Conflictul sionist israeliano-arab palestinian. Analiză contemporană și istorică
Context istoric
Crearea statului independent Israel este direct legată de activitățile mișcării sioniste, al cărei unic și principal scop național-politic era crearea unui stat pentru poporul evreu pe teritoriul Palestinei. Când a început emigrarea organizată a evreilor din Europa în Palestina în 1882 pentru crearea Israelului sub auspiciile mișcării sioniste, aproximativ 3% dintre evrei locuiau în Palestina la acea vreme.[1] Migranții evrei și-au înființat propriile așezări agricole numite kibuțuri, cu o creștere constantă a numărului de evrei în așezările urbane.
Autoritățile otomane, care la acea vreme aveau Palestina sub controlul lor administrativ, au împiedicat colonizarea evreo-sionistă a Palestinei, dar în principiu fără succes datorită sprijinului britanic pentru politica sionistă de stabilire a evreilor europeni în Palestina. Se estimează că la începutul Primului Război Mondial, în 1914, doar 85.000 de evrei locuiau în Palestina.
În timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a ocupat Palestina în 1917, iar de atunci, dominația otomană nu a mai existat în această parte a Orientului Mijlociu. La acea vreme, secretarul britanic de externe Arthur Balfour a declarat pe 2 noiembrie 1917 (în scris) în numele guvernului britanic ( Declarația Balfour ) că Marea Britanie va sprijini înființarea unui stat evreu independent în Palestina. După Primul Război Mondial și tratatele de pace, Palestina, ca protectorat, a fost dată Marii Britanii în 1922 ca zonă de mandat a Ligii Națiunilor. În același timp, Liga a ratificat Declarația sionistă Balfour și a alocat partea de vest a Palestinei pentru crearea unui stat evreu independent, chiar dacă palestinienii constituiau la acea vreme marea majoritate a populației. În același timp, coloniștii evrei au creat în 1920 o organizație militară ilegală, Haganah , care avea sarcina de a proteja posesiunile lor în mediul palestinian și de a sprijini emigrarea secretă a evreilor în Palestina.
Emigrația evreilor în Palestina a crescut constant, în special după 1933, când Hitler și național-socialiștii săi (NSDAP) au ajuns la putere în Germania și au început să persecute evreii. Cu toate acestea, chiar în Palestina, au avut loc conflicte armate în 1929, 1933 și 1936–1939 între coloniștii evrei și populația palestiniană indigenă locală (musulmană-arabă), care și-a dat seama că colonizatorii evrei le luau din ce în ce mai mult pământurile. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, existau deja 400.000 de evrei în Palestina. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii palestinieni au format o brigadă care a luptat în Africa de Nord și Italia ca parte a forțelor aliate.
După 1945, relațiile dintre coloniștii evrei și nativii palestinieni din Palestina au devenit din ce în ce mai tensionate, ducând la tot mai multe conflicte armate deschise. Marea Britanie, datorită intereselor sale geopolitice în Orientul Mijlociu, care sprijinea imigranții evrei, a contribuit la escaladarea conflictului. La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care punea capăt mandatului britanic în Palestina, care la acea vreme avea o populație de 1.935.000 de locuitori, dintre care doar 608.000 erau evrei. Aceeași rezoluție a împărțit Palestina într-o parte arabă (11.000 km pătrați) și una evreiască (14.000 km pătrați), din care evreii au primit majoritatea teritoriului Palestinei și se aflau într-o minoritate distinctă, ca noi coloniști, ceea ce atât palestinienii, cât și arabii din jur au perceput ca o acaparare gravă a pământului lor, așa că nu au acceptat această divizare. După un atac terorist evreiesc asupra forțelor britanice la Hotelul Regele David din Ierusalim, Marea Britanie a anunțat retragerea forțelor sale din Palestina pe 15 mai 1948, iar sioniștii evrei au declarat statul independent Israel la Tel Aviv cu o zi înainte (14 mai), cu simbolurile de stat ale mișcării sioniste de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Să ne amintim că steagul sionist (adică steagul Israelului) simbolizează Marele Israel de la râul Eufrat în nord până la râul Nil în sud (două linii albastre între Steaua lui David).
Statele Ligii Arabe nu au recunoscut pe bună dreptate Israelul, așa că pe 15 mai 1948 a început (primul) război israeliano-arab, în care statele Ligii Arabe au suferit înfrângere în primul rând datorită asistenței incondiționale acordate Israelului din partea SUA, Marii Britanii și URSS, precum și a unor state din Europa (de exemplu, Iugoslavia lui Tito) care au trimis arme Israelului sau au permis transportul acestor arme în Israel prin spațiul lor aerian, maritim și terestru. În acest război din 1948-1949, sioniștii evrei au ocupat aproximativ 6700 km pătrați din partea arabă a Palestinei și astfel și-au extins și mai mult partea din Palestina, adică Israelul, în timp ce aproximativ un milion de locuitori arabi din Palestina au fost expulzați sau au fugit în țările arabe vecine, astfel încât procentul de evrei din Palestina a crescut drastic. Aceasta a dus la o problemă gravă legată de refugiații palestinieni, care nu a fost rezolvată până în ziua de azi, deoarece autoritățile sioniste din Israel nu le permit întoarcerea și, în plus, imigranții evrei, în principal din Europa de Est și URSS, se stabilesc pe pământul arabilor expulzați sau refugiați.
Israelul sionist a fost admis în ONU pe 11 mai 1949. Imigrația evreilor în Israel, adică în Palestina, a continuat într-un ritm accelerat din 1948, în timp ce, în același timp, arabii autohtoni, adică palestinienii, au fost evacuați cu forța. Urmărind o politică agresivă față de palestinieni, Israelul, împreună cu Franța și Marea Britanie, a participat la agresiunea militară împotriva Egiptului în 1956, iar în 1967, a dus la agresiune împotriva Egiptului, Iordaniei și Siriei. Cu acea ocazie, forțele militare israeliene au ocupat malul estic al Canalului Suez, malul vestic al Iordaniei și Înălțimile Golan din Siria. Pe 22 noiembrie 1967, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate o rezoluție privind condițiile pentru instaurarea păcii în Orientul Mijlociu și privind retragerea forțelor israeliene din teritoriile ocupate. Cu toate acestea, Israelul nu a acționat în temeiul acestei rezoluții a ONU până în prezent. Într-un nou război împotriva țărilor arabe în 1973, Israelul și-a confirmat superioritatea militară în regiune, desigur, cu sprijin financiar, militar și logistic cuprinzător din partea Statelor Unite.
Despre ce este conflictul?
Cu toate acestea, conflictul sionist israeliano-arab palestinian de astăzi este una dintre, dacă nu chiar cea mai semnificativă, probleme de securitate globală care trebuie abordate .[2] Totuși, acest conflict nu este atât de vechi, cât este o problemă destul de modernă, datând, de fapt, de la Primul Congres Sionist din 1897. Întrebarea centrală este: Despre ce este vorba în conflict? Cu alte cuvinte, pentru ce luptă aceste două grupuri diferite?
La prima vedere, se poate înțelege că în spatele motivelor conflictului se află o confesiune, deoarece cele două popoare au confesiuni diferite: evreii sunt predominant iudaiști, în timp ce confesiunea predominantă palestiniană este islamismul, dar include și creștini și druzi. Cu toate acestea, diferențele religioase evidente nu sunt cauza fundamentală a luptei. De fapt, conflictul a început acum un secol și a continuat, de fapt, să fie o luptă pentru pământ.
Palestina, teritoriu revendicat de ambele părți, a fost cunoscută sub acest termen în relațiile internaționale (RI) din 1918 până în 1948. Mai mult, același termen a fost aplicat de islam, creștinism și iudaism pentru a desemna Țara Sfântă. Cu toate acestea, ca o consecință a războaielor din 1948 până în 1967 dintre arabi și Israel, acest teritoriu (aproximativ 16.000 de kilometri pătrați) a fost astăzi împărțit în trei părți: 1) Israel; 2) Cisiordania; și Fâșia Gaza.
Totuși, ambele grupuri au un trecut diferit în revendicarea acestui teren pentru ele însele:
- Revendicările evreilor sionisti asupra Palestinei se bazează pe promisiunea biblică făcută lui Avraam și tuturor urmașilor săi. Fundamentele istorice ale acestor revendicări se bazează pe faptul că pe teritoriul Palestinei au fost stabilite vechile regate ale evreilor: Israel și Iudeea. Din punct de vedere politic, această revendicare istorică este susținută de nevoia evreilor ca statul-națiune să scape de antisemitismul european, în special după holocaustul din cel de-al Doilea Război Mondial.
- Arabii palestinieni revendică același pământ pe baza faptului că au trăit continuu în Palestina timp de sute de ani și pe faptul că au fost majoritari demografici până în 1948. În plus, ei resping noțiunea confesional-ideologică a evreilor sioniști conform căreia regatele evreiești bazate pe Vechiul Testament pot constitui fundamente raționale și morale/științifice care să fie utilizate pentru o revendicare modernă acceptabilă, mai ales ținând cont de faptul că evreii au părăsit Palestina după ocuparea Imperiului Roman în secolul I d.Hr. (timp de 2000 de ani!). Cu toate acestea, arabii palestinieni folosesc și argumente din Biblie și, prin urmare, susțin că fiul lui Avraam, Ismael, este strămoșul arabilor și că Dumnezeu a promis Țara Sfântă tuturor copiilor lui Avraam, ceea ce înseamnă pur și simplu și arabilor (arabii sunt semiți, la fel ca evreii). Dar problema crucială din punctul de vedere al arabului palestinian este că nu pot uita Palestina ca o compensație pentru holocaustul împotriva evreilor comis în Europa (la care arabii palestinieni nu au participat deloc).
Palestinienii și diaspora
Termenul „palestinian”, dintr-un punct de vedere politico-istoric actual, se referă la acei locuitori ai Palestinei ale căror rădăcini istorice sunt urmărite în acest teritoriu, așa cum este definit de granițele Mandatului Britanic, fiind arabii de confesiuni creștine, musulmane sau druze. Se estimează că recent aproximativ 5,6 milioane de palestinieni trăiau în interiorul frontierelor Palestinei Mandatale Britanice, care sunt acum împărțite în trei părți: 1) Statul Israel Sionist; 2) Teritoriul Cisiordaniei; și 3) Fâșia Gaza. Ultimele două au fost ocupate de Israel în timpul Războiului de Șase Zile din 1967. Se susține, de asemenea, că astăzi aproximativ 1,5 milioane de palestinieni trăiesc ca cetățeni ai Israelului. Prin urmare, palestinienii reprezintă aproximativ 20% din populația israeliană. În plus, aproximativ 2,6 milioane de palestinieni locuiesc în Cisiordania, inclusiv 200.000 care trăiesc în Ierusalimul de Est și aproximativ 1,6 milioane care trăiesc în Fâșia Gaza (cel puțin înainte de actualul genocid israelian asupra locuitorilor din Gaza, care a început în octombrie 2023). Cu toate acestea, există aproximativ 5,6 milioane de palestinieni care trăiesc în diaspora, în afara Palestinei, în principal în Liban, Siria și Iordania.
Dintre toate grupurile diasporei palestiniene, cel mai mare (aproximativ 2,7 milioane) trăiește în Iordania (fără a lua în considerare teritoriul Cisiordaniei, care a aparținut legal Regatului Iordaniei, dar este ocupat de Israel din 1967). Mulți dintre ei încă locuiesc în taberele de refugiați înființate în 1949, în timp ce alții au devenit locuitori ai orașelor. Unii refugiați palestinieni s-au refugiat în Arabia Saudită sau în alte state arabe din Golf, în timp ce alții s-au mutat în alte țări din Orientul Mijlociu sau din restul lumii. Dintre toate statele arabe, doar Iordania a acordat cetățenia palestinienilor care locuiau acolo. Acesta a devenit, însă, motivul formal pentru care unii evrei sioniști au susținut că Iordania este, de fapt, deja un stat național al palestinienilor și, prin urmare, nu există o nevoie reală de a înființa un stat independent al Palestinei. Pe de altă parte, cu toate acestea, mulți palestinieni susțin că SUA este, practic, statul național al evreilor și, prin urmare, Israelul din Orientul Mijlociu nu trebuie să existe (ca al doilea stat național al evreilor).
Cu toate acestea, situația refugiaților palestinieni din sudul Libanului este deosebit de dezastruoasă, deoarece mulți libanezi îi învinovățesc pentru războiul civil care a ruinat țara în 1975-1991 și, prin urmare, cer ca toți palestinienii libanezi să fie relocați în altă parte, ca o condiție prealabilă pentru restabilirea păcii în țară. În special creștinii libanezi sunt foarte nerăbdători să scape țara de palestinienii musulmani, deoarece se tem că palestinienii subminează echilibrul religios al Libanului.
palestinieni israelieni
Când Israelul a fost proclamat stat independent în mai 1948, existau doar aproximativ 150.000 de palestinieni arabi în interiorul granițelor sale. Pe de o parte, tuturor li s-a acordat cetățenia Israelului, ceea ce înseamnă automat și cu drept de vot.[3] Cu toate acestea, pe de altă parte, ei au fost de facto cetățeni de mâna a doua (adică minoritatea etnică și confesională) tocmai pentru motivul că Israelul a fost definit oficial atât ca stat evreu, cât și ca stat al poporului evreu.[4] Palestinienii arabi nu sunt evrei (chiar dacă ambii sunt semiți).[5] Majoritatea acestor palestinieni israelieni au fost supuși autorității militare înainte de războiul arabo-israelian din 1967, care le-a restricționat libera circulație, urmată de alte drepturi civice precum munca, libertatea de exprimare, asocierea etc. Palestinienilor nu li s-a permis să fie membri cu drepturi depline ai federației sindicale israeliene (Histadrut ) până în 1965. Cu toate acestea, problema principală a fost că Statul Israel a confiscat aproximativ 40% din terenurile palestiniene pentru a fi folosite în proiecte de dezvoltare.[6] Cu toate acestea, de pe urma majorității proiectelor de dezvoltare ale acestor state, au profitat în mare parte evreii israelieni, dar nu și palestinienii arabi israelieni.
Una dintre afirmațiile de bază ale palestinienilor arabi din Israel este că toate autoritățile israeliene îi discriminează sistematic, alocând foarte puține resurse pentru asistență medicală, educație, lucrări publice, dezvoltare economică sau resurse pentru autoritățile guvernamentale municipale către teritoriul populat de arabi.
O altă afirmație generală este aceea că palestinienii israelieni sunt, de asemenea, discriminați sistematic în dreptul lor de a-și păstra și dezvolta identitatea culturală, națională și politică. De fapt, palestinienii israelieni au fost până în 1967 total izolați de lumea arabă și, de asemenea, înțeleși de alți arabi ca trădători care au plecat să trăiască în statul Israel, sionist și antiarab, opresiv. Cu toate acestea, de la Războiul de Șase Zile din 1967, majoritatea palestinienilor israelieni au devenit mai încrezători în identitatea lor națională arabă palestiniană, în special în ultimii 20 de ani, deoarece autoritățile israeliene sioniste au interzis comemorarea Al Nakba, care este fie expulzarea, fie fuga a cel puțin 500.000 de palestinieni arabi în 1948-1949, în timpul primului război arabo-israelian.
*
Apasă butonul de distribuire de mai jos pentru a trimite prin e-mail/redirecționa acest articol. Urmărește-ne pe Instagram și X și abonează-te la canalul nostru de Telegram . Nu ezita să repostezi articolele Global Research cu atribuirea corespunzătoare.
Dr. Vladislav B. Sotirović este un fost profesor universitar la Vilnius, Lituania. Este cercetător la Centrul pentru Studii Geostrategice. Colaborează periodic la Global Research.
Note
[1] Ilan Pappe, Zece mituri despre Israel , Londra‒New York: Verso, 2024.
[2] Despre conflictul israeliano-palestinian, vezi în [Martin Bunton, Conflictul palestiniano-israelian: o scurtă introducere , New York: Oxford University Press, 2013].
[3] Cu toate acestea, în unele cazuri, Comitetul Electoral Central Israelian a folosit în practică criterii foarte colorate politic pentru a-i discrimina pe acei palestinieni arabi ale căror opinii politice sunt considerate inacceptabile, mai ales în perioada alegerilor parlamentare.
[4] Despre contextul ideologico-politic al creării Israelului ca stat național al evreilor, vezi în [Theodor Herzl, Statul evreu: Eseul istoric care a condus la crearea statului Israel , Skyhorse, 2019].
[5] Se presupune că popoarele semitice descind din Sem, fiul lui Noe din Biblie. În special, se presupune că acest lucru se întâmplă în cazul evreilor, arabilor, fenicienilor și asirienilor din lumea antică [Alan Isaacs și colab. (eds.), A Dictionary of World History , Oxford-New York: Oxford University Press, 2000, 563]. Există o afirmație conform căreia, de fapt, palestinienii de astăzi descind din fenicieni și că termenul palestinieni este corupt, fenicieni.
[6] Palestinienii israelieni comemorează pe 30 martie Ziua Pământului pentru a protesta față de confiscarea continuă a teritoriilor arabe de către guvernul israelian. Primul protest în această zi a avut loc în 1976, când forțele de securitate israeliene au ucis șase palestinieni. De la acest incident, palestinienii, fie din diaspora, fie din Israel, comemorează această zi ca zi națională.
CIOCNIREA DINTRE PACEA GLOBALĂ ȘI PATRIOTISMUL BIBLIC
De Adrian Onciu – https://gandeste.org/analize-si-opinii/adrian-onciu-ciocnirea-dintre-pacea-globala-si-patriotismul-biblic/138626
Donald Trump a declanșat recent o controversă uriașă după ce a postat pe Truth Social o imagine generată de inteligența artificială. În fotografie, președintele SUA era înfățișat într-o ipostază mesianică, îmbrăcat în robă albă, cu mâini emanând lumină, în timp ce vindecă un bolnav. Valul de critici, venit chiar și din tabăra propriilor susținători, l-a determinat să șteargă postarea după doar câteva ore. El a explicat ulterior, la limita umorului involuntar, că intenția era să fie portretizat drept ”un medic de la Crucea Roșie”.
Momentul nu a fost însă deloc întâmplător. Postarea a apărut imediat după ce Trump l-a atacat dur pe Papa Leo XIV pentru criticile la adresa războiului dus de SUA și Israel împotriva Iranului. Scandalul a scos la iveală o ruptură profundă, care transcende politicul și pătrunde adânc în sfera religioasă.
În octombrie 2020, în timpul campaniei prezidențiale pentru al doilea mandat, Donald Trump s-a declarat oficial ”creștin non-denominațional”. El a renunțat la identitatea presbiteriană și s-a aliniat curentului evanghelic modern, independent de structurile bisericești tradiționale. Evanghelicii, care reprezintă peste un sfert din votanții de la alegerile din 2024 (majoritatea pro-Trump) interpretează Biblia adesea în sens literal. Ca atare, sprijină ferm Israelul și acțiunile militare decisive împotriva unor amenințări (precum un Iran nuclear).
Pentru ei, acest sprijin nu reprezintă simple decizii politice, ci o datorie biblică. Fundamentul convingerii religioase se regăsește în Geneza 12:3, unde Dumnezeu îi vorbește lui Avraam, când acesta era un om singur, fără copii și fără națiune formată încă: ”Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează și voi blestema pe cel ce te blestemă; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”
Prin fiul său Isaac (născut din Sara) și apoi prin nepotul său Iacov (căruia Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel – Geneza 32:28), Avraam a devenit strămoșul direct al celor 12 triburi ale Israelului (poporul evreu).
Evanghelicii consideră că promisiunea lui Dumnezeu către Avraam se referă la Israel.
Creștinii, în schimb, spun că nu este o promisiune politică automată pentru statul Israel modern. Iar a ”binecuvânta” înseamnă a binecuvânta poporul evreu spiritual (a te ruga pentru mântuirea lor), nu neapărat a susține orice politică guvernamentală.
De aici și reacția Papei Leo XIV. Primul suveran pontif american a condamnat ”delirul atotputerniciei” care alimentează războaiele. Mesajul său a fost fără echivoc: ”Dumnezeu nu binecuvântează niciun conflict. Un adevărat ucenic al lui Hristos, Prințul Păcii, nu stă de partea celor care aruncă bombe”.
Mai mult, Papa a catalogat drept ”cu adevărat inacceptabile” amenințările lui Trump privind distrugerea unei ”întregi civilizații”.
Disputa dintre Vatican și Casa Albă a readus în prim-plan doctrina catolică a ”războiului just”.
Conform acesteia, un conflict armat este acceptabil din punct de vedere moral doar dacă îndeplinește condiții stricte: o cauză dreaptă, utilizarea forței ca ultimă soluție, proporționalitatea atacului și protejarea civililor. Mulți lideri catolici, inclusiv Cardinalul Robert McElroy, argumentează că războiul cu Iranul pică acest test moral, fiind mai degrabă un ”război discreționar” care pune în pericol vieți nevinovate.
Drept răspuns, Trump și vicepreședintele JD Vance au invocat aceeași teorie, cu argumentul că acțiunea militară ar fi pe deplin justificată de necesitatea de a opri un regim nuclear periculos.
În rândul evanghelicilor americani, reacțiile au fost împărțite. Deși o majoritate covârșitoare (aproape 70 la sută dintre evanghelicii albi) continuă să îl susțină pe Trump și privesc războiul ca pe o luptă biblică împotriva răului și o împlinire a profețiilor legate de Israel, alții au fost profund șocați de imaginea sa mesianică, pe care au considerat-o o blasfemie.
În esență, conflictul ilustrează două viziuni complet opuse asupra lumii. Papa Leo promovează o abordare globalistă, axată pe dialog, multilateralism, justiție socială și unitatea întregii umanități.
În viziunea sa, naționalismul agresiv și războiul sunt ca un incendiu care amenință casa comună a omenirii.
De cealaltă parte, Trump îmbrățișează patriotismul de tip ”America First”, unde suveranitatea națională, forța militară și alianța cu Israelul primează, devenind chiar virtuți teologice. Pentru evanghelicii conservatori, un patriotism puternic nu este un păcat, ci un act de ascultare față de Dumnezeu.
Așadar, scandalul fotografiei cu Trump în postură de Isus este oglinda unei fracturi istorice și teologice între catolicismul tradițional și evanghelismul american modern.
Una dintre tabere vede pacea ca pe o misiune universală, cealaltă vede forța ca pe un instrument divin.
Iar lumea asistă, în timp real, la modul în care Donald Trump și Papa Leo se înfruntă public, invocând, paradoxal, numele aceluiași Dumnezeu.
Zilele acestea o grupare antisionista evreiasca din Viena a dat un Comunicat prin care condamna crimele conducerii sioniste ale Israelului in Fasia Gaza.Minciinosi ordinari,minciuni ordinare.Gruparea sionista Israel-Trump-America,care comite genocid impotriva Iranului nu e si aceea grupare sionista?Cum de nu o vad pe asta curvele de evrei care ne mint cu Comunicate „antisioniste”? Evreii de rand nu sunt si aceia vinovati de ceea ce face Netanyahu acum impreuna cu Trump?Cine se aduna si facea mitinguri mari in jurul guvernului Netanyahu non stop si ani de zile si ii strigau lui Netanyahu sa le aduca pe Mesia al lor de a ajuns omul la disperare?Nu jidanii de rand?Ce tot ii albiti pe evreii de rand ca vai ca sunt nevinovati de ce se intampla acum?Toti evreii sunt vinovati si toti evreii trebuie sa si-o ia.
Spunea un parinte rus ca exista perioade in istorie cand atunci cand oamenii se indeparteaza exagerat de Dumnezeu,de linia aceea rosie pana la care le e permis,cand se indeparteaza prea mult de linia normala a menirii lor si societatea devine fara leac ne da pe mana jidanilor si ne tine pe mana lor cat dureaza curatarea .Dupa ce oamenii s-au potolit si toata societatea se misca in limitele firescului pt mersul ei normal in istorie Dumnezeu ii pune inapoi in lesa pe jidani si ii tine asa in lesa 100,200 ,1000 sau 1500 de ani si le mai da drumul din lesa din cand in cand pentru perioade scurte pana cand toata societatea o ia pe normal,pe firesc.Cand devine anormala iar aplica corectura cu jidanii de fiecare data.Cand cu jidanii nu merge treaba Dumnezeu aduce alte „reguli de circulatie” tot pt normalizare care tin de faza superioara fazei cu jidanii si aceste „reguli” sunt cutremurele devastatoare si cand oamenii se potolesc le baga si pe astea in lesa.In unele cazuri cand Dumnezeu incearca toate metodele in anumite zone geografice si vede ca nu merge cu niciun leac si vrea sa stearga acele zone dar sa ramana si lectie pt.viitor si vede ca metodele cu jidanii si cu cutremurele nu mai fac nimic atunci scoate din sertar stergatoarele,bombele de distrugere in masa pt stergerea de pe harta a tarii care nu se mai opreste din genocid si crime impotriva umanitatii.Daca sunt enorm de multe tari,grupuri de tari,organizatii militare care executa ordinele tarii care comite genocid si crime impotriva umanitatii atunci Dumnezeu scoate din vistieria lui alte grupuri de tari si grupari imense militare cu mana carora le va rade de pe suprafata pamantului ca sa se poata restabili ordinea fireasca a lucrurilor iar oamenii care au fraiele mintii la ei acasa sa nu se teama pentru ca acesta este firescul lucrurilor.