CHIAR AȘA?!

STRIGOIUL LIICEANU STRIGĂ STRIGOII
– Secta liiceano-pleșo-patapievicistă, înțărușată
De Av Marian Nazat – https://www.art-emis.ro/jurnalistica/strigoiul-liiceanu-striga-strigoii-secta-liiceano-pleso-patapievicista-intarusata

Strigoii lui Gabriel Liiceanu, ca și ai mei, de altfel, „au ca singură trăsătură de unire cu cei folclorici faptul că «nu putem scăpa de ei»” [1]… Unul dintre acești vârcolaci este chiar autorul volumului „Strigoii noștri”, indiscutabil cea mai anostă, jalnică pe alocuri, scriere a sa. Ca orice moroi, nici închipuitul filosof de pe malurile Dâmboviței n-are regrete, n-are remușcări, ci numai certitudini, deși vârsta ar fi trebuit să-i potolească nițeluș avântul în ponegrirea altora.

Geaba mărturisirea-i că „trecerea vremii și sporul de experiență care vin odată cu ea te fac mai înțelept și mai puțin crunt în judecată” [2]… Din păcate, ioc măsură și obiectivitate, deși, de pe ultima copertă, cineva de la editura deplorabilului inchizitor scrie cu slinoasă ipocrizie și slugărnicie că narcisiacul patron îi cheamă pe politicieni, demnitari sau pe poeții de curte lipsiți de scrupule și neiubitori de țară la… „lumina adevărului”! Care adevăr, bibicule? stai și te întrebi, năucit de ditirambele acestor „silabe imprimate pe dos”!

De la un capăt la altul, cartea nu-i decât o „scuipătură orientată către încălțările băiatului proțăpit” [3] în fața moralistului fără morală al grupului de oportuniști pripășiți cu fanatism scabros pe lângă Cotroceni de la nefasta înscăunare a lui Traian Băsescu încoace. Arar flegmele liicene cad pe rama încălțării țintei și jumătate pe jos, nu „dau cuțit” [4] neam, ca să folosesc termenii din jocul care i-a marcat nu doar copilăria, ci și senectutea, iată…

Da, da, căci, „jocul ăsta, «la cuțit», avea o mare valoare educativă! Era de fapt o bornă, un punct de răscruce, o graniță între două vârste. Ori rămâneai toată viața un profesionist al scuipatului și deveneai solidar cu obiceiul de a scuipa pe stradă, ori te făceai băiat mare; înțelegeai că expectoratul golănesc nu e cea mai frumoasă carte de vizită și te apucai de învățat și de sporturi mai onorabile” [5].

Ei bine, „micul derbedeu” de odinioară a rămas un „profesionist al scuipatului” prin cuvinte și de aici greața provocată de gașca spiritelor alese, cu operă minoră în cultura băștinașă, s-o recunoaștem pe șleau! Apropo, destule poezii păunesciene vor dăinui în cartea de literatură a neamului de la Gurile Dunării, spre deosebire de comentariile școlărești ale sectei liiceano-pleșo-patapieviciste (ori patapieviciate?)…

De aceea, Adam Michnik nu se sfiește să-l urecheze public, declarând că, „în urmă cu 20 de ani, Gabriel Liiceanu era un acuzator al altora. Atunci, el îi certa pe cei care nu fuseseră destul de anticomuniști.
– Filosoful trebuie să fie foarte precaut „când îmbracă hainele procurorului” [6]!
– „Un arogant și polonezul ăsta!” [7] îi răspunde îmbuibat de sine insul stăpânitor al adevărului absolut, îngânat complice de „prietenul Horia”. Horia Patapievici, ce naiba! Credeam că l-ați dibuit, fiindcă prietenul la… ocară se cunoaște și cine se-aseamănă se adună în ticăloșia civică!

Anticomunistul feroce și inflexibil, după ce o elogiază, pe bună dreptate, pe Elisabeta Rizea, de pildă, cade din nou în penibil mărturisind că „nu le vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători magistraților noștri că au aruncat lasoul asupra fiarei lăcomiei, fie și în acest ceas târziu al lungii noastre tranziții” [8]…

Dumnezeule, nu i-o fi tremurat mâna mâzgălind vocabula „lăcomie” în casa spânzuratului? Altminteri, și după ororile judiciare cărora le-au căzut victime „dușmanii poporului” au fost destui care i-au ridicat în slăvi și le-au închinat ode procurorilor și judecătorilor deveniți, voluntar, instrumentele torturii comuniste. Nimic schimbat în eterna și fascinanta Românie, nu?

Ros de ura intratabilă și mereu în exces, semnatarul „Apelului către lichele” nu se dezminte nici la bătrânețe, una ce-l desfigurează ireversibil, și-i împarte pe români în ai lui și ai nu știu cui, că nimic nu-i mai simplu decât să scornești inamici.
Oare va sosi clipa în care, bântuit de sentimentul de vinovăție, Gabriel Liiceanu, un taliban detestabil în slujba puterii începând din 2004, să-și facă un proces de conștiință și să ni se spovedească altfel?

Că nu eu am pupat bucile „providențialului Băsescu” un deceniu întreg de turpitudine și nici nu l-am susținut nevertebrat pe unul ca Iohannis, și nici n-am cerut patetic clonarea bolojanului (noul „Mesia” al României) și nici n-am transformat-o pe Emilia Șercan în Ioana d’ Arc, și… Ehe, și câte ar mai fi de zis, însă atât pentru o apariție editorială dezgustătoare! Într-adevăr, și aici gândim aidoma, „ceea ce este cu adevărat diabolic este mai puțin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci. (…) Este pervertirea și ruinarea pe dinăuntru a înseși criteriilor adevărului.

Și, în sfârșit, este procedeul prin care minciuna este instalată de preferință într-un cuvânt al adevărului” [9]. Vasăzică, scuipi cu discernământ, sub pretextul că ai curăța haznaua publică!

A, și la naiba cu atâta fereală, tocmai matale, bibicule, să-ți lipsească curajul, zău că nu-ți șade bine! Păi, să-l zugrăvești pe Mircea Dinescu în toate culorile diavolești, să-l faci cum îți vine la gură și să-l pitești în dosul sintagmei „pedagog valah”? Nu-i onorabil, stimabile, zău, să fim bărbați, nu lichele!
Bleah, sinistre timpuri trăim, de vreme ce strigoii strigă… „Strigoii!”

NOTE:
[1] Gabriel Liiceanu, „Strigoii noștri”
[2] Ibidem, op. cit
[3] Ibidem, op. cit
[4] Să-l lăsăm pe Gabriel Liiceanu să ne explice ce înseamnă aceasta: „Ca mici derbedei ce eram, jucam din când în când un joc pe care-l numiserăm «la cuțit». Stăteam înșirați ca rândunelele pe gard, iar unul dintre noi, ales prin tragere la sorți, rămânea în picioare pe trotuar. Fiecare avea dreptul la o scuipătură orientată către încălțările băiatului proțăpit în fața noastră. Dacă scuipatul cădea pe bombeu, trebuia să cobori de pe gard și să-l ștergi. Dacă nimerea jumătate pe rama încălțării, jumătate pe jos, atunci «dădeai un cuțit»: se considera că reușiseși să fixezi pantoful în asfalt și nefericitul astfel țintuit locului rămânea pe trotuar pentru încă o rundă”.
[5] Citat de Gabriel Liiceanu în „Strigoii noștri”
[6] Ibidem, op. cit
[7] Ibidem, op. cit
[8] Ibidem, op. cit”
[9] Denis de Rougemont, „Partea diavolului”, citat de Gabriel Liiceanu în „Strigoii noștri”.
sursa – https://www.activenews.ro/opinii/Av.-Marian-Nazat-STRIIGOIUL-LIICEANU-STRIGA-STRIGOII-Secta-liiceano-pleso-patapievicista-intarusata-205347 – 24 mai 2026