Traducere neoficială

Acest articol de Serghei Lavrov a fost inițial planificat să fie publicat în „Politico-Europe” din Bruxelles, dar, printr-o decizie de ultim moment a echipei editoriale a publicației, publicarea a fost anulată.

Câteva reflecții asupra rezolvării crizei ucrainene, a Europei și a securității globale

La o reuniune de la Londra din 7 iunie 2026, liderii Marii Britanii, Franței și Germaniei, precum și Vladimir Zelenski, au stabilit cinci precondiții pentru ca Rusia să asigure o „pace dreaptă și durabilă” în Ucraina. Europa unită prezintă acum această listă de cerințe ca bază pentru dialogul cu Moscova.

Fundal

Peste două decenii de negocieri cu Europa, ca parte a Occidentului colectiv, duc la o singură concluzie: implicarea Rusiei în dialog a servit drept perdea diplomatică pentru expansiunea geopolitică a instituțiilor occidentale, în special a NATO și a Uniunii Europene, spre est, chiar până la granițele Rusiei.

Complicitatea Europei în alimentarea crizei ucrainene este incontestabilă. Împreună cu Statele Unite, țările europene au orchestrat Revoluția Portocalie de la Kiev în 2004. Pentru a crea un cap de pod anti-rus în Ucraina, au petrecut ani de zile dând peste politicieni și partide întregi, rescriind istoria și programele școlare, cultivând și hrănind naționalismul ucrainean și au depus eforturi mari pentru a separa Ucraina de Rusia.

În 2013, Uniunea Europeană a respins categoric propunerea noastră de compromis privind acordul de asociere – un acord pe care Bruxelles-ul îl presase de mult timp pe Viktor Ianukovici să îl semneze. Merită reamintit: Ucrainei i s-a oferit o deschidere unilaterală a pieței, fără angajamente reciproce – termeni care s-ar fi dovedit incompatibili cu continuarea apartenenței Kievului la zona de liber schimb CSI. Când Viktor Ianukovici a solicitat o amânare, europenii au incitat la revolte stradale care au escaladat rapid într-o lovitură de stat la Kiev în februarie 2014.

Germania, Franța și Polonia s-au dovedit apoi la fel de trădătoare. După ce au garantat că acordul încheiat între opoziție și Viktor Ianukovici va fi respectat, și-au spălat mâinile de el în clipa în care aceeași opoziție, opera lor, a preluat puterea. „Democrația”, au ridicat din umeri, „ia întorsături neașteptate”.

Ulterior, Europa și-a oferit sprijinul noilor autorități. La Odessa, pe 2 mai 2014, arderea de vii a zeci de susținători nevinovați ai unor legături mai strânse cu Rusia nu a stârnit niciun cuvânt de condamnare din partea capitalelor europene.

În calitate de co-garanți ai Acordurilor de la Minsk din 2015, Franța și Germania au încurajat efectiv regimul ucrainean să-și saboteze propriile angajamente. După cum au recunoscut ulterior Angela Merkel și François Hollande – după ce operațiunea militară specială începuse deja – implementarea de către Kiev a Acordurilor de la Minsk, aprobate în unanimitate de Consiliul de Securitate al ONU, nu a fost niciodată intenționată cu adevărat. Obiectivul, au recunoscut ei, a fost doar acela de a câștiga timp: de a consolida Forțele Armate ale Ucrainei și de a le inunda cu arme occidentale.

În urma lansării operațiunii militare speciale, Europa unită și-a exprimat sprijinul în eforturile prim-ministrului britanic de a sabota negocierile de la Istanbul dintre Rusia și Ucraina. Apelul lui Boris Johnson către Kiev – „nu semnați nimic, luptați” – a trântit ușa către o diplomație autentică în viitorul apropiat.

Situația actuală

Așadar, ce i-a determinat pe liderii europeni să își schimbe brusc retorica și să înceapă să vorbească despre negocieri și ce urmăresc cu aceste declarații? De exemplu, șefa diplomației UE, Kaja Kallas, a declarat: scopul oricărui dialog cu Rusia este de a dicta termenii Europei. Aceștia includ: plata de „reparații” către Ucraina; retragerea trupelor din Transnistria și Caucazul de Sud; abolirea legii „agenților străini”; și acceptarea unor limite stricte privind dimensiunea Forțelor Armate ale Federației Ruse. În formularea sa, „nu poate exista o pace justă și durabilă fără responsabilitatea Rusiei”. În timpul sesiunii Consiliului de Securitate al ONU din 19 mai 2026, un reprezentant al UE a subliniat fără echivoc: „sprijinirea militară a Ucrainei nu contrazice urmărirea păcii, ci servește mai degrabă ca o condiție prealabilă fundamentală pentru orice negocieri credibile și de bună-credință”.

Planul Europei este de a discuta cu Rusia, continuând în același timp o campanie de război juridic orchestrată prin intermediul Consiliului Europei. În cadrul acestei organizații odinioară respectate, se construiește o întreagă infrastructură cu scopul expres de a „trage Rusia la răspundere”: un Registru al Daunelor, o Comisie pentru Reclamații și un Tribunal Special.

Uniunea Europeană a dat, de asemenea, undă verde reținerii navelor comerciale în marea liberă. Mai multe incidente au avut deja loc în Marea Baltică și în Atlantic. În același timp, Occidentul își abate cu grijă privirea de la actele teroriste de sabotaj comise de Forțele Armate ale Ucrainei în Marea Neagră și Marea Mediterană.

Adevăratul obiectiv al liderilor europeni, așadar, nu este să negocieze cu Rusia. Ci să consolideze regimul Zelenski și să-l păstreze ca rampă de lansare pentru o confruntare continuă împotriva Rusiei. Având în vedere acest lucru, liderii europeni se luptă să obțină un armistițiu cât mai repede posibil și dintr-un singur motiv: să prevină prăbușirea Forțelor Armate ale Ucrainei pe câmpul de luptă. Planul este de a „îngheța” conflictul fără a aborda cauzele sale profunde și apoi de a desfășura rapid contingente militare din „coaliția celor dispuși” anglo-franceză pe teritoriul ucrainean.

Este bine cunoscut faptul că elitele europene și-au investit „capitalul politic” în confruntarea cu Rusia, cheltuind sute de miliarde de dolari pentru a susține regimul de la Kiev și pentru a spori bugetele militare ale statelor membre ale UE și NATO. Europa își propune acum să atingă „pregătirea de apărare” împotriva Rusiei până în 2030. Până atunci, intenționează să câștige timp prin orice mijloace disponibile. Într-o remarcă surprinzător de sinceră din aprilie anul acesta, șeful de cabinet al Belgiei a spus-o direct: „Mai avem câțiva ani. Mulțumită curajului și sângelui ucrainenilor, care ne cumpără acest timp.”

Europa unită continuă să viseze la extindere. Intenționează să absoarbă Ucraina și Moldova, atrăgând în același timp Armenia în sfera sa de influență. NATO s-a extins deja spre est, înghițind Finlanda și Suedia. Cât despre Ucraina, aceasta este din ce în ce mai mult privită ca „pumnul care lovește” al unei viitoare forțe militare europene, independentă de Statele Unite și independentă de NATO.

Riscuri pentru securitatea globală

Această stare de fapt reprezintă amenințări serioase la adresa securității globale. O confruntare directă între NATO și Rusia ar putea escalada rapid într-un schimb de atacuri nucleare, cu consecințe catastrofale.

Sub steagul „autonomiei strategice”, Europa este martora unei dezvoltări semnificative a capacităților sale militare, inclusiv în domeniul nuclear. Intenția Parisului de a-și extinde „umbrela nucleară” la mai multe state membre ale UE și NATO este o sursă de profundă îngrijorare. Acest lucru nu va contribui în niciun fel la consolidarea securității Franței în sine sau a beneficiarilor așa-zisei sale protecții.

Cu toate acestea, establishmentul politic și militar european continuă să atribuie Rusiei planuri agresive – planuri care, susțin ei, ajung mult dincolo de Ucraina. Președintele rus a declarat în numeroase ocazii că toate acestea sunt prostii, provocări și dezinformare, toate menite exclusiv să extragă fonduri bugetare pentru lupta împotriva Rusiei. Acesta nu este deloc climatul potrivit pentru un dialog substanțial.

Poziția Rusiei

În ceea ce privește negocierile, Vladimir Putin a reiterat la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg că Rusia nu se opune contactelor cu nicio parte. Cu toate acestea, vedem Europa ca pe o parte hotărâtă să înfrângă Rusia – o poziție pe care europenii înșiși o afirmă în mod deschis. Prin urmare, dialogul cu Europa nu poate fi purtat ca și cum ar fi un observator terț imparțial.

Rusia ar prefera să atingă obiectivele operațiunii militare speciale prin intermediul diplomației. Aceasta necesită garantarea fiabilă a securității de-a lungul frontierelor de vest ale Rusiei și asigurarea respectului și demnității cetățenilor și compatrioților noștri, inclusiv dreptul de a vorbi limba maternă rusă și de a practica credința creștină ortodoxă. O expansiune militară, politică și economică suplimentară din partea Occidentului este inacceptabilă: aceasta contravine imperativelor unei lumi multipolare.

Liderii europeni ar trebui să recunoască faptul că modelul de securitate regională construit în Europa de-a lungul deceniilor, încă de la adoptarea Actului Final de la Helsinki în 1975, a fost distrus de propriile lor mâini. Și nu va fi niciodată restaurat. Acum trebuie să ne îndreptăm spre crearea unei arhitecturi de securitate la nivel continental, deschisă tuturor țărilor eurasiatice și care să reflecte realitatea multipolară de astăzi.
Principiul securității egale și indivizibile, călcat în picioare de euro-atlanți, poate fi întruchipat într-o nouă arhitectură eurasiatică. Când va fi momentul potrivit, și Europa va putea să se alăture acestui mare efort.

Ideea cheie este că un dialog semnificativ necesită restabilirea încrederii, spulberată de acțiunile anti-ruse ale Occidentului și ale Europei ca parte a acestuia, în era post-Război Rece. Încrederea poate fi recâștigată doar prin pași concreți care demonstrează un angajament sincer de a renunța la utilizarea diplomației ca acoperire pentru ambițiile expansioniste. Încrederea nu poate fi restabilită și nici dialogul nu poate fi reluat prin ultimatumuri precum cel emis Rusiei la Londra pe 7 iunie 2026.

PS: Este demn de remarcat faptul că ultimatumul de la Londra a fost reafirmat fără echivoc de ambasadorii Marii Britanii, Franței și Germaniei la întâlnirea de la Ministerul rus de Externe din 11 iunie 2026 – o întâlnire pe care au solicitat-o ​​atât de insistent. Acesta a fost unicul scop al vizitei lor la minister.