Revoluția dronelor

Radu

ÎNTREBAREA DE 20.000 DE DOLARI: POATE UN MOTOR DE MAȘINĂ DE TUNS IARBA SĂ ÎNVINGĂ O SUPERPUTERE?
Aritmetica războiului modern cu drone produce răspunsuri pe care strategii de la Washington preferă să nu le audă
De Leon Hadar

Un distrugător Aegis, bijuteria coroanei ingineriei navale de la sfârșitul secolului al XX-lea, cu echipaj format din sute de marinari extrem de bine pregătiți, detectează o amenințare care se apropie deasupra Mării Roșii. Computerul navei calculează. Căpitanul dă ordine. O rachetă Standard Missile-2, reprezentând geniu industrial și tehnologic american în valoare de aproximativ 2 milioane de dolari, se îndreaptă spre cer și își detonează ținta cu o precizie satisfăcătoare.

Amenințarea în această versiune particulară a unei scene care se desfășoară la bază cu o regularitate crescândă pe cerul disputat al lumii era o dronă din seria Shahed – fibră de sticlă simplă înfășurată în jurul unui motor de mașină de tuns iarba – care costa mai puțin de 20.000 de dolari.

Americanii au câștigat confruntarea. Dar ar trebui să-i dea de gândit pe oricine încă este investit în mitologia supremației militare americane, faptul că americanii pierd războiul aritmeticii.
Aceasta este ironia centrală a ceea ce strategii numesc acum revoluția dronelor, deși „revoluție” poate fi un cuvânt prea dramatic pentru ceea ce este, de fapt, o poveste foarte veche îmbrăcată în haine noi.

Imperiile s-au confruntat întotdeauna cu problema asimetriei costurilor, decalajul dintre costul unei mari puteri pentru a-și apăra poziția și costul unui adversar mai slab pentru a o contesta.
Britanicii au învățat această lecție în coloniile americane. Francezii au învățat-o în Algeria. Americanii înșiși au învățat-o, sau ar fi trebuit să o fi învățat, în Vietnam, în Liban, în Irak și în Afganistan.

Drona optimă nu este un argument nou. Este același argument, transmis prin cablu de fibră optică la 160 km/h.

Când Rusia a lansat invazia sa la scară largă în Ucraina în 2022, se aștepta ca Kievul să cadă în câteva zile. Când Statele Unite și Israelul au bombardat Iranul la începutul anului 2026, au anticipat prăbușirea rapidă a Republicii Islamice. În ambele cazuri, puterea militară copleșitoare nu a reușit să învingă partea mai mică și mai slabă.

Ucraina și Iranul nu au câștigat aceste confruntări în niciun sens convențional. Pur și simplu au refuzat să piardă așa cum ar fi trebuit. Și au refuzat, în mare parte, pentru că stăpâneau drona.

Aspectele economice nu sunt complicate, chiar dacă birocrația de achiziții de la Washington pare incapabilă din punct de vedere constituțional să le înțeleagă.
De fiecare dată când un interceptor de 2 milioane de dolari distruge o dronă de 20.000 de dolari, influența globală a unei superputeri se micșorează puțin mai mult. Înmulțiți acest raport de schimb pe mii de angajamente, pe mai multe teatre de operațiuni, pe ani de conflict și ajungeți la ceva care arată mai puțin ca o campanie militară și mai mult ca o hemoragie financiară lentă.

Strategia Iranului, la fel ca a houthilor înaintea sa, nu este de a învinge Statele Unite în luptă. Scopul este de a face costul intervenției occidentale atât de nesustenabil din punct de vedere politic și economic încât superputerea pur și simplu să înceteze să apară.

Aceasta este, desigur, o formă limitată de victorie. Dronele nu dețin teritorii. Nu semnează tratate și nu instalează guverne. Experiența Rusiei în Ucraina demonstrează că războiul electronic stratificat, apărarea aeriană pe rază scurtă de acțiune, camuflajul și dispersarea înseamnă că multe drone eșuează înainte de a-și atinge țintele, iar cele care reușesc adesea se luptă să obțină efecte decisive împotriva sistemelor întărite sau mobile.

Entuziaștii dronelor, ca fiecare generație de entuziaști ai celei mai noi arme minune, sunt predispuși la exagerări. Nu, un roi de Șahide nu va scufunda un grup de atac al portavioanelor. Nu, dronele FPV nu vor face ca divizia blindată să devină obsoletă mâine dimineață.

Dar această abordare ratează complet esențialul. Întrebarea nu a fost niciodată dacă dronele ar putea învinge o superputere într-o angajament la comandă. Întrebarea este dacă acestea pot crește costul intervenției suficient de mult, pentru suficient de mult timp, pentru a modifica calculul politic al superputerii. Și aici dovezile sunt destul de lipsite de ambiguitate.

Dronele nu erau activele unui concurent egal. Erau armele improvizate ale unei țări care lupta pentru supraviețuirea sa, asamblate din componente comerciale și pilotate de operatori care și-au învățat meseria pe console de jocuri. O superputere nucleară, și-a găsit flota de bombardiere strategice degradată de ceea ce s-a concretizat într-o operațiune foarte ambițioasă de drone de hobby.

Washingtonul a observat. Bugetul de apărare al SUA în 2026 este de așteptat să aloce aproximativ 7,5 miliarde de dolari doar sistemelor de combatere a avioanelor aeriene fără pilot. Beijingul, în mod caracteristic, gândește în cifre mai mari: China a lansat recent un program de lansare a unui milion de drone tactice până în 2026, în timp ce Statele Unite au raportat achiziționarea a 50.000 în 2025.

Deficitul de producție nu este un deficiu pe care mai multe linii bugetare ale Pentagonului îl vor acoperi. Acesta reflectă realități structurale mai profunde despre capacitatea industrială. oraș, lanțuri de aprovizionare și dorința de a construi lucruri rapid și ieftin, mai degrabă decât scump și perfect.

Concluzia
Problema mai profundă, ca întotdeauna, este culturală și politică, mai degrabă decât tehnologică. Statele Unite se agață încă de hardware care este prea scump pentru a fi pierdut. În războiul modern, dacă o armă este prea scumpă pentru a fi pierdută, este prea scumpă pentru a fi utilizată.

Schimbarea unei culturi militare construite în jurul unor platforme rafinate, de neînlocuit, către un model „atribil”, arme concepute pentru a fi consumate, nu conservate, necesită nu doar noi reguli de achiziții, ci o teorie fundamental diferită despre scopul puterii militare.

Pot dronele să învingă o superputere? Răspunsul, în mod caracteristic, este: Depinde de ce înțelegeți prin înfrângere. Nu pot cuceri una. Cu toate acestea, pot epuiza una, financiar, politic, strategic. Pot transforma fiecare intervenție într-un referendum privind dacă premiul merită prețul. Pot face aritmetica atât de nefavorabilă încât calculul reținerii începe să pară mai atractiv decât calculul angajamentului.

Istoria sugerează că este rar ca un imperiu să cadă în fața unei singure arme. Un imperiu cade atunci când costurile menținerii poziției sale depășesc voința politică de a suporta aceste costuri. Drona nu a inventat această dinamică. Pur și simplu a făcut-o mai rapidă, mai ieftină și mai accesibilă unei game mai largi de actori decât oricând.

Washingtonul ar trebui să considere acest gând clarificator, nu liniștitor.