Eduard Dumitrache: Filmul „Fjord” este despre adevărata față a totalitarismului birocratic. Birocrațiile transnaționale încearcă să șteargă particularismele culturale și religioase pentru a crea un individ standardizat, ușor de manevrat
Articole relaționate
Cazul Bodnariu: Familia aduce Barnevernet și Norvegia în fața CEDO
Răzbunarea Norvegiei: Soții Bodnariu, puși sub acuzare pentru violențe împotriva minorilor
Peste 6.000 de români au protestat la Londra și Roma pentru susținerea Familiei Furdui, un al doilea Caz Bodnariu
Oficial: Familia Bodnariu va fi reîntregită! Copiii se vor întoarce la părinți. George Alexander: Așteptăm eliberarea tuturor copiilor români!
ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!
Filmul „Fjord” este despre adevărata față a totalitarismului birocratic. Este o reconfirmare internațională a regizorului român Cristian Mungiu și echipei sale, totodată și o dezbatere politică și culturală vitală pentru supraviețuirea societății noastre. Dincolo de ecrane, filmul va căpăta o viață proprie, devenind un text de referință în confruntarea ideologică a epocii noastre: Statul împotriva familiei.
Faptul că o asemenea temă a ajuns pe podium la Cannes, aducând oglinda unui abuz sistemic, este o minune. Scenariul a fost inspirat de cazul familiei Bodnariu din anul 2015, când părinții au fost deposedați abuziv de cei 5 copiii ai lor de către Statul norvegian.
Criticii progresiști s-au grăbit deja să catalogheze filmul drept un catalizator al „fanatismului” sau al „obscurantismului”, speriați de faptul că Mungiu îndrăznește să pună oglinda în fața unui sistem birocratic propus ca etalon al viitorului. Cazul familiei Bodnariu, care a stat la baza scenariului, nu a fost o simplă răbufnire a comunităților creștine, ci un semnal de alarmă global pentru oricine mai crede în sacralitatea familiei și în dreptul inalienabil al părinților de a-și crește copiii.
Birocrația norvegiană, prin instituții ca Barnevernet, nu aplică valori universale, ci o dogmă modernă care consideră că statul deține copiii, iar părinții sunt doar niște simpli administratori temporari, buni de înlocuit la prima abatere de la manualul de corectitudine politică.
Mobilizarea internațională care a urmat cazului Bodnariu nu a fost un exercițiu de radicalism, ci o reacție naturală de autoapărare a societății civile în fața unei agresiuni statale fără precedent. Ceea ce stânga globalistă numește „insurgență conservatoare”, în realitate este o trezire la realitate a majorităților tăcute, care refuză să își lase copiii formatați de ideologii de laborator.
În confiscarea autorității parentale Statul norvegian/progresist s-a proiectat ca noul „Dumnezeu”, „Părintele suprem” care știe mai bine ce să facă cu copiii oricui, părinții fiind doar niște simpli administratori temporari, buni de înlocuit la prima abatere de la manualul de corectitudine politică. În acest context,
România a fost refugiul pentru familia Bodnariu. Din România s-a organizat rezistența, o instanță a normalității și a rezistenței umane. Ni se propune adesea modelul țărilor nordice, lăudându-se „birocrația funcțională” din Norvegia. Dar ce se ascunde, în fapt, în spatele acestei măști a bunelor intenții tehnocratice?!
Atacul asupra familiei tradiționale este adevăratul asalt global. Birocrațiile transnaționale, fie ele de la Bruxelles sau din capitalele ultra-progresiste, încearcă să șteargă particularismele culturale și religioase pentru a crea un individ standardizat, ușor de manevrat. În acest sens filmul „Fiord” este un manifest pentru umanitate, o realizare cinematografică remarcabilă tocmai pentru că refuză să demonizeze naturalul. Privitorul empatizează cu părinții din film nu pentru că sunt „înalți și frumoși”, ci pentru că iubirea părintească este o valoare universală, mult mai veche și mai profundă decât orice directivă de protecție a copilului.
Filmul ne obligă să reflectăm la o dilemă etică fundamentală: în ce fel de lume vrem să trăim? Într-una a birocrațiilor perfecte, reci și robotizate, sau într-una a comunităților organice, unde familia rămâne ultima redută a libertății umane? Calea de mijloc nu este resemnarea, ci celebrarea premiului ca pe un triumf al adevărului strigat din rândul celor mulți.
CINE ÎL FINANȚEAZĂ PE CRISTIAN MUNGIU?!
ȘI DE CE?
De Diana-Maria Brăgaru – https://www.activenews.ro/opinii/Diana-Maria-Bragaru-Cine-il-finanteaza-pe-Cristian-Mungiu-Si-de-ce-205387
Cât a costat ultimul film al lui Cristian Mungiu, „Fjord”?!
Aproximativ 4750000 euro.
Din care statul român a contribuit cu 3,5 milioane lei cca 703.538 – 700.000 euro. Ca să știți pe ce dă statul banii.
Cine a dat restul de 2.750.000 euro?!
Nu știm!
Faptul că majoritatea filmelor lui Mungiu au fost departe de sumele investite în ele este, normal, irelevant! Că „întâmplat” să fie neomarxiste e, normal, o „coincideță”!
Oricum, iar am ratat ocazia să-mi arăt patriotismul, aclamând premiul primit de către Cristian Mungiu, fratele ONG-istei progresiste Alina Mungiu-Pippidi, fiul lui Ostin Mungiu, șeful PCR la UMF Iași în vremea lui Ceaușescu.
Care în 1971 a plecat în America, unde a lucrat timp de un an la un institut de cercetare a cancerului. Și s-a întors, dom’le! Cu semne de întrebare privind colaborari cu Secu ori KGB? Zvonuri. Oameni răi și invidioși!
… Ce să fac, sunt foarte circumspectă când un festival progresist de film oferă premiul cel mare pentru un film care pare anti-progresist.
Pentru mine activitatea lui Cristian Mungiu spune mai multe decât un milion de cuvinte.
1. FIlmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007)
PRO-AVORT! Tematica „trupul meu alegerea mea”. Progresism pur.
2. „După dealuri”. Film LGBTQIA+!
Un film care combate „obscurantismul dogmei religioase”: ortodocșii sunt niște nenorocit de fundamentalisti religios, izolationisti, lipsiti de educație care distrug vieți omenești! Mungiu condamna proletar abuzurile clericilor și a subjugarea femeilor în biserică (Cazul Tanacu).
3. Filmul „Bacalaureat” din 2016.
Ce sa vezi, este despre cât de coruptă e România. O critică pe față a valorilor tradiționale românești și o preamarire valorilor occidentale.
4. „R.M.N.” FIlmul din 2022. Românii sunt prezentati ca rasiști, xenofobi. Mungiu ne arată cum transilvănenii sunt dușmani ai imigranțor. Dacă atacul la populația majoritară acuzată ca e intolerantă nu e progresism pe față, să ma ierte Dumnezeu!
Și suntem siguri că „Fjord” pune sub semnul întrebării valorile occidentale?
Eu am dubii!
Plus ce s-a întâmplat la gala.
Tilda Swinton i-a sarutat mana lui Mungiu, ca răspuns la sărutul lui de mână.
Tilda este o mare susținătoare a LGBTIAQ+. Se declară queer.
Si întrebarea care apare pe cale de consecință logică este de ce o actriță care e un „LGBTQIA icon” e așa mare admiratoare a lui Mungiu, care nu, e, totuși unul dintre cei mai mari regizori ai lumii.
Totuși, Tilda nu e o actriță oarecare care să se milogeasca pentru roluri.
Iar Mungiu nu e Coppola. Și atunci?!
Așa ca pe mine să mă scuzați.
Felul ăsta nu îl accept și nu îl servesc nici altora. Așa cum nu am aplaudat o puștoaică care cântă rock despre consumul de pastile, despre aruncat de la etaj când te-ai saturat de viață, despre sex oral deep-throat, despre asfixie erotică și satanism deghizat în „simplu goth” „pentru că e româncă”.
Statul Român a finanțat filmele lui Cristian Mungiu cu peste 4 milioane de euro. Nu a recuperat nici a zecea parte din bani!
(I-am rugat pe distinșii progresiști să mă lase în pace. De nenumărate ori. I-am avertizat că dacă mă supără, caut până în pânzele albe și nu le va plăcea ce voi arăta public. Tot nu vor să înțeleagă! Acesta este rezultatul atacului la persoana pe care l-au întreprins ieri, prin asmutirea a peste 300 de conturi asupra mea!)
Iubitorilor de progres le place transparența când vine vorba despre bani publici dați unor firme private!
Și mie îmi place transparența, de aceea am început să caut sumele investite de statul român în filmele marelui regizor Cristian Mungiu! În fond sunt bani de la buget, nu?!
Și tuturor ne place transparența!
Centrul Național al Cinematografiei (CNC) este o instituție publică aflată în subordinea Ministerului Culturii.
CNC finanțează proiecte culturale. Cum e și normal, de altfel.
Totuși, un stat condus de către guverne responsabile, de buni manageri, încearcă să se asigure că investițiile măcar se amortizează și împrumuturile din banii statului revin în buget.
Adică, dacă statul nu câștigă nimic, măcar să nu piardă!
E adevărat că pentru cultură, profitul nu este o condiție, dar măcar să se recupereze banii ar fi un pas înainte. O dovada de respect pentru contribuabil.
Acest lucru nu s-a întâmplat in cazul regizorului Cristian Mungiu!
Mai ales că vorbim despre un așa „mare regizor”, cu „filme atât de bune”, insuccesele de casă rămân un mare mister (da, sigur!).
Totalul banilor primiți de către Cristian Mungiu de la statul român (prin CNC) pentru extraordinarele filme ale Cristian Mungiu din anul 2005 până în prezent este de circa 3.800.000 – 4.200.000 euro – sumele variază în funcție de cursul valutar.
Pe baza datelor publice disponibile în prezent, defalcarea aproximativă arată așa!
– Pentru filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” din 2007, Cristian Mungiu a primit de la stat in jur de 350.000 de euro.
– Filmul „Amintiri din Epoca de Aur” din 2009, Mungiu a primit din bugetul țării între 300.000 – 500.000 euro (estimativ, fiind un proiect colectiv)
– Pentru filmul din 2012, „După dealuri”, Mungiu a primit între 600.000 – 700.000 euro (echivalent a cca 2,8 mil. lei) din banii contribuabililor.
– În filmul „Bacalaureat” din 2016 a băgat cca 400.000 euro (1,91 milioane lei) din banii poporului în firma lui Mungiu.
– Filmul R.M.N. din 2022 a costat statul român cca 1.000.000 euro (4,455 milioane lei).
– Filmul Fjord, din 2026 I-a costat pe români cca 700.000 euro.
Notă bene: Acestea sunt sume alocate direct de CNC (credite nerambursabile parțiale/împrumuturi). Cifrele exacte NU SUNT toate publice în detaliu; totalul este o estimare bazată pe surse de presă de încredere și rapoarte CNC.
Detalii:
Banii de la CNC nu merg direct în buzunarul personal al lui Cristian Mungiu.
Statul dă banii producătorului (companiei de producție), nu regizorului personal.
Pentru filmele lui Mungiu, producătorul principal este de obicei Mobra Film (casa lui de producție).
Mungiu este adesea și regizor, și producător (sau co-producător), deci el controlează indirect banii prin firma lui. Bine-nteles, banii sunt destinați producției filmului, adică salariile echipei, actori, locații, tehnică, post-producție șamd.
Bref!
CNC semnează contractul cu compania de producție (firma lui Mungiu, Mobra Film, pentru Fjord).
Suma intră în bugetul de producție al filmului.
Din acest buget, Mungiu primește un onorariu de regizor și un eventual profit deoarece este producător dacă filmul face bani.
Finanțarea este de obicei nerambursabilă parțial sau sub formă de credit care trebuie returnat parțial din încasări.
Deși majoritatea finanțărilor sunt parțial credite rambursabile, recuperarea reală este slabă din cauza încasărilor mici pe piața internă și a mecanismelor de returnare ineficiente. Cele mai multe proiecte sfârșesc cu CNC devenind coproprietar parțial pe film.
Despre cine mai finanțează filmele lui Cristian Mungiu într-un material viitor.