Este începutul lunii mai 2026, la 32 de luni de la începutul agresiunii, la 7 luni de la un armistițiu fragil și constant încălcat. Șapte luni în care mass-media și liderii mondiali au vorbit mai puțin despre Gaza, unde situația s-a înrăutățit de la începutul războiului împotriva Libanului și Iranului. Gaza se simte abandonată, uitată de restul lumii.
Sentimentul de neputință este teribil. Nu se poate face nimic, nu există perspective. Armistițiul nu este respectat; există bombardamente zilnice, deși mai puțin intense, care până acum au ucis 830 de palestinieni și au rănit 2.400. Linia galbenă impusă de ocupație avansează în fiecare zi; armata controlează acum 61% din Fâșia Gaza.

130-140 de camioane intră zilnic prin punctele de trecere controlate de forțele de ocupație. Problema este că aceste camioane transportă dulciuri, biscuiți, ciocolată și băuturi răcoritoare, care sunt inutile. Între timp, ne lipsesc pâinea, făina, ouăle, fructele, legumele, puiul, apa potabilă, scaunele și mesele pentru centrele educaționale și corturile și multe alte provizii esențiale.
Nici materialele de reconstrucție nu ajung.

În centrele medicale nu mai există medicamente. Pacienții cu hipertensiune arterială, diabet și alte boli cronice nu pot primi tratament.
De Ziua Internațională a Muncii, din 1 mai, Ministerul Palestinian al Muncii a raportat că rata șomajului în Cisiordania ocupată depășește 65%, iar în Fâșia Gaza este de peste 92%. Veniturile sunt în continuă scădere, iar condițiile de muncă sunt îngrozitoare în toate teritoriile palestiniene ocupate, colonizate și fragmentate.
Iarna refuză să părăsească Gaza. Este mai, dar este foarte puțin soare – doar două ore dimineața. După-amiaza este răcoare, iar seara este extrem de frig. Acest lucru este deosebit de regretabil pentru persoanele strămutate din tabere care locuiesc în corturi subțiri, precum și pentru cei cu panouri solare, deoarece nu au suficientă electricitate din cauza lipsei și nu pot duce apă la casele lor.

Personal, este foarte dificil să descriu viața noastră de zi cu zi și să relatez suferința noastră într-o regiune devastată.
Dimineața, când mă trezesc, mă gândesc de o mie de ori înainte să-mi fac o cafea sau un ceai, pentru că nu avem nici gaz (300-350 de euro pentru o sticlă de 10 kg, care costa 20 de euro înainte de atac), nici electricitate și suntem nevoiți să gătim la foc de lemne (dar trebuie să găsești lemne, carton și hârtie pentru a aprinde focul, iar asta necesită mult timp și efort, așa că prefer să mănânc un mic sandviș cu brânză pentru a evita să faci focul).
În general, pregătim mese ușoare pentru prânz, care nu necesită mult foc, iar pentru cină, fie sărim peste ele cu totul, fie mâncăm sandvișuri, exact ca dimineața.

Gestionez trei centre educaționale – două situate în clădiri vizate de bombardamente și un cort educațional într-o tabără pentru persoane strămutate – și petrec două ore pe zi cu profesorii și copiii. Acestea sunt momente de bucurie pentru mine, chiar dacă sunt tristă când mă întorc acasă pentru că nu am reușit să le satisfac nevoile tuturor. Cu sprijinul prietenilor și susținătorilor francofoni, încerc să le ofer un oarecare ajutor: mese calde, rechizite școlare, încălțăminte, haine și jucării atunci când le putem găsi la piață. Organizez sesiuni de sprijin psihologic pentru copii, alături de tineri motivați. De asemenea, încerc să ajut unele familii strămutate din zona mea prin intermediul contactelor mele și al organizațiilor locale. O dată pe săptămână, o vizitez pe mama mea, care locuiește cu fratele meu la aproximativ doi kilometri de casa mea. În afară de asta, îmi petrec cea mai mare parte a timpului acasă. Nu primesc mulți vizitatori și aproape niciodată nu ies, chiar dacă există ocazii sociale (înmormântări, nunți, logodne) pe care încerc să le evit pentru că mă întristează să văd orașul distrus și corturile unde 85% dintre locuitorii Gazei supraviețuiesc în condiții inumane.
În prezent, în Gaza nu există administrație, guvern, autoritate și bănci. Comercianții dictează prețurile puținelor produse care intră în enclavă, iar organizațiile internaționale sunt copleșite și incapabile să distribuie ajutoare tuturor. Acesta este un fenomen nou în Gaza; există mai puțină solidaritate. Prețurile chiriilor au crescut (1.000 până la 1.500 de euro pe lună pentru un apartament mic într-o clădire parțial distrusă). Nu există legi, iar oamenii care dețin generatoare cresc prețul energiei electrice pe care o vând (200-300 de euro pe lună pentru încărcarea lămpilor, telefoanelor mobile, computerelor și internetului).

În ciuda voinței lor de a supraviețui, oamenii sunt triști. Sunt norocos să am prieteni prin intermediul rețelelor de socializare; scriu, citesc, îmi împărtășesc experiențele și mă conectez cu ei.
Nu-mi pot imagina să trăiesc în afara Gazei, în ciuda acestei situații catastrofale și în ciuda suferinței zilnice. Pentru mine, Gaza nu este doar un spațiu, un teritoriu, un oraș natal; este un refugiu, o sursă de protecție și o sursă de rezistență și viață. Dar mai presus de toate, este un motiv de a exista și de a spera, chiar și printre ruine.
În prezent, prin punctul de trecere Rafah, doar 30 de persoane bolnave sau rănite au voie să părăsească Gaza zilnic. În schimb, doar 150 de palestinieni intră în Gaza din exterior. Ei știu că vor găsi devastare și vor locui în corturi și apartamente sfâșiate, vizate de bombardamente, dar este modul lor de a rezista, de a-și arăta atașamentul față de pământul lor.

În prezent, aproape 97% din populația din Gaza suferă de insecuritate alimentară.
82% din populația Gazei abia supraviețuiește datorită ajutorului umanitar internațional, adesea limitat.
15% primesc jumătate din salariu de la Autoritatea Palestiniană sau de la guvernul din Gaza, dar tot trebuie să plătească facturi exorbitante la chirie, electricitate, internet și apă, iar odată ce au plătit totul, nu le mai rămâne aproape nimic pentru a cumpăra alimente, deoarece prețurile au crescut vertiginos.
Restul de 3% lucrează fie pentru organizații internaționale sau locale, fie ca influenceri pe rețelele sociale pentru a solicita donații din străinătate, pe care se presupune că le folosesc pentru a-i ajuta pe cei aflați în nevoie.

Îmi este greu să scriu, să povestesc, să mărturisesc. Aș avea nevoie de cărți și cărți pentru asta. Două sau trei pagini sunt insuficiente pentru a descrie situația, realitatea și experiența trăită în Gaza în ultimele 32 de luni, dar încerc. Totuși, chiar dacă sunt optimist, e de ajuns.
Viața merge înainte, e adevărat. Sunt sărbători, logodne, nunți; universitățile au reparat sălile de clasă și oferă din nou cursuri cu prezență fizică; magazinele și cafenelele se deschid… Dar, în ciuda tuturor acestora, totul este anormal. Există voință, dar disperarea predomină. Chiar și eu, care sunt privilegiat, prefer să stau acasă pentru a nu fi nevoit să înfrunt realitatea și să-mi arăt neputința de a fi mai util populației.

Aceasta este rutina mortală din Gaza. Locuiesc cu soția mea, care muncește din greu pentru a ne întreține gospodăria, și cu cei trei fii ai mei. Doi dintre ei își continuă studiile virtual la universitate și au multe cursuri și teme. Fiul meu cel mic merge la un centru educațional trei zile pe săptămână pentru cursuri, iar când vine acasă, are mult de studiat. Toată familia este ocupată, așa că nu este timp de vorbit. Dorm mult acum ca să evit să mă gândesc la suferința noastră, ca să evit întrebările. Încerc să fiu mai activ, dar acum, ei bine, așa stau lucrurile.

Din fericire, solidaritatea este vie și activă, pentru că, având în vedere tăcerea presei și a liderilor internaționali, este singurul lucru pozitiv. În fiecare zi primesc fotografii cu demonstrații din toată lumea francofonă; ne arată că mobilizarea continuă, precum Flotila Libertății, care a fost interceptată săptămâna trecută de marina israeliană înainte chiar de a ajunge în apele internaționale din largul Fâșiei Gaza.

Alegerile municipale au avut loc la sfârșitul lunii aprilie, dar numai în Deir El-Balah – se presupune că orașul cel mai puțin distrus – din centrul Fâșiei Gaza, unde locuiesc 70.000 de oameni. Prezența la vot a fost de 22%. Aceasta arată că oamenii sunt puțin interesați. Ei vor o schimbare, dar au alte preocupări și știu că primarii și consilierii orașului sunt neputincioși, că nu au nici măcar resursele necesare pentru a repara o stradă, a îndepărta gunoiul sau a repara sistemele electrice sau de canalizare. Așa că așteaptă. Cu disperare.

În Fâșia Gaza, suferința devine ceva obișnuit, precaritatea o realitate, supraviețuirea un privilegiu și răbdarea un vis!
Chiar dacă speranța nu poate fi niciodată încuiată sau ștearsă.

Ziad Medoukh