| Calin Kasper 198 aprobate calin.kasper@gmail.com 188.105.203.80
Desaga scriitorului (6) „Comisia însă, precum şi Consiliul din Abrud, n‑au putut fi înşelaţi asupra caracterului belic al acestei înscenări, care i‑a surprins pe toţi prin buna rânduială şi iuţeala cu care s‑a desfăşurat. De asta comisia şi‑a dat toată osteneala să afle de unde a pornit provocaţiunea. Avându‑l a mână pe iniţiator şi strângându‑l în pinteni, puteau spera că acesta le va dezveli firele care vor duce la ductori. Cunoscându‑şi îndatoririle, comisia s‑a pus pe dată pe lucru. Zvonul a pornit de la Conţ Lup din Albac, care a dus faima birăului sătesc, Ispas Todea. Acesta, fără să verifice faima, l‑a trimis pe acelaşi Conţ la judele nobiliar Bisztrai Joszef. Dar în drumul lui, Conţ Lup a alarmat toate satele pe unde a trecut, cea ce a făcut ca toti bărbaţii în putere să pună mâna pe arme. – Asta ne arată că, dacă la 17 iunie Iancu a conchemat o adunare cu popor armat, luând noi hotărârea de a‑i opri pe valahi de la acest pas periculos, ei au venit la Câmpeni fără arme doar ca să ne înşele, fiindcă armele, deja preparate, le‑au lăsat cu toţii după uşă! spuse comisarul Cozma Pal parcă cu un glas obosit şi lipsit de energhie. (Părea că deja pierduse o parte din încrederea că le mai sta în putinţă a dispune molcomirea olahilor, aducând liniştea în comitat.) Să vedem dacă vom putea ajunge la ductorii care au pus la cale planul acestor exerciţii belice, ca să‑i prindemu. Cred că vă daţi sama cu toţii ce evenimente sângeroase s‑ar fi putut petrece, dacă întradevăr ar fi venit spre Câmpeni soldaţii trimişi de la guberniu, ca să ne aducă ajutor proaspăt. Eu vă spun că la o templare, cu atât de mult popor armat, nici zece companii secuieşti n‑ar fi putut ţine piept puhoiului românesc. Comisia, ca un copoi bine dresat, ce ştia lua urma vânatului, a aflat că Lup Conţ primise faima venirii soldaţilor străini de la Nicolae Rus, care a aflat‑o de la Dumitru Onieţ, cel căruia i‑a fost adusă la cunoştinţă de Mitu Todea, cara a aflat‑o de la Ioan Sârba iar acesta de la Ioan Trif, căruia i‑a fost şoptită la ureche de către Molnar Furici, care o auzise de la Nicolae Trif. Nicolae Trif însă, nu s‑a prezentat în faţa comisiei pentru declaraţie, fiindcă, se spunea, era tare morbos. La următoarea chemare de tulnic, în seara din 20 iunie, cu fapte asemenea cu cele din ziua espirată, comisia a avut mai mult noroc. Ajungând la capătul firului, adică la Vasile Motora, acesta, sănătos‑tun, s‑a înfăţişat în faţa Comisiei cu toată energhia, spunând că, pe de o parte fiindcă ziua amurgea, iar pe de alta deoarece era foarte înfricoşiat, văzând pe coama muntelui mişcându‑se neşte pete alburii, le‑a crezut a fi soldaţi îmbrăcaţi în sumane albe şi s‑a grăbit să dea alarma. Dar mai târziu, venindu‑şi în fire şi privind dendelete, şi‑a dat sama că acele pete alburii nu erau altceva decât o turmă de oi care păşteau.” Deci Avram Iancu, dacă a văzut că la adunarea din 17 iunie muntenii n-au avut voie să poarte arme, şi-a verificat mai întâi cursorii care purtau ordinele de la Sediul lui de la Câmpeni, la decuriile de prin văgăunele munţilor. Ordinul de anulare al purtării armelor a ajuns pretutindeni. Apoi, ca să aibă motiv de a face un exerciţiu de mobilizare, a simulat un atac străin dinspre Albac, de pe muntele Pietroasa, justificând astfel reacţiile de apărare ale muntenilor. După al doilea exerciţiu de mobilizare, cel de pe timp de noapte din data de 20 spre 21 iunie, Iancu schimbă strategia şi-l trimite pe Vasile Motora la comisie, care le spune că el, la murgirea zilei, s-a înşelat, luând o turmă de oi care se mişca pe culmea muntelui, drept soldaţi străini care se pregăteau să atace Bistra. Avram Iancu a ştiut dinainte cum va reacţiona comisia şi a luat toate măsurile necesare ca s-o „aducă în absurde”, împiedicând-o totodată în a-şi atinge „propusul”. |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Desaga scriitorului (7)
Deşi n-am epuizat subiectul, să lăsăm pe moment istoria şi să ne întoarcem în prezent. Colaborarea mea cu Călin Georgescu mi-a oferit ocazia ca să înţeleg şi să aprofundez programul de ţară „Hrană, Apă, Energie”. În acest articol vreau să aduc câteva completări la acest program.
Vă mai aduceţi aminte de versul lui Eminescu? Acela cu Râul şi Ramul? Combinaţia aceasta de două cuvinte nu este de loc întâmplătoare. Fiindcă programul „APA” este intim legat de programul „PĂDURE”.
Austriacul Viktor Schauberger, un vizionar şi inventator atipic, a făcut profunde observaţii asupra naturii, cu care a pus toată muscărimea de savanţi şi ţânţărimea de deştepţi în situaţia de a da din umeri. Curge apa numai la vale? Foarte bine. Atunci cum de izvoarele nu izvorăsc la câmpie, ci doar din creierul munţilor, acolo de unde încep să curgă toate râurile lumii? Cine urcă apa la înălţime, ca ea să izvorască din munţi? Şi aici ştiinţa omenească s-a blocat.
Schauberger spune că acolo unde se defrişează pădurea, dispar izvoarele. El pretinde că pădurea lucrează ca o pompă uriaşă, care urcă apa la deal, tot aşa cum ea urcă, fără pompe, într-un copac înalt de 30 de metri. După legile hidraulicii, ca să urci apa la 30 de metri, ai nevoie de pompe care să producă o presiune de cel puţin 3 bari. Ori este evident că natura lucrează altfel, mult mai inteligent decât bănuieşte omul.
Şi la noi au început să sece izvoarele. Este efectul despăduririlor fără cumpăt, mai ales ilegale. Programul „APĂ” presupune şi programul „PĂDURE”, care trebuie să stârpească din rădăcină furtul de lemn. În 2019, Călin Georgescu m-a rugat să-i dau cartea „Tămduitorul”, unde abordez literar multe subiecte, pe care dânsul le-a prevăzut în programul său, precum eficientizarea instituţiilor statului. Din păcate la ora aceea, cartea era disponibilă doar în format electronic. Ulterior am reuşit s-o editez şi în format print, pe Amazon.
În 20 decembrie 1989 judeţul Timiş devenise liber de comunism. Sistemul de represiune se prăbuşise şi guvernul îşi pierduse acolo puterea. În romanul „Tămduitorul”, un fost legionar din „Legiunea Franceză”, se întoarce în ţară, cu gândul paşnic de a-şi înjghea o gospodărie şi de a-şi întemeia o familie. Dar guberniul globalist se leagă de viaţa lui şi legionarul reacţionează dur. Conflictul escaladează şi legionarul, pe care toţi din jurul lui aveau să-l numească „Căpitanul”, după ce înfrânge două brigăzi motorizate trimise împotriva lui, reuşeşte să scoată de sub tutela guberniului de trădare naţională o zonă muntoasă dintre Arieşeni, Câmpeni, Abrud şi Zlatna, unde înfiinţează o administraţie românească.
Căpitanul desfiinţează jandarmeria, poliţia şi pompierii, înfiinţând două corpuri de voluntari, străjerii şi cercetaşii, care preiau în localităţi rolul de păstrare al ordinii şi lupta contra infracţiuilor de orice fel. Căpitanul considera că printre cele mai grave infracţiuni, se afla tăierea ilegală a pădurii, pe care avea s-o curme cu toată brutalitatea. Iată fragmentul din acest roman pentru azi. Mâine va urma partea a doua:
„Cum ajunse la Sediu, Căpitanul îl primi pe moş în audienţă.
— Să iertaţi îndrăzneala, dar auzii că vreţi să-i stârpiţi pe cei ce fură lemne.
— Bade, avem deja câteva maşini confiscate, prinse de străjeri cu lemne furate. Dumneata de unde eşti?
— Eu stau pe un vârf de delişor între Roşia de Munte — aşa-i spun bătrânii localităţii Roşia Montană — şi Ţarina. La noi, este un bandit care fură lemne de vreo 30 de ani. A făcut avere mare din hoţie, jnapanul. A ciopârţit păduri întregi, spre Bărbuleşti, la Vârşii Mari şi Mici, la Vinţa, Curmătura şi Lazuri, de n-au mai rămas decât ciotoroaiele…
— De acum încolo s-a terminant cu furatul!
— Bine-ar fi, dar acum ăsta fură şi mai abitir. Noapte de noapte trec camioanele lui în sus şi-n jos ca nebunele…
— Bade, stai un pic, să mă uit pe Google Maps. Până mă lămuresc, ia şi matale un măr de pe masă, că mi le-a adus azi un moţ de-al dumitale tocmai de la Blaj. Au început iar să circule oamenii în Ţară şi înapoi în munţi… Deci, la nord de Roşia Montană… iată şi Ţarina. De unde zici că fură lemnele?
— Acum de la Lazuri. Lemnele le duce, ocolind Roşia Montană, pe drumurile de la cariera din Roşia Poeni. Camioanele trec prin Corna vâjâind şi ajung în capătul Abrudului, spre Zlatna, unde Butoi Ion are o fabrică de cherestea. Acum e grăbit să ducă toţi buştenii pe care i-a tăiat deja, în curtea fabricii lui. Am avut şi eu două hectare de pădure, pe care mi le-a ras ca-n palmă cu ceva ani în urmă. Acum pădurea s-a refăcut, dar e nevoie de încă o sută de ani ca să crească cum a fost, dacă până atunci n-or apare alţi hoţi…
— Nu vor mai apărea, fiindcă îi vom stârpi chiar mai repede decât crezi. Dar în Corna nu sunt străjeri?
— Păi el e de loc de acolo şi dacă nu mă-nşel, chiar hoţul ăsta a ajuns şeful străjerilor!
— Aici îi bai mare, bade. Aşteaptă o clipă, te rog.
Căpitanul îi chemă pe Ile, pe Vasile şi pe Învăţător la el. Până să apară cei chemaţi, Căpitanul l-a întrebat pe badea Stancu ce fel de om este Ion Butoi.
— Să te ferească Dumnezeu să-i stai în cale! Este mai rău ca tâlharul Berilă. Om mai răzbunător ca el n-am pomenit!
Între timp apărură şi ceilalţi.
— V-am chemat aici într-un caz grav. Omul acesta mi-a povestit că un ticălos fură lemne noapte de noapte, trecând zeci de camioane prin Corna şi nimeni nu-l opreşte.
— Căpitane, stai să-mi iau registrul unde am notat Străjeriile din toate opidurile! Spuse Vasile, suflând greu şi roşu la faţă de parcă el furase lemnele. În scripte, în dreptul satului Corna era notat numele lui Ion Butoi.
— El este tartorul hoţilor de lemne! — spuse moşul.
Vasile se înnecă de supărare.
— Dar pe omul ăsta primarul din Roşia mi l-a recomandat!
— Fiindcă primarul e ginerele lui Butoi, cel care i-a şi făcut campania electorală, cu găleţi cu făină şi ulei. — mai adăugă bătrânul.
— Deci, la Corna este o încrengătură de interese cărora trebuie să le punem capăt urgent! — conchise Căpitanul.
Cutele dintre sprâncene i se adânciseră, ca de fiecare dată când era nemulţumit.
— Dragii mei, îmi pare rău că vă năcăjesc. Dar să ştiţi că încrengătura asta merge şi mai departe. Am avut un proces cu Butoi pe care trebuia să-l câştig, dar la Câmpeni un judecător l-a scos basma curată. Avocatul mi-a şoptit, săracul, că aş face bine să renunţ, că oricum vom pierde, dar nu l-am crezut. Şi aşa, vă rog de iertăciune, am ajuns şi fu…rat, şi cu banii luaţi!
Apoi, am fost cercetat de fişc şi pus să plătesc impozite pe vacă şi pe oi şi amendat pentru câne, că nu era înregistrat… Când am reclamat la şeful fişcului tirănia, porcul ăla gras de Gomboş mi-a spus că aşa păţesc toţi cei care nu-şi văd lungul nasului! În hora asta a intrat şi poliţia, fiindcă Butoi era prietenul la catarama cu fostul şef al poliţiei din Câmpeni. Ăla care a spălat putina! Iar deputatul de Câmpeni venea în fiecare lună acasă, ca să-şi ia ciubucul dat de Butoi.
Căpitanul rămase pe gânduri. Dacă mafia lemnului numai la Roşia Montană era atât de potente, cât timp le va lua ca s-o stârpească de tot din zona Munţilor? Era o misiune aproape imposibilă! Cum rămânea atunci cu promisiunea de la Adunare, că într-o lună mafia lemnului va fi deculată? Începu să simţă cum îi ard pălmile.
— Să ştii, Căpitane, că are şi oameni înarmaţi. Ăia au omorât până acum pe un moţ de la Gârda care a sărit la el cu barda şi pe un pădurar din Câmpeni, care nu s-a lăsat cumpărat. Acesta a fost chiar ginerele meu, Dumnezeu să-l odihnească! Asta a fost acum cinci ani! Au rămas după el o văduvă şi doi copii…
— Moş Stancu, şi dacă noi ne legăm de sufleţelul lui cel negru, n-o să afle cine i-a purtat sâmbetele şi o să aibă grijă de matale? — întrebă Vasile cu multă doioşie în glas.
— Cred că ştie deja, că în microbuzul cu care am venit de la Roşia a fost şi un om de-al lui. Când am intrat aici, l-am văzut cu coada ochiului că se ţinuse după mine, să vază ce treburi am pe la Câmpeni şi pe unde umblu.”