| CD 1.912 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.148.155
SUMMITUL CAPILOR, XI SI TRUMP Se stie ca marea finantă internatională joacă traditional, talmudic la două sau mai multe capete incercand să castige la unul din ele si dacă se poate chiar la amandouă. Summitul de la Beijing arată că marile puteri caută reguli minimale, temporare, de tranzit pentru acomodare si supraviețuire într-o lume aflată la limita fragmentării spre o multi polaritate multilaterală. Parada a fost magnifică de ambele părti ca să impresioneze dar si deruteze presa si televiziunile, mesajele reale rămanand secrete pentru păstrarea unui echilibru al pietelor/burselor si al fatadei diplomatice. Nu a fost o întâlnire bilaterală între doi șefi de stat, ci o încercare de rearanjare a raporturilor de putere într-o lume aflată într-un moment de fractură istorică. In fapt a fost un dialog de tatonare intre Xi exponentul principal al lumii multi polare si Trump ca mesager, mai mult sau mai putin abil, el este bun in circotecile TV, un emisar al Marei Finante, unul din capetele la care joacă elitele, celalalt fiind UE si NATO. Conditiile si termenele la care s-au ajuns in vederea stabilirii unor reguli generale de coexistentă vor fi verificate de elite si confirmate sau dezavuate ulterior. Initial s-a foit si agitat UE că ar vrea să aibe convorbiri cu China, dar aparatul groi european si lipsit de competentele si flexibilitatea necesară a făcut ca SUA, celălalt cap al mizelor subterane, să decidă mai rapid si să fie primul cap ce verifca limitele admise cu avantajul că limitele sunt inclinate spre avantajul SUA si nu al UE. Evident că urmează ca si UE să vină la o tatonare de limite din directia intereselor europene. Dar aici este problema, interesele europene sunt mult mai diverse si nu toate converg, chiar sunt uneori in conflict. Lumea astepta ca acest summit să lămureasca cele trei crize: hegemonia SUA, razboiul din Orientul Apropiat si cursa pentru controlul tehnologic. Dar China nu vrea să mai discute problema hegemoniei, ea nu recunoaste nici o hegemonie si nimeni nu o poate obliga cumva să recunoască asa ceva, de aici a pornit parada summitului, in care China si-a expus toata grandoarea istorica si rafinamentul cultural lăsand a se vedea proiectia ce o poate avea această suită de valori la care se adaugă si incontestabila dominatie tehnologică. Parada lui Trump a vrut să impresioneze cu suita de 18 oameni de afaceri din domeniile de varf la nivel mondial. Insă toate aceste domenii dominante sunt totusi la imdemana materiilor prime din China si a părut mai mult ca au venit la cersit. În spatele fastului imperial de la Beijing – covorul roșu, garda de onoare, banchetul de stat, Templul Cerului și discursurile ceremoniale – se află o realitate rece: Washingtonul și Beijingul nu mai discută despre „cooperare intre state”, ci despre limitele in care lumea multipolară poate coexista cu Marea Finantă incă plină de mofturi imperiale si hachite hegemonice. Trump și Xi încearcă să stabilească dacă lumea poate funcționa fără un conflict deschis între America și China. Si de aceea, numeroși comentatori occidentali au vorbit despre „cel mai important summit geopolitic al ultimelor decenii”. Oficial, summitul este prezentat drept o continuare a armistițiului comercial convenit în octombrie 2025. În realitate însă s-au tatonat limitele si conditiile generale de acomodare, dar s-a discutat si războiul cu Iranul și consecințele acestuia asupra economiei mondiale. Trump a mers la Beijing pentru trei obiective majore: Al doilea să obțină sprijinul Chinei pentru stabilizarea situației din Golf și redeschiderea efectivă a fluxurilor comerciale prin Hormuz. Al treilea: să obțină contracte economice masive care să poată fi prezentate electoratului american drept o victorie – exporturi agricole, avioane Boeing, energie americană și investiții chineze în SUA. De partea cealaltă, Xi Jinping urmărește propriile obiective. China dorește limitarea sprijinului militar american pentru Taiwan. Aici se află adevărata miză a summitului: nu un simplu acord comercial, ci negocierea unei forme de coexistență între două centre de putere globale. Black Rock, Visa , JP Morgan si altii au primit răspunsul la cererile lor abia după o săptamană cand China a avertizat prin toate agentiile, ministerele si Banca Chinei că cetătenii din China continentală nu mai pot investi in occident si că au o perioadă de gratie de 2 ani de zile să-si aducă acasă capitalul investit in occident, ce totalizează cca. 51 de trilioane de dolari. Prezența lui Musk este extrem de semnificativă. Tesla depinde masiv de piața chineză și de infrastructura industrială chineză. În același timp, Musk este unul dintre oamenii-cheie ai revoluției AI și ai industriei spațiale americane. Practic, el reprezintă simultan interese industriale, tehnologice și geopolitice. Iar apariția lui Jensen Huang, liderul NVIDIA, poate fi văzută chiar mai important, dacă te iei după media americană si legendele Nvidia.. Rivalitatea pentru cipurile AI este prezentată de media ca adevăratul „război rece” al secolului al XXI-lea. China nu are insă o nevoie disperată de acces la tehnologiile americane de ultimă generație, se descurcă mai bine decat americanii chiar cu tehnologile di generatia anterioară, iar SUA se preface că încearcă să limiteze acest acces pentru a încetini ascensiunea tehnologică chineză. Dar in fapt suferă că nu mai au cui vinde cipurile, China avea 85% din vanzările cipurilor americane. Delegația de paradă a lui Trump a vrut să arate că discuțiile nu s-au limitat la diplomație clasică, ci ele au vizat viitorul economiei mondiale și controlul tehnologiilor strategice. Modul în care Xi Jinping l-a primit pe Trump este foarte relevant. China a organizat un ceremonial aproape imperial. Recepția grandioasă nu trebuie interpretată ca o expresie a afecțiunii personale, ci ca o demonstrație de civilizație și putere. Beijingul a vrut să transmită două mesaje: Xi Jinping joacă deliberat rolul unui generos „împărat-confucianist”, al liderului stabil și răbdător, în contrast cu imaginea occidentală a politicii americane considerate impulsive și instabile. În fond, între cele două state există o opoziție ideologică evidentă. America rămâne o putere democratică liberală, iar China este un sistem meritocratic confucianist de succes. Ambele state vor să evite relansarea unui război comercial total, care ar destabiliza economia globală. Xi Jinping a formulat unul dintre cele mai dure avertismente din ultimii ani, afirmând că problema Taiwanului este „cea mai importantă problemă” din relația SUA–China și că gestionarea greșită poate duce la conflict direct. Acest limbaj este extrem de grav si important în limbajul diplomatic chinez care a devenit mult mai direct fără vaguităti politicoase. Nu există niciun semn că problema Taiwanului a fost „rezolvată”. Nu există informații că SUA ar fi acceptat revenirea Taiwanului sub controlul Beijingului. Taiwanul rămâne protejat indirect de Statele Unite, iar Congresul american continuă să susțină livrările de armament către insulă. Totuși, este posibil ca Trump să fi acceptat o anumită temperare a retoricii americane și o amânare a unor decizii sensibile privind armamentul destinat Taiwanului, pentru a obține cooperare economică și energetică din partea Chinei. Cu alte cuvinte: nu s-a decis „revenirea Taiwanului la China”, dar pare să existe o încercare temporară de reducere a tensiunilor. Europa privește această vizită cu o combinație de neliniște și realism. Ceea ce inseamnă ca tot ce a cedat Trump chinezilor va ajunge in sarcina Europei să compenseze, căci Marea Finantă nu vrea să piardă nimic, nu vor nici un compromis care să le atingă profiturile parazitare. În plus, europenii observă că Trump este dispus la compromisuri pragmatice cu China, în timp ce relația sa cu aliații europeni rămâne adesea tensionată. În cercurile strategice europene există și o îngrijorare mai profundă: dacă SUA și China intră într-un armistițiu geopolitic stabil, Europa riscă să rămână izolată între două blocuri de putere care negociază direct interesele globale. Rusia privește summitul într-un mod diferit, Moscova stie că nu poate exista o apropierea excesivă dintre Washington și Beijing ce ar putea deveni problematică. Rusia beneficiază astăzi de tensiunea dintre SUA și China, deoarece Beijingul are nevoie de parteneriatul strategic rus si invers. Summitul Donald Trump si Xi nu trebuie înțeles ca o apropiere sentimentală între două state rivale, ci ca o negociere între două imperii moderne care vor să evite o confruntare directă într-o lume deja destabilizată. In care hegemonul este doar un agent al intereselor Marii Finante Internationale. Summitul de la Beijing pare să confirme o transformare majoră a epocii noastre, trecerea de la lumea unipolară dominată de America la o lume a marilor centre de putere, în care Washingtonul și Beijingul încearcă simultan să coopereze și să se limiteze reciproc. Trecerea de la varf, cu puteri discretionare, la linia comnună a respectării absolute a normelor internationale este o trecere dureroasă si nu lipsită de convulsii, care fac aceasta trecere dosebit de periculoasă pntru cei din preajmă. Atlanta 5/06/2026 |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
UN IMPERIU IN DECLIN
De CD
Motto: “„Nu vă lăsați potriviți după chipul veacului acestuia, ci prefaceți-vă prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: ce este bun, plăcut și desăvârșit.” ~ Scrisoarea lui Pavel către Romani
Este absurd să spunem că SUA poate emite obligațiuni[bilete de trezorerie] și nu poate emite monedă proprie a Statelor Unite si se folosete de dolarul tiparit de consortiul privat Federal Reserve. Ambele sunt promisiuni de plată, dar una îngrașă cămătarul kosher FD, iar cealaltă ar ajuta poporul american.
Refuzul de a se face eforturi pentru rezolvarea cauzelor comune, pentru binele comun pare că a devenit un blestem. Si asta face ca Statele Unite să alunece rapid spre disfuncționalitate instituțională și chiar instabilitate politicâ. Cugetarea liberă si gandirea critică sunt sufocate de ideologia progresistă și propaganda talmudică.
Valorile de care vorbesc americanii nu sunt nici pe departe valori morale ci extra liberale. Individualismul egocentric este atat de puternic in SUA incat nu-si mai crută nici aliatii. Deja Kisinger a spus-o: „cine nu este aliat al SUA este condamnat, dar a fi prieten al SUA este letal.”
Unii au observat mai demult ceea ce se poate observa mai usor astăzi. „Dominând peste tot, imperialismul american a devenit dușmanul popoarelor lumii întregi și s-a izolat din ce în ce mai mult. (…) Valul de furie al popoarelor lumii împotriva agresorilor americani este irezistibil. Lupta lor împotriva imperialismului american și a lacheilor săi va câștiga cu siguranță victorii din ce în ce mai mari.” – Mao Tse-tung, “Declarație în sprijinul războiului patriotic just al poporului panamez împotriva imperialismului american”, 12 ianuarie 1964.
Războiul Washingtonului si TelAvivului cu Iranul se prelungește, lună de lună, fără a se putea întrevedea un sfârșit apropiat, lumea este martoră la limitele foarte reale ale puterii globale a SUA si a mignonilor din TelAviv. Lumea este sătulă să audă amenințări cu devastarea totală alternate cu promisiuni de pace si devine din ce în ce mai clar că puterea militară a SUA nu mai este capabilă să supună nici măcar o putere de dimensiuni medii precum Iranul, cu atât mai puțin să țină restul lumii sub controlul său: Pax Americana.
Dacă SUA nu poate apăra si garanta pacea tărilor din Golf asta inseamnă că nu mai poate apăra nici petrodolarul, ultima schemă financiară care a mai slvat dolarul din 1973 incoace. Petrodolarul este instrumentul de exploatare a acestei ere decadente ultraliberale.
Editorul colaborator al “The New York Times”, Christopher Caldwell a făcut o predicție despre viitorul hegemoniei globale a SUA, sub titlul provocator „America este oficial un imperiu în declin”. Caldwell a continuat: „a avut șansa de a realiza ceva similar” retrăgându-se „într-o sferă de influență mai puțin extinsă” și „reorientând atenția americană asupra emisferei vestice”.
Caldwell considera că această strategie este potențial „fezabilă”, deoarece „sistemele imperiale durează doar atâta timp cât mijloacele lor sunt adecvate scopurilor lor”. În loc să se țină de acest plan, însă, Trump „a incercat să extindă imperiul în mod periculos” prin intervenția sa în Iran, care a devenit acum nimic mai puțin decât un „punct de cotitură în declinul imperiului american”.
Trebuie să mergem dincolo de criza din Iran pentru a explora atât cauzele mai profunde ale declinului global al SUA, cât și probabilele sale consecințe pe termen lung atât pentru Statele Unite, cât și pentru restul lumii occidentale.
Vârsta imperiilor nu mai este de 500 sau 200 de ani, epoca modernă, cu schimbările sale economice și tehnologice rapide, nu a făcut decât să accelereze declinul imperial.
Așadar, faptul că imperiul global al SUA, cu a sa „Pax Americana” a supraviețuit timp de 80 de ani (1945-2026) si ar trebui considerat mai mult decat cineva s-ar putea aștepta în mod realist de la un imperiu modern.
Pe măsură ce restul lumii se bucura de o redresare economică rapidă după ravagiile celui de-al Doilea Război Mondial, ponderea Americii în economia globală a scăzut de la un procent covârșitor de 50% în 1945 la mai puțin de jumătate din această cifră astăzi.
Folosind un indice numit PPC (Paritatea Puterii de Cumpărare) care măsoară valoarea reală a creșterii economice, FMI calculează că, în 2026, China produce 20% din producția economică globală, SUA doar 15%, iar Uniunea Europeană (UE) 14%.
China va avea o economie de 123 de trilioane de dolari până în 2040. Până atunci, țara va reprezenta 40% din produsul intern brut al lumii și va fi „superbogată”. Economia americană, prin contrast, va produce doar 14% din producția globală. Și Europa? Uniunea Europeană. va pretinde doar 5%.” ~ Robert Fogel, Premiul Nobel pentru economie.
În cei 80 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, economia SUA a crescut rapid, dar multe alte națiuni au crescut și mai rapid.
SUA și-au atins hegemonia globală după al Doilea Război Mondial prin menținerea unei dominații geostrategice de neclintit asupra masei terestre eurasiatice.
SUA a înconjurat continentul cu trei armate navale, sute de baze militare și mii de avioane cu reacție. Cu Moscova izolată geopolitic și Beijingul încă o putere în curs de dezvoltare, Washingtonul putea pur și simplu să stea linistit și să aștepte ca economia socialistă din ce în ce mai stagnantă a Uniunii Sovietice să se prăbușească și zecile sale de state satelit agitate să se elibereze – așa cum au făcut toate între 1989 și 1991.
Din 2001 până în 2021, atât administrațiile democrate, cât și cele republicane au supravegheat ocupații militare pe termen lung în Afganistan și Irak, care au costat mii de vieți americane, milioane de morți civili și trilioane de dolari.
În timp ce Washingtonul irosea aproximativ 5,8 trilioane de dolari pe acele războaie inutile și fără profit pentru guvernul american, dar fructuoase pentru bancheri, rezervele valutare ale Chinei au crescut de la doar 200 de miliarde de dolari în 2001 la un număr masiv de 4 trilioane de dolari până în 2014.
Bazându-se pe astfel de rezerve fără precedent, președintele Xi Jinping a lansat inițiativa sa „O Centură și un Drum”, în valoare de trilioane de dolari, care a pus rapid la punct o rețea de căi ferate, drumuri, conducte și porturi în Eurasia, de la Marea Baltică până la Marea Chinei de Sud.
Până când trupele americane și-au încheiat retragerea umilitoare din Afganistan în august 2021, China devenise puterea dominantă în Asia Centrală, iar poziția SUA în Eurasia începea să se destrame.
Trump a compromis NATO, cea mai mare și mai durabilă alianță din istoria militară modernă, presând Danemarca, membru fondator al alianței, să cedeze teritoriul său suveran Groenlanda, creând o criză gravă și obligându-i pe europeni să înceapă să acționeze autonom atât în ceea ce privește problemele comerciale, cât și cele de apărare.
Nici tentativa lui de a reboteza Golful Mexic in Golful Americii nu a reusit, tările din zona, mai putin SUA continuă să-l denumească in continuare Golful Mexic.
Intervenția lui Trump în Iran și blocarea aprovizionării cheie cu petrol către Asia, datorită închiderii Strâmtorii Hormuz, au slăbit alianțele bilaterale de lungă durată cu Australia, Japonia, Filipine și Coreea de Sud.
Miile de rachete pe care SUA le-au folosit apărandu-se si incercan sa apere tarile din Golf de Iran au redus, de asemenea, capacitatea de a apăra insula Taiwan și au forțat Washingtonul să înceapă să retragă stocurile de rachete din Coreea de Sud – expunând atât limitele puterii sale militare, cât și prioritatea redusă a Asiei.
La recentul summit Donald Trump cu Xi Jinping, președintele SUA a arătat o „lipsă îngrijorătoare de interes” față de Taiwan. „Incapacitatea Americii de a învinge armata mult mai mică a Iranului a ridicat întrebări cu privire la posibilitatea ca aceasta să ajute la apărarea Taiwanului de o invazie a continentului.”
După 1945, ascensiunea Americii către hegemonia globală avea să fie sinonimă cu ascensiunea petrolului, înlocuind rapid cărbunele ca principală formă de energie la nivel mondial și ducând la intervenții ilegale repetate ale SUA în Orientul Mijlociu în ultimii 70 de ani.
În ultimii ani, însă, Beijingul a lansat o revoluție în domeniul energiei verzi din soare și vânt, al cărei ritm accelerat, determinat de eficiența sa economică pură, are potențialul de a transforma o mare parte din economia globală, transformând simultan China în puterea economică preeminentă a lumii.
China și-a crescut producția totală de energie cu 16% în 2025, energia solară și eoliană reprezentând jumătate din capacitatea sa totală. Și așa cum China produce deja 80% din oferta globală de panouri solare, inovațiile sale recente în proiectarea bateriilor pentru vehicule electrice i-au permis să acumuleze 70% din producția globală de vehicule electrice.
În timp ce industria auto din China a crescut vertiginos în ultimii cinci ani, ajungând să acapareze 24% din producția globală de automobile în 2025 (și se preconizează că va ajunge la 35% în doar patru ani), cota de piață a orașului Detroit a scăzut la doar 16%, determinată parțial de retragerea costisitoare din producția de vehicule electrice de la revenirea lui Trump la putere.
Având în vedere că industria auto din Detroit, cel mai mare sector manufacturier din America, se luptă acum să supraviețuiască, împreună cu alte industrii, viitorul unei mari părți din producția americană pare din ce în ce mai sumbru.
În loc să pună în comun resursele limitate pentru a face față provocării schimbărilor climatice, națiunile principale ale planetei continuă să își majoreze bugetele militare, ceea ce duce la o creștere de 13% a cheltuielilor pentru arme nucleare numai în 2023.
Pentru a ține pasul cu China și Rusia într-o rivalitate între marile puteri, care este în mod clar în pericol de a deveni un nou Război Rece, SUA au început să-și reorganizeze triada nucleară în 2010, cu un cost estimat de 1,7 trilioane de dolari în următorii 30 de ani.
Conștiente de faptul că Coreea de Nord, înarmat cu arme nucleare, rămâne în siguranță în timp ce Iranul este devastat, chiar și statele de dimensiuni medii vor căuta, fără îndoială, siguranța armelor nucleare, ceea ce ar putea produce o proliferare periculoasă a unor astfel de arme care ar putea pune capăt lumii.
Deci nu este vorba de un conflict al civilizatiilor ci de o succesiune firească, necesară si asteptată. Samuel Huntington urmărea să respingă teoria „Sfârșitului istoriei”, prin care Francis Fukuyama susținea, în 1992, victoria democrației liberale și sfârșitul confruntărilor trecutului.
Risipind această iluzie considerată fatală, Samuel Huntington anticipa, dimpotrivă, o revenire în forță a identităților colective la scară mondială, insă gresea si el arătand că această revenire va alimenta conflictele viitoare.
Conflictele nu vor apare căci ambitiile gratuite si nejustificate nu mai găsesc nicăeri o rezonantă culturală, civilizatia biblică cu panopticul ei mitologic inspăimantător nu mai este accepat in nicio cultură.
Statele Unite sunt marcate de fundamentalismul protestant și se pretind investite cu o misiune divină, China insă nu manifestă nicio tendință mesianică și nu încearcă în niciun fel să salveze lumea.
China pune în practică principiul esențial al politicii sale externe: respectul pentru suveranitatea altor state și neamestecul în afacerile lor interne. Dacă este revendicată, singularitatea chineză este o singularitate printre altele și nu implică niciun privilegiu care să o ridice deasupra altor națiuni. Singularitatea chineză, din acest punct de vedere, este opusul excepționalismului american.
După cum explică Jiang Shigong, profesor de drept la Universitatea din Beijing, „soluția chineză înseamnă că China nu își va impune modelul de dezvoltare altor țări, așa cum a făcut obsesiv si compulsiv occidentul, ci va oferi mai degrabă un set de principii, idei și metode de dezvoltare, permițând altor state să caute o cale de dezvoltare adecvată propriului lor caracter național. Înțelepciunea Chinei va ajuta ca lumea să se schimbe în liniște, deoarece ea va da dovadă de încredere în sine și de maturitate politică.
Excepționalismul american este afirmarea unui „destin manifest” care justifică o hegemonie fără limite, întrucât aceasta ar rezulta din presupusa sa identificare cu Binele Suprem spre deosebire de Binele Comun, sau pentru comunitate.
Cele patru diferențe majore față de civilizația occidentală pentru chinezi sunt:
-„responsabilitatea primează în fața libertății,
– datoria înaintea drepturilor,
– grupul social înaintea individului,
– iar armonia prevalează asupra conflictului.”
Prin urmare, interpretarea libertariană occidentală a universalului este sursa problemei și nu universalitatea valorilor în sine. Iar dacă există o excepție chineză, aceasta constă tocmai în refuzul unui universal denaturat.
Acest universalism incluziv descalifică orice pretenție de dominație care ar îmbrăca masca unui universal denaturat. În această dialectică, universalul nu se realizează decât prin particular: fiecare țară aderă la ideea universală de libertate sau de democrație, dar îi aparține dreptul de a-i stabili termenii în deplină suveranitate.
În timp ce occidentul se erijează în depozitar exclusiv al universalului și încearcă să își universalizeze propria particularitate, abordarea chineză fundamentează un universalism autentic, pluralist și respectuos față de diferențe.
America imperială nu a oferit acestei planete mai multe șanse de schimbare decât marile puteri imperiale care au precedat-o.
Requiescat in pace Pax Americana.
Atlanta 7/06/2026
Din ciclul GURA PĂCĂTOSULUI ADEVĂR GRĂIESTE
Un articol excellent, informativ si educativ ce ne poate ajuta să intelegem adevărata situatie in care se găseste tara, Europa si intreaga lume.
Vă invit să il cititi in extenso cu mare atentie si luare aminte, dati click mai jos.
CD
SANCȚIUNI ECONOMICE SAU RĂZBOI ECONOMIC; FORȚA DREPTULUI SAU DREPTUL FORȚEI?
De Adrian Severin – https://www.estica.ro/news/sanctiuni-economice-sau-razboi-economic-forta-dreptului-sau-dreptul-fortei
“Utilizarea excesivă a sancțiunilor economice în numele apărării ordinii internaționale poate contribui tocmai la slăbirea fundamentelor juridice și instituționale ale acesteia.
Statele sunt libere să decidă cu cine întrețin relații economice, să restricționeze accesul la propriile piețe în limitele angajamentelor internaționale asumate și să reglementeze operațiunile desfășurate prin propriul sistem financiar.
Regula pacta tertiis nec nocent nec prosunt (convențiile nu pot nici dăuna nici profita terților) consacrată expres de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, stabilește că un tratat nu creează obligații și nici drepturi pentru state terțe fără consimțământul acestora.”
“Practica impunerii unilaterale de „sancțiuni economice” de către statele care și-o pot permite, împotriva statelor a căror politică acestora nu le place și care se află la o distanță mai mică de lungimea brațului lor, a devenit în ultimii ani un fapt banal. UE și SUA, erijându-se, în același timp, în procurori, judecători și jandarmi globali, au adoptat zeci de „pachete de sancțiuni” cărora le-au fost supuse Belarus, China, Cuba, Iranul, Rusia, Siria, Venezuela etc. Cetățenii planetei iau act de decizia sancționării ca despre ceva normal.
Unele state terțe, printre care și România, respectă aceste „sancțiuni”, fără să cerceteze temeiul lor legal, în sensul că le aplică statelor sancționate, deși nu au raporturi controversate cu acestea și, prin efect de recul, propriile lor interese sunt afectate.
Întrucât sancțiunile economice, mai ales cele unilaterale și arbitrare, constituie veritabile acte de război economic, afectând nu doar instituțiile publice ale statului țintă, ci întreaga populație civilă, ele ar trebui să primească în dreptul internațional pozitiv o reglementare mai apropiată de cea rezervată instrumentelor de coerciție cu impact sistemic grav.”