 CD2 aprobate denistoc@gmail.com 216.131.106.166
Căderea imperiilor, schimbarea, venirea timpurilor uneori este subliniată simbolic de evenimente puternice aparitia sau disparitia unor personaje care poartă mesajul destinului sortit vremurilor care vin si care tulbură emotional dar si structural prin severitate si inexorabil. Asa cum ne este prezentat în Evangheliile Noului Testament după Luca și Marcu, Isus este invitat să mănânce cu doi dintre ucenicii săi Luca și Cleopa în orașul Emaus. Acest lucru nu ar fi nimic excepțional, cu excepția faptului că Isus fusese răstignit violent pe cruce și înmormântat cu câteva zile mai devreme. Nici Luca, nici Cleopa nu-l recunosc pe mentorul lor, care a fost înviat după ce a fost înmormântat timp de trei zile, și abia la frângerea pâinii cu acest străin își fac descoperirea, exact în momentul în care Hristos dispare în mod miraculos în lumină. Indiferent dacă ești creștin, musulman, evreu, confucianist, hindus, budist sau alt ceva, lecția transmisă de această poveste biblică are o valoare universală pentru simplul motiv că viața și misiunea lui Hristos au reprezentat o putere morală a schimbării, care avea capacitatea unică de a dărâma temeliile putrede ale Imperiului Roman. Această mișcare crestină a realizat această ispravă miraculoasă nu prin forță militară, bani sau orice altă noțiune hobbesiană despre putere, ci pur și simplu prin accesul inimilor și minților unui popor oprimat la puterea iertării, iubindu-i pe toți, inclusiv pe dușmani, și aderând la propria conștiință înaintea tuturor „normelor politice de comportament acceptabil” cerute de oligarhia romană. Cât de puternică și electrizantă este ideea că liderul martir autosacrificat a reușit de fapt să isi atribuie singur, fără ezitare lucrul de care nici măcar cei mai puternici împărati și regi nu pot scăpa. Aceast gest transformator și miraculos a martiriului a încercat cu noblețe să aducă substanță întunericului unei lumi măcinate de război, coruptie si blestemate de sfintele scripte ale oricarei religii. Intreaga lume speră ca noul sistem mondial va lua forma frumoasei ordini mondiale multipolare, definită de cooperarea reciproc avantajoasă între toate națiunile, credințele și culturile lumii. |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
ONU A ATINS UN INALT NIVEL DE IRELEVANȚĂ
De CD
Războiul din Iran este ultimul cui în sicriul ordinii globale de după cel de-al Doilea Război Mondial. Războiul din Iran, care a început pe 28 februarie 2026, va fi dezbătut ani de zile pe tema strategiei, escaladării și a efectelor regionale.
Este elementul care are efectul acului ce a rupt cămila, după lipsa de atitudine si actiune adecvată a ONU in privinta războiului de eliminare etnică, genocidală dus de Israel cu support American in Gaza.
Una dintre cele mai durabile consecințe ale războaielor din Iran si Gaza este că a expus cu o claritate neobișnuită irelevanța totală a ONU față de chestiunile de securitate – război și pace.
Aceasta nu este o problemă nouă. Timp de decenii, observatorii au subliniat paralizia inexcuzabilă a ONU în rezolvarea conflictelor majore. Dar ceea ce distinge episodul Iranului nu este doar eșecul singular al ONU, ci mai degrabă normalizarea impotenței sale. ONU nu a fost consultată în niciun mod semnificativ înainte de atacuri. Nu le-a autorizat. Nu le-a constrâns și nici nu a incercat să le constrângă sau măcar săle condamne.
După începerea războiului din Iran, ONU nu a jucat niciun rol în modelarea evenimentelor care au dus la armistițiul fragil anunțat săptămâna aceasta. Organizația internațională a fost redusă la o etapă în care se ofereau explicații, nu la un forum în care se luau decizii sau se impunea responsabilitatea.
Această distincție contează. ONU a fost creată pentru a preveni exact acest tip de utilizare unilaterală a forței. Ideea centrală a ordinii postbelice era simplă, dar ambițioasă: ca statele, în special cele puternice, să nu intre în război pe cont propriu. În schimb, deciziile privind utilizarea forței ar fi mediate printr-un organism colectiv, Consiliul de Securitate, care acționează în numele comunității internaționale. Ceea ce asistăm astăzi este tocmai abandonarea tăcută a acestei idei.
Pentru a înțelege cum am ajuns aici, merită să ne amintim că sistemul ONU a fost întotdeauna construit pe o flagrantă contradicție.
În teorie, toate statele sunt egale, obligate de aceleași reguli si avand aceleasi drepturi.
În practică, sistemul privilegiază marile puteri, care dețin drept de veto în Consiliul de Securitate.
Acest aranjament avea scopul de a asigura participarea lor la organismul mondial și de a preveni repetarea eșecului Ligii Națiunilor dintre războaiele mondiale. Dar a asigurat și faptul că, atunci când interesele marilor puteri sunt implicate direct, sistemul nu poate funcționa așa cum a fost conceput să o facă.
În mare parte din Războiul Rece, această paralizie a fost acceptată ca prețul stabilității.
Punctul de cotitură a venit în 2003, odată cu invazia Irakului condusă de SUA. Statele Unite au solicitat aprobarea ONU și desi nu au reușit să o obțină au continuat oricum cu invazia. Dacă le-a mers in Afganistan au fortat nota si in Irak.
La acea vreme, acțiunea a fost criticată pe scară largă ca o încălcare a dreptului internațional. Dar, privind în retrospectivă, cel mai important aspect este că nu au existat totusi consecințe instituționale pentru încălcare. Acesta a fost momentul în care regulile au început să se schimbe – nu formal, ci în practică. O putere majoră putea ocoli Consiliul de Securitate fără a plăti pentru acest lucru. În timp, ceea ce era odată excepțional a devenit acceptabil si s-a creat un precedent periculos.
Atacurile din 2026 asupra Iranului duc această evoluție cu un pas mai departe. Spre deosebire de Irak, nu a existat niciun efort serios pentru a obține autorizația ONU. Consiliul de Securitate nici măcar nu a fost tratat ca un forum necesar pentru deliberare. În schimb, Statele Unite au invocat limbajul autoapărării și au mers mai departe.
Organizatia este a Natiunilor Unite, deci a statelor in sine, in teritoriul lor protejand suveranitatea nationala, Ceea ce a facut SUA a adus in discutie protejarea intereselor ei nationale in zonă. Cartea ONU nu are prevederi privind interesele nationale in zone in afara teritoriului legitim al statului respectiv. Totusi s-a permis Statelor Unite să-si argumenteze punctul lor de vedere privind interesele lor in zonă. Deci Consiliul de Securitate nu putea legal să aprobe utilizarea fortei in vederea apărării intereselor din zonă,in afara teritoriului lor.
Carta ONU interzice utilizarea forței, cu excepția cazului de autoapărare sau cu aprobarea Consiliului de Securitate. Însă sensul autoapărării a fost extins constant. Odată înțeles ca fiind aplicabil doar ca răspuns la un atac armat sau la o amenințare iminentă, acum este invocat în circumstanțe mult mai largi – împotriva amenințărilor potențiale, a actorilor indirecti și a riscurilor pe termen lung.
În cazul Iranului, justificarea se baza tocmai pe o astfel de interpretare expansivă. Rezultatul este o doctrină care permite statelor să definească singure când forța este justificată. Dacă fiecare stat este judecătorul propriului caz, nu este nevoie de autorizarea colectivă a ONU.
Războiul din Iran a contribuit, de asemenea, la evoluția umanitarismului ca justificare pentru intervenție. În anii 1990, intervențiile în locuri precum Kosovo au fost justificate pe motive morale, chiar și fără aprobarea ONU. Argumentul era că prevenirea atrocităților ar putea justifica ocolirea constrângerilor legale. Această logică a influențat ulterior doctrina „Responsabilității de a proteja” (R2P).
La vremea respectivă, aceasta a fost văzută ca o evoluție progresivă, o încercare de a reconcilia suveranitatea cu drepturile omului. Dar a avut și consecințe neintenționate. A introdus ideea că normele juridice ar putea fi anulate în numele unor principii superioare. Și a deschis ușa către o aplicare selectivă.
De-a lungul timpului, multe țări – în special din Sudul Global – au ajuns să vadă intervenția umanitară mai puțin ca o normă universală și mai mult ca un instrument al statelor puternice pentru a le constrânge sau subjuga pe cele mai slabe. Intervenția din Libia din 2011, ale cărei obiective au evoluat de la protecția civilă la schimbarea regimuluisi jaforganizat mafiotic, a întărit această percepție.
Atacurile asupra Iranului nu au fost formulate convingător în termeni umanitari, dar urmează aceeași logică fundamentală. Argumentele juridice și morale sunt folosite doar pentru a justifica acțiunea, nu pentru a o constrânge. Limbajul dreptului internațional este păstrat, dar funcția sa este inversată.
Această inversare ajută la explicarea motivului pentru care ONU pare acum din ce în ce mai irelevantă si chiar malignă. Nu este vorba de faptul că statele resping direct dreptul și normele internaționale. Dimpotrivă, le invocă constant. Dar o fac doar în moduri și în momente care le servesc intereselor lor.
Pentru o mare parte a lumii, acest lucru a creat un sentiment tot mai mare de dublu standard. Statele mai slabe sunt așteptate să respecte regulile internaționale și sunt adesea sancționate sever atunci când nu o fac. Statele puternice operează cu o impunitate si o latitudine mult mai mare. Decalajul dintre principiu și practică a devenit dificil de ignorat.
Israelul desi nu este o putere internatională si-a permis totusi sa ignore circa 2000 de decizii ale ONU care il obliga să respecte drepturile etnicitatilor conlocuitoare.
Din acest motiv cat și din alte motive, sistemul internațional este din ce în ce mai fragmentat, mai competitiv și mai puțin dispus să se supună instituțiilor și normelor universale. În acest mediu, coalițiile celor dispuși, un termen introdus în vocabularul Relațiilor Internaționale în timpul invaziei Irakului, înlocuiesc din ce în ce mai mult procesul decizional colectiv.
Operațiunea SUA-Israel împotriva Iranului este un exemplu în acest sens. Nu a fost o acțiune internațională; A fost o acțiune de coaliție. Nu a căutat legitimitatea universală; s-a bazat pe alinierea unui set limitat de actori. Acest model este probabil să devină tot mai comun.
Consecințele acestei schimbări sunt semnificative. Atunci când ONU nu mai funcționează ca o constrângere, pragul de utilizare a forței este redus. Statele sunt mai predispuse să acționeze unilateral sau în grupuri mici. Riscurile de escaladare cresc. La fel și probabilitatea cursei înarmărilor, inclusiv a proliferării nucleare, pe măsură ce țările încearcă să se protejeze într-un sistem în care nu se poate baza pe securitatea colectivă asigurată de o Organizatie a Natiunilor Unite.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că ONU este pe cale să dispară. Rămâne un forum de dialog. Dar în domeniul care a contat cel mai mult pentru fondatorii săi – prevenirea războiului – a devenit în mare parte simbolică si numai dacă este consultată.
Adevărata întrebare este ce urmează? O posibilitate este reforma: modificări ale Consiliului de Securitate, standarde juridice mai clare, mecanisme de responsabilitate mai puternice.
Scenariul mai plauzibil este acela că ONU continuă să existe într-o formă limitată și să îndeplinească funcții utile în domenii care nu țin de securitate – un loc în care statele își explică acțiunile dacă doresc acest lucru, nu acolo unde se decid aceste acțiuni.
Poate că acesta nu este un colaps dramatic și total, dar este o transformare profundă. ONU a fost menită să înlocuiască o lume în care puterea determina rezultatele, “puterea face dreptatea”, cu una guvernată de reguli. Ceea ce vedem acum este o revenire treptată la logica mai veche. Razboiul din Gaza si atacurile asupra Iranului nu au creat această realitate. Dar ele au dezvăluit, cu o anumită finalitate, că lumea se îndreaptă spre un sistem mult mai anarhic decât cel prevăzut de fondatorii Națiunilor Unite.
Alinieri de tări in grupuri ne axate pe securitate, precum BRICS au deja atitudini si propuneri concrete de amendare a procedurilor ONU prin asigurarea organizatiei cu o parghie penalizatoare care să asigure astfel implimentarea cu success a deciziilor, cat si modificari structurale care să elimine dreptul de veto din Consiliul de Securitate.
Războiul cu Iranul este o mare aventură disperată a unei puteri hegemonice care vede că isi pierde proiectia hegemonică, pierzandu-si aliatii pe care i-a alienat singură. Acest fenomen de schimbare a vectorilor geoploitici aduce după sine, noi alinieri, noi atitudini si coalitii de vointe in domeniul securitătii.
Viitorul apropiat va aduce desigur modificări necesare si adecvate Cartei organizatiei care să asigure autoritatea ONU si siguranta implementării prevederilor si deciziilor organizatiei.
Majoritatea tărilor, in ultima perioadă si-au manifestat această dorintă, iar statele care isi arogau drepturi exceptionale nejustificate, incălcand sau ignorand prevederile Cartei sunt deja pe cale să-si piardă puterea hegemonică si să accepte, in consecintă, intrarea in randul comun, fără exceptii, al statelor membre.
Atlanta 12/04/2026