernată din câteva centre de comandă, unde granițele, amintirile, popoarele și geografiile s-ar dizolva treptat în fluxuri controlabile. Dar conexiunea nu este uniformizare. Cu cât lumea este mai conectată, cu atât diferențele sale profunde devin mai vizibile. Geografia nu dispare. Demografia nu dispare. Civilizațiile, limbile, amintirile, resursele și identitățile istorice nu dispar doar pentru că capitalul, imaginile și datele circulă mai repede. Globalizarea financiară a dorit să producă o piață uniformă. Globalizarea reală dezvăluie insă un organism diferențiat, bine structurat si transparent. Geografia este scheletul istoriei si conditioneaza cultura si civilizatia care ne conturează identitatea natională. Iranul nu este doar un actor ideologic în Orientul Mijlociu. Este o fortăreață muntoasă cu vedere la Golful Persic și Strâmtoarea Hormuz, una dintre cele mai sensibile artere energetice de pe planetă. Nici o sancțiune financiară sau politică nu poate aboli această poziție geografică, asa cum s-a dovedit de curand. Rusia nu este o simplă periferie europeană. Este adâncimea eurasiatică: un spațiu continental a cărui scară însăși face extrem de dificilă orice strategie pe termen lung de încercuire totală. Încercările de a reduce Rusia la o problemă regională se ciocnesc constant cu geografia sa. Este greu să izolezi o tară care se invecineaza cu atatea tări cu care impărtăseste afinităti geografice si culturale. China și India nu sunt pur și simplu state mari. Sunt imperii necolonialiste, demografice și civilizaționale. Scara lor singură obligă orice observator serios să gândească dincolo de ciclurile scurte ale politicii electorale occidentale. Europa însăși ilustrează tensiunea dintre geografie și alinierea politică. Structura sa economică, nevoile energetice și poziția continentală nu coincid întotdeauna cu prioritățile strategice impuse de cadrele de securitate atlantice. Această tensiune nu prescrie o politică simplă, dar dezvăluie o contradicție structurală. Geografia nu este un fundal este constrângere, memorie și uneori destin. Oamenii nu trăiesc în abstracțiuni. Ei locuiesc în locuri, iar locurile impun limite, posibilități și orientări. Națiunile au un ADN cultural care detine secretele adaptarii natiunii la geografia sa. Este o imagine euristică pentru a înțelege modul în care comunitățile politice păstrează memoria, granița și decizia. În istoria modernă, de la Pacea Westfalică incoace națiunile au jucat adesea un astfel de rol politic. Nu este pur și simplu o unitate administrativă sau un mit sentimental. O națiune este un nucleu istoric prin care un popor își amintește, decide, se apără și răspunde pentru sine. Aceasta nu înseamnă glorificarea naționalismului ci recunoasterea identitară in exercitiu. Trebuie făcută o distincție clară între națiunea organică și naționalismul patologic. Prima este o formă de responsabilitate colectivă. Organizează memoria, decizia și suveranitatea. Cea de-a doua transformă forma națională într-un idol și poate deveni agresivă, închisă și autodistructivă. Dar, fără nici un fel de nucleu politic, suveranitatea devine un cuvânt fără substanță. O populație poate fi administrată fără a fi suverană. Un teritoriu poate fi exploatat fără a fi responsabil pentru sine. O piață poate fi organizată fără a forma un popor. De aceea, apărarea suveranității a devenit centrală în lumea multipolară. Ceea ce apără multe puteri emergente nu este doar supraviețuirea regimului. Este posibilitatea de a rămâne subiecți istorici, mai degrabă decât de a fi reduși la zone funcționale în cadrul unui sistem global financiar, dolarizat, uniformizat si usor de controlat. Cazul american este cel mai delicat. Statele Unite au un popor, o istorie, o Constituție și o cultură politică puternică. Ar fi absurd să negăm existența unei națiuni americane în sens cultural sau istoric. Dar ca orice natiune tanără are un AND mai scurt si mai putin puteric si a putut usor să devină o platformă hiperimperială. O platformă cu ambitii dincolo de imperiu tinzand spre globalism absolut. Funcția geopolitică contemporană a Statelor Unite depășește din ce în ce mai mult forma unui stat-națiune clasic. Funcționează ca o platformă hiperimperială a fluxurilor financiare, militare, tehnologice, juridice și informaționale. Această interpretare nu este lipsită de precedent. De la analiza lui C. Wright Mills asupra „elitei puterii” până la avertismentul lui Eisenhower împotriva complexului militar-industrial, însăși gândirea politică americană a recunoscut de mult timp că instituțiile democratice formale coexistă cu structuri de putere financiare. Se pot distinge mai multe straturi. În primul rând, stratul politic vizibil: președintele, Congresul, alegerile, conflictul partizan și dezbaterea publică. Acesta este nivelul pe care îl urmăresc majoritatea observatorilor. Apoi, vine stratul permanent de securitate și birocrație: agențiile de informații, administrațiile strategice, comenzile militare și memoria instituțională care toate supraviețuiesc alternanței electorale – statul profund din umbră. Dincolo de acesta se află complexul militar-industrial, o extensie a kabalei financiare, o realitate împotriva căreia președintele Eisenhower a avertizat deja în 1961. Astăzi, acest complex nu se limitează la producția de arme. Include tehnologie, finanțe, grupuri de experți, rețele media, ONG-uri, structuri de lobby și operațiuni de influență. Iar deasupra sau peste aceste straturi, există concentrarea financiară: administratori de active, piețe de datorii, ratinguri, sancțiuni, acces la capital și control asupra infrastructurilor globale de plăți. America oficială vorbește încă limba națiunii, insă aparatul său imperial operativ vizibil cat si cel din umbră vorbește limba globalizării uniformizante absolute. Statele Unite prelungesc anumite logici anglo-imperiale mai vechi: primatul maritim, controlul rutelor, centralitatea financiară, stabilirea standardelor legale și dominația prin rețele, mai degrabă decât posesia teritorială directă. Este mai puțin un imperiu clasic al pământului și mai mult un imperiu al accesului, proiectiei, presiunii și circulației. Instrumentele sale sunt bine cunoscute, morcovul si bata: compensarea dolarilor, sancțiuni extrateritoriale, controlul infrastructurilor de plată, accesul la piețele de capital, standarde tehnologice, baze militare și presiune legală. Multipolaritatea este o contra-mișcare organic provocată/cauzată de globalizarea hegemonică si este o reactie naturală, istorică, culturală si nu in ultimul caz politică. Polii suverani care rezistă presiunii americane nu sunt doar adversari ideologici. Sunt nuclee istorice care reacționează împotriva dizolvării într-o lume a fluxurilor controlabile. Rusia, China, Iranul, Coreea de Nord și alte forme de trezire națională sau civilizațională nu sunt identice și nici nu se cer a fi idealizate si copiate. Dar ele exprimă același refuz structural: de a fi tratate ca obiecte în interiorul unui sistem global proiectat si controlat în altă parte. Acest lucru nu înseamnă că multipolaritatea va produce automat pace si dreptate. Poate genera, de asemenea, noi rivalități și conflicte, insă toate negociabile diplomatic. Dar ea arată că visul unei lumi reduse la fluxuri controlabile și-a atins limita. Lumea multipolară nu este, așadar, un accident. Este întoarcerea structurii: geografie împotriva abstracțiunii, intoarcerea memorie împotriva amneziei, a suveranitătii împotriva administrației globale, a nucleelor cultural politice împotriva dominației fluide uniformizatoare. Globalizarea financiară a dorit o lume fără nuclee, fără limite, fără memorie, fără reflexe. Multipolaritatea poate fi semnul că popoarele, locurile și nucleele istorice se întorc la matca lor cultural-istorică, in ciclul etern al mareei, al fluxului si refluxului. Atlanta 26/06/2026 |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
MARÉE s.f. Ridicare sau coborâre a nivelului apelor mării (care are loc de obicei de două ori pe zi) datorită atracției Lunii și a Soarelui. ♦ Maree atmosferică = variație periodică a presiunii atmosferice, provocată de variația temperaturii ori de atracția Lunii sau a Soarelui. [Pron. -re-e, pl. invar. / < fr. marée, it. marea].
Mareea e formată din flux și reflux. „Fluxul mareei” este o construcție greșită în limba română. Se spune simplu: maree. E corect să semnezi ceea ce publici! Florin Croitoru.
O POLITICĂ FĂRĂ EFFECT
De CD
Emiratele Arabe Unite au părăsit OPEC și OPEC+, iar SUA crede că posibilitătile cartelului de fixare a prețurilor petrolului s-a terminat. Vrabia mălai visează si incearcă sa-I convingă pe ceilalti ca incă mai are putere de influentă.
În aceeași săptămână, ministrul iranian de externe, Aragchi, a fost chemat la Beijing și puteți paria că nu a fost acolo pentru a discuta despre cum să mențină viitoarele fluxuri de petrol ale Chinei blocate în spatele unei grămezi de căpitani de nave indieni speriați care refuză ajutorul discret al lui Donald Trump pentru livrarea încărcăturilor lor de petrol.
Nu, i s-a spus lui Aragchi să termine cu refuzul la invitatia la dans. Să înceapă negocierile pe bune. Acasă molia care a stricat negocierile a fost concediată.
Trump s-a întâlnit cu Xi Jinping care a amânat întâlnirea cu o lună pentru a-și pune în aplicare întreaga strategie de a pune capăt șantajului petrolier iranian.
În cele din urmă, Iranul l-a înlăturat din discuții pe Mohammad Bagher Ghalibaf, care era molia, „linia dură” și refuza să cedeze în toate punctele importante de negociere. Ghalibaf era molia de la Davos și a fost înlăturat.
Timpul se scurge. China își dorește stabilitate în fluxurile de energie din Orientul Mijlociu. Ca exportator de bunuri și importator de energie, are nevoie de relații bune cu SUA pentru a-și rezolva problemele structurale în timp ce SUA incearcă si ea să se reconstruiască militar pe cat posibil. Iar posibilitatea vine de la China.
Trump și Xi s-au întâlnit pe pentru a discuta aceste lucruri și, eventual (să sperăm), pentru a pune capăt unei ordini mondiale care exclude Lumea Veche de la Davos.
Trump și Putin la Anchorage au discutat propuneri ce au ramas in consideratie si pregătire pentru viitoare negocieri, in functie si de ce va adduce viitorul.
E timpul să se facă noi alianțe cu Lumea Nouă Multipolară care se formează.
Chiar și UE încearcă să lanseze povestea că este deschisă să discute cu Putin, atât de disperați sunt. Au atacat chiar niște rafinării de petrol, i-au însângerat din nou nasul lui Putin și s-au gândit: „Acum, îl putem forța să negocieze”.
Nu există discuții, doar cetățeni ai UE, de altă etnie care se ocupă de titluri prin media și fac ca refuzul lui Putin să pară nerezonabil.
Putin a amenințat deschis Kievul cu anihilarea dacă vor mai ataca populatia civilă. Dar kabbala de la Kiev tocmai asta face atacă civilii, asa cum au făcut si după tratatele I si II de la Minsk, provocare la maximum.
Trump a deschis următoarea rundă de atacuri asupra IRGC și a coastei Iraniane dar s-a ales cu bombardarea de către IRGC a opt baze militare in Golf cat si cu subrezirea aliatilor.
Marco Rubio se plimbă bezmetic prin zonă incercand să convingă statele din Golf că situatia se va intoarce la normal. Si că dupa cateva achizitionări serioase de armament[desi nu se stie dacă SUA or mai avea vre-o dată posibilitatea să fabrice aceste arme si munitii, căci China detine acum resursele minerale necesare], vor fi din nou securizate de SUA ca si pană acum.[!]
Aceste opțiuni sunt departe de prețul lor de exercițiu.
În timp, oricine ajunge să citească in zațul de cafea dintr-o ceașcă diplomatică cu un succes rezonabil, cu ajutorul cunoașterii intuitive care se ascuțește prin experiență, politica hegemonului se repetă in gol, fără rezultate si fără o destinatie clară.
Ambiguitatea este scopul exercițiului.
Aaceastă ambiguitate are valoare strategică, acea valoare cu care cumperi timp. Timpul are valoare doar dacă există date specifice că în viitor vor scădea rapid valoarea opțiunilor.
Se recomandă a nu se negocia, in special a nu se renunta la optiuni, ele pot rămane valabile in orice circumstantă.
Scopul cumpărării de timp/al amanării este întotdeauna jocul învechit: de a extinde și pretinde; de confuzie și consternare; de escaladare si reconciliere, in asteptarea nemotivată logic de a se intampla ceva favorabil.
Este aceeași logică defectuoasă care reduce preocupările geopolitice reale și complexitatea intereselor la niveluri absurde de ignoranță cu jocuri ilogice.
Ceea ce face de fapt este să creeze o nouă categorie de eroare logică, apel la status quo.
Atlanta 29/06/2026