| ILUZIA SUVERANITĂȚII De CD In anul Africii, șaptesprezece țări africane au ridicat steaguri noi, au emis banknote noi, timbre(filatelice si postale), au elaborat noi constituții și au trimis delegați la Națiunile Unite în 1960, cu noile nume ale statelor independente. Lumea s-a entuziasmat la începutul oficial al unei noi ere de „independență”. Dar a fost suficient? O întrebare simplă și poate periculoasă din punct de vedere politic se află în centrul uneia dintre cele mai profunde dezbateri nerezolvate ale timpurilor noastre. Pentru majoritatea țărilor din Sudul Global, independența formală față de dominația colonială nu a dus la o independență economică, tehnologică, juridică, educatională sau strategică substanțială. Dar mai inainte de 1960 avem noile state socialiste ale lagărului communist, de fapt bolsevic, cand noile state eliberate de sub germani au căpătat o independentă conditionată de către politica bolsevică care aservea economiile acestor state jocului dolarului făcut din umbră de elita financiară internatională prin cele trei agentii de rating care devalorizau valuta socialistă fără milă. Dar nici dupa ’89 nu am dobandit independent mereu visată si dorită. La 15 martie 1991 prin Legea 15 publicată in Monitorul Oficial, Romania devenea o companie in cadrul unei corporatii financiare internationale si asa a rămas pană astăzi. Da noi nu am fost oficial colonie, dar nici măcar drepturile unei colonii nu le avem suntem doar o “companie” a unei corporatii internationale. Dar ce este o colonie? Coloniile nu erau supuse statelor de unde proveneau negutătorii si aveau un statut neutru bine stabilit. Statele care au generat colonii la acea vreme nu erau imperii, Grecia a devenit mult mai traziu imperiu, in vreama lui Alexandru Macedon. Deci trebuie remarcat ca sunt imperii colonialiste si imperii necolonialiste. Restul puteriolr imperiale au fost colonialiste, chiar dacă unele colonii au fost botezate teritorii. Imperialismul a schimbat regula administrării coloniale si a acceptat o independentă formală a “fostei” colonii dar i-a impus sistemul său financiar dependent de imperiu. Stadiul următor ce se manifestă acum, in present este hiperimperialismul bancar cu regiuni mai ample de proiectare a puterii imperiale prin aliante militare si grupuri elitiste după puterea economică, vezi “Grupul celor 7” sau “Grupul celor 20.” Aceasta este Noua Ordine Seculară visată de elitele financiare si care urmărea globalizarea absolută a tuturor tărilor in stil imperialist – “puterea face dreptatea”. Filosoful Rana Dasgupta, în ampla sa lucrare din 2025, „După națiuni – facerea si desfacerea unei Noi Ordini Mondiale”, care urmărește ascensiunea și decăderea sistemului statului-națiune, a observat că dreptul internațional în sine a fost construit nu ca o arhitectură neutră a ordinii, ci ca un mecanism de legitimare și perpetuare a relațiilor de putere stabilite în timpul imperiului european. Implicațiile pentru statele postcoloniale sunt severe: acestea au moștenit un sistem juridic și financiar global conceput, în esență, pentru a le menține subordonate. În timp ce imperiile europene au afirmat suveranitatea asupra propriilor teritorii, au negat simultan această noțiune grupurilor indigene care erau înrobite de respectivele imperii. Ce înseamnă de fapt suveranitatea Aceasta a fost baza modului în care politica globală a funcționat timp de trei secole, dar nu fără mari conflicte și violențe. În timp ce imperiile europene au afirmat suveranitatea asupra propriilor teritorii, au negat simultan această noțiune grupurilor indigene care erau înrobite de respectivele imperii. Decolonizarea de la mijlocul secolului al XX-lea a oferit noilor țări suveranitate formală, însă sistemul internațional existent a fost și rămâne configurat ca un sistem în beneficiul principal al occidentului. Suveranitatea reală, spre deosebire de versiunea sa ceremonială, necesită mai multe capacități interconectate. Un stat cu adevărat suveran trebuie să fie capabil să își controleze propria politică monetară, propriul sistem financiar, propriul system juridic; să își administreze liber resursele naturale, să isi dezvolte baza industrială în propriile condiții; să acceseze și să implementeze tehnologia în mod competitiv; să împiedice actorii externi să își însușească resursele naturale; și să elaboreze politica externă și internă fără un veto sau amestec/influentă din partea puterilor externe. Conform acestor standarde, majoritatea statelor din Sudul Global sunt, în cel mai bun caz, parțial suverane. „Sistemul statului-națiune a devenit un mecanism de transfer al resurselor din regiunile sărace către cele bogate. Dreptul internațional, departe de a fi neutru, perpetuează relațiile de putere instituite în timpul imperiului european și împiedică în mod activ națiunile să urce în ierarhia economică.” — Rana Dasgupta „După națiuni” (2025). Psihiatrul și gânditorul revoluționar martinicano-algerian Frantz Fanon a înțeles acest lucru cu o jumătate de secol înainte ca acesta să devină analiză mainstream. În timp ce steagurile africane erau arborate în toată Africa în 1961, Fanon a scris „Nenorociții Pământului” și a afirmat clar că obținerea independenței formale fără transformarea economiei într-o economie nouă nu este suficientă. Burghezia națională va prelua învelișul birocratic al structurii administrative a statului colonial, dar natura extractivă/exploatatoare a acestei structuri va rămâne. „Imperialismul lasă în urmă germeni de putregai, pe care trebuie să-i detectăm clinic și să-i îndepărtăm de pe pământul nostru și, de asemenea, din mințile noastre.” — Frantz Fanon, a scris în „Nenorociții Pământului” (1961) Detectarea, indentificarea, izolarea si eliminarea/expulzarea “mucegaiului” se impune si in restul lumii nu numai in fostele colonii. Republica Democrată Congo: Cea mai bogată țară săracă de pe Pământ – RDC are unul dintre cele mai puternice exemple de divergente de suveranitate teoretică versus suveranitate reală. RDC deține unele dintre cele mai mari concentrații de resurse naturale din lume, cu resurse minerale estimate la 24 de trilioane de dolari, cum ar fi 70% din coltanul disponibil în lume, precum și cantități semnificative de cobalt utilizat pentru producția de baterii pentru vehicule electrice, cupru, aur, diamante și uraniu. Dar exploatarea si extragerea din tară o face săracă. Luptele pentru bogăția minerală au loc în prezent cu ajutorul armelor de foc. La începutul anului 2025, grupul rebel M23, susținut de guvernul ruandez, a preluat controlul asupra orașului Goma din estul Congo, și se estimează că în prezent există între trei și patru mii de soldați rwandezi care luptă activ alături de M23. Mina Rubaya, bogată în coltan, Concesiunea minieră Bibatama se află în prezent sub controlul M23, iar ONU estimează că rebelii scot din Congo si introduc ilegal în Rwanda aproximativ 150 până la 200 de tone de minereu de tantal lunar, pentru exportul final. În ianuarie 2026, la mină s-a produs o alunecare de teren, ucigând peste 200 de persoane. Mineralele care alimentează smartphone-urile din întreaga lume sunt extrase în condiții atât de nesigure încât îi ucid pe mineri, în timp ce profiturile din aceste active sunt de obicei exportate în altă parte. Administrația Trump a intermediat un acord de pace în decembrie 2025, dar ca toate medierele americane nu a tinut. Președintele Congoului Tshisekedi, a acuzat aproape imediat Rwanda de încălcare. Potrivit analiștilor, aspectul economic al acordului a fost creat pentru a garanta că SUA avea acces garantat la minerale cheie. Acest lucru ridică temeri că obiectivul principal al SUA nu este de a ajuta la aducerea păcii pentru civilii congolezi, ci mai degrabă de a asigura continuarea relației extractive către SUA. Sursele acestui dezastru pot fi urmărite dincolo de eșecurile poporului congolez; Mai degrabă, ele provin din acțiuni externe specifice, menite să creeze acest dezastru. Conducerea personală a Regelui Leopold al II-lea al Belgiei asupra Statului Liber Congo, între 1885 și 1908, a fost începutul unui program de îndepărtare a cetățenilor congolezi de pe pământurile și resursele lor la scară largă soldat cu 10 milioane de morți. Belgia avea mai puțin de 30 de absolvenți de universitate congolezi care puteau conduce o țară modernă atunci când a venit independența în 1960. Patrice Lumumba a fost primul prim-ministru ales democratic al Congo și a amenințat că va folosi resursele țării sale pentru poporul Congolez. Prin urmare, la șapte luni după ce a obținut independența față de Belgia, a fost răsturnat de guvernele belgian și american prin intermediul CIA și al serviciilor lor de informații, torturat și executat. Calea aleasă de Zimbabwe din 1980 oferă un exemplu alternativ, dar și la fel de perspicace, despre cum un stat postcolonial a încercat, fără succes, să remedieze redistribuirea colonială a terenurilor și a bogăției. Accelerarea reformei funciare, începută la începutul mileniului de către guvernul lui Mugabe, care a inclus exproprierea fermelor deținute de albi pentru redistribuirea către zimbabweenii de culoare fără pământ, a fost întâmpinată cu un răspuns imediat sub forma unor sancțiuni specifice împotriva guvernului, care au înghețat efectiv toate activele guvernamentale, au exclus Zimbabwe de pe piețele financiare internaționale și au interzis accesul la împrumuturi de la FMI și Banca Mondială. Indiferent dacă se aprobă sau se dezaprobă modul în care a fost implementată reforma funciară, aceste sancțiuni au fost menite în mod specific să penalizeze un guvern pentru încercarea sa de a îndrepta nedreptățile coloniale. Tranziția negociată de la apartheid la democrație în 1994 a fost un triumf politic în Africa de Sud. Cu toate acestea, ordinea economică a apartheidului a rămas în mare parte intactă. Trei decenii mai târziu, Africa de Sud rămâne una dintre cele mai inegale societăți de pe pământ. Mai puțin de 8% din populația Africii de Sud este albă; cu toate acestea, aceasta deține 80% din totalul terenurilor private și 77% din totalul acțiunilor tranzacționate la Bursa de Valori din Johannesburg. Rata șomajului național este peste 32%, în timp ce ratele șomajului în rândul tinerilor sunt de aproape 60%. În ianuarie 2025, președintele Cyril Ramaphosa a semnat Legea exproprierii, o lege care permite confiscarea terenurilor fără compensații în circumstanțe limitate, ca o încercare modestă de a corecta deposedarea din epoca apartheidului. Răspunsul administrației Trump a fost imediat: un ordin executiv care acuză Africa de Sud de discriminare rasială împotriva fermierilor albi, urmat de o înghețare a ajutorului american. Încadrarea lui Trump a fost condamnată de sud-africani de toate rasele, inclusiv de fermierii albi înșiși, ca o inversare grotescă a istoriei reale. A fost, de asemenea, o demonstrație vie a chestiunii suveranității: o țară care încearcă să legifereze un remediu pentru trecutul său colonial și o putere străină care o amenință cu pedepse economice pentru acest lucru. Argentina oferă un studiu de caz privind erodarea suveranității prin robie pentru datorii. În aprilie 2025, FMI a aprobat al 23-lea împrumut acordat Argentinei din 1958: o facilitate de 20 de miliarde de dolari pentru guvernul președintelui Javier Milei, însoțită de condiții care impuneau liberalizarea cursului de schimb și desființarea controalelor de capital. Până în octombrie 2025, peso-ul scăzuse atât de brusc încât Trezoreria Statelor Unite a intervenit direct, cumpărând pesos argentinieni și oferind un swap valutar suplimentar de 20 de miliarde de dolari pentru a preveni colapsul. Argentina este acum cel mai mare debitor al FMI. Situația ilustrează aproape perfect capcana suveranității. remarcă Ha-Joon Chang, economistul Sud Coreean, răspunzând propunerilor anterioare ale lui Milei de a desființa banca centrală a Argentinei și de a adopta direct dolarul american, a numit planul „nebunesc” și a avertizat că va transforma Argentina într-o colonie americană. Milei nu a implementat pe deplin dolarizarea, dar rezultatul practic este abia perceptibil: o țară al cărei peso se tranzacționează în cadrul unei benzi stabilite de FMI, a cărei bancă centrală acționează sub supravegherea Washingtonului și a cărei bogăție în litiu și soia continuă să curgă spre exterior în condiții care reproduc aranjamentele coloniale descrise de Walter Rodney, istoric, activist politic și academician guyanez. în urmă cu cincizeci de ani in articolul său “România: Periferie Europeană” România avea o bază industrială extinsă, resurse naturale considerabile și o forță de muncă educată/tehnică în perioada de tranziție de la comunism, după căderea regimului în 1989. În perioada în care România a făcut parte dintr-un program de ajustare structurală prin intermediul FMI și al Băncii Mondiale, aceasta a privatizat întreprinderile de stat rămase la prețuri foarte mici către capitalul străin și a suferit o deposedare substanțială de active din partea investitorilor străini care le-au achiziționat, precum și pierderea a sute de mii de locuri de muncă asociate cu aceste afaceri, ca urmare a închiderii operațiunilor companiilor străine în România. Această manevră financiară a făcut ca să distrugă concurenta creată de capacitătile Astăzi, se estimează că 4-5 milioane de români, aproximativ un sfert din populația aptă de muncă, au părăsit țara incepand din 1989. România exportă simultan tinerii educați și importă bunuri finite produse cu munca lor în alte părți. Această relație seamănă structural cu periferia extractivă a Sudului Global mult mai mult decât cu egalitatea imaginată a integrării europene, demonstrând că mecanismele de dependență operează în cadrul alianțelor Nordului Global, nu doar peste diviziunea convențională Nord-Sud. Aceste cazuri eșantion, de la bazinul bogat în minerale al Africii Centrale la zonele de graniță din Carpați ale Europei, au în comun o singură condiție fundamentală: suveranitatea formală ce a fost acordată, dar suveranitatea reală a fost reținută sau desființată în liniște. Este un oxymoron să vorbesti de suveranitatea unei tări mici membră UE si NATO. Atlanta 11/04/2026 Christos a inviat! |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
POLITICA A CREEAT DOCTRINA PROTESTANTĂ
De CD
Este interesant de urmărit modul în care Scriptura, odată detașată de autoritatea eclezială, devine vulnerabilă la exploatarea politică. Conducătorii și ideologii ambițioși îi înalță în mod constant pe reformatori sau voci morale cu credibilitate religioasă, nu pentru a se supune adevărului divin, ci pentru a valorifica Scriptura ca instrument de control social.
Acest lucru nu este întâmplător și nici nou. Gânditori diverși precum Averroes, Marsilius din Padova și Niccolò Machiavelli au susținut în mod explicit că religia este cea mai utilă nu ca adevăr, ci ca mijloc de guvernare a maselor: modelarea comportamentului, legitimarea autorității și suprimarea dezordinii.
Acum cinci sute de ani, faimosul „reformator” Martin Luther scria: „Un creștin este un domn perfect liber al tuturor, nu este supus nimănui” și că „un simplu laic înarmat cu Scriptură trebuie crezut superior unui papă sau unui conciliu fără ea” – Sole Scriptura. Mai puțin de o jumătate de deceniu mai târziu, Germania era în plină rebeliune în ceea ce se numește acum Războiul Țăranilor Germani, ai cărui războinici au justificat jaful și crimele folosind doar Scriptura.
Luther a răspuns îndemnându-i pe prinții germani să „lovească, să ucidă și să înjunghie” pe rebeli, negându-le competența de a interpreta Scriptura Sfintă și revendicând această autoritate pentru sine. Aceasta a stabilit pilonul dublu standard al doctrinei protestante care a semănat rebeliune, moarte și tiranie timp de cinci secole și mai mult, și anume Sola Scriptura ca armă politică.
Ceea ce a realizat Reforma nu a fost purificarea Scripturii, ci o cultură care nu poate decât să o folosească tocmai în acest scop. La un secol după ce „Reforma” lui Luther se răspândise peste Canalul Mânecii în Marea Britanie, când Henric al VIII-lea și-a asumat această autoritate prin Actul Supremației – ucigându-și toți supușii care nu i-au aprobat în mod explicit uzurparea – era clar că, odată cu pierderea autorității Bisericii Catolice, Sola Scriptura a adus moartea unității nu doar în cadrul creștinătății, ci în cadrul fiecărei entități politice infectate de aceasta.
După domnia tiranică a lui Henric, această nouă libertate de a traduce și interpreta Scriptura de către cei puternici s-a transformat în lupte pentru putere despre cine interpretează Scriptura și cu ce autoritate: Dreptul Divin al Regilor, expertul educat, omul prosper și muncitor care este evident un sfânt binecuvântat de Dumnezeu, cel care putea interpreta limba străveche, evreul a cărui descendență se întoarce până la Avraam, credința simplă a celor blânzi care vor moșteni pământul.
Odată ce Scriptura a fost separată de Biserica care a canonizat-o, interpretarea a încetat să mai fie un act de ascultare și a devenit un act de dominație. Ceea ce a urmat nu a fost reînnoirea spirituală, ci fragmentarea adevărului de-a lungul straturilor sociale. Fiecare ordin social – nobili, negustori, țărani – nu a adoptat doar o teologie; a fabricat una, extragând din Scriptură orice îi justifica puterea, bogăția sau nemulțumirea. Anglia oferă cel mai clar studiu de caz al acestui proces, deoarece nu a respins doar Roma, ci a naționalizat revelația.
Pentru clasele nobiliare din Anglia, Reforma nu a fost o trezire spirituală, ci o legalizare a furtului. Confiscarea de către Coroană a proprietăților bisericești în temeiul Actului Supremației a transferat în mâini aristocratice vaste suprafețe de pământ deținute odinioară si pentru îngrijirea săracilor.
Dar jaful singur nu putea asigura legitimitatea. Ceea ce era necesar era o religie capabilă să binecuvânteze ceea ce fusese luat. Anglicanismul a apărut pentru a satisface această nevoie: nu o credință nouă, ci o cochilie de formă catolică atent conservată, golită de autoritatea papală și umplută cu putere aristocratică.
Episcopii au rămas, ceremoniile au dăinuit, veșmintele și tămâia au supraviețuit, dar autoritatea de a vorbi în numele lui Dumnezeu curgea acum de la tron și, prin el, către nobilimea care prospera sub protecția sa.
În mâinile anglicane, Scriptura a încetat să mai fie perturbatoare și a devenit stabilizatoare. Romani 13 – supunerea față de autoritățile guvernamentale – a fost pusă în valoare față de avertismentele lui Hristos către bogați sau promisiunile Sale către săraci. Ascultarea a înlocuit pocăința ca virtute principală. Tradiția a înlocuit convertirea. Biblia, odinioară interpretată prin sfinți, concilii și Biserica universală, era acum filtrată prin nevoile statului și sensibilitățile societății politice.
De-a lungul timpului, acest lucru a produs nu doar o teologie, ci un nou cod moral; unul înrădăcinat mai puțin în sfințenie decât în etica nobilimii. Îmbrăcămintea adecvată, vorbirea măsurată, ceremonia corectă, curtenirea și manierele rafinate au devenit semne exterioare ale virtuții interioare.
A-ți cunoaște clasa socială, a-i onora pe cei superiori cu deferență și a-i trata pe cei inferiori cu reținere binevoitoare se presupunea că reflectă bunăstare morală și chiar sănătate spirituală.
Cel mai mare viciu nu era nedreptatea, ci grosolănia; cea mai mare laudă nu era sfințenia, ci respectabilitatea. În acest fel, eticheta a înlocuit în liniște penitența, buna educație a înlocuit harul, iar încrederea în mântuire nu se găsea la altar sau la confesional, ci în oglinda propriei decențe cultivate. După cum spunea Oscar Wilde, „Biserica Catolică este doar pentru sfinți și păcătoși. Pentru oamenii respectabili, Biserica Anglicană este potrivită.”
Clasa negustorilor avea puțină răbdare pentru maniere și deloc pentru ceremonie. Ceea ce aveau nevoie era validarea. Teologia calvinistă a oferit-o. Predestinarea poate provoca anxietate; la urma urmei, profetul Maleahi ne spune: „L-am iubit pe Iacov, dar l-am urât pe Esau”, ridicând întrebarea: „Care frate sunt eu?”. Meditând asupra acestei întrebări, predestinarea a transformat succesul economic în confirmare metafizică.
Prosperitatea a devenit dovada alegerii. Munca grea a devenit sacramentală. Eficiența a devenit ascultare de Dumnezeu. Scriptura a fost extrasă pentru principii, nu mister. Hristos a devenit un administrator de talente, mai degrabă decât refugiul pentru sufletele sărace.
În acest cadru, sărăcia a încetat să mai fie tragică și a devenit un diagnostic social. Săracii nu erau asupriți; erau nealeși. Caritatea era permisă, dar numai în măsura în care nu întrerupea productivitatea. Calvinismul nu doar tolera capitalismul; l-a botezat pe uscat calvinistii nu au cristelnită.
Cei zdrobiți atât sub nobilime, cât și sub negustori nu găseau prea multă alinare în niciunul dintre ei. Cu mănăstirile distruse și pământurile comune închise, săracii s-au îndreptat către Scriptură ca manifest. Sectele radicale au smuls versete din context și au proclamat Împărăția imediat la îndemână.
Faptele Apostolilor au devenit un program economic: „nimeni nu pretindea proprietate privată asupra vreunei posesiuni, ci tot ce deținea era deținut în comun”. Apocalipsa a devenit un calendar. Fără nicio Biserică care să limiteze interpretarea, fiecare nemulțumire putea fi sfințită. Violența a urmat inevitabil. Aceiași reformatori care lăudau interpretarea privată au zdrobit-o atunci când amenința ordinea.
Acest model nu s-a încheiat în Anglia. A traversat Atlanticul, transformându-se și adaptându-se la noile ambiții politice și economice din Lumea Nouă.
Coloniile americane au moștenit nu un creștinism, ci mai multe. În coloniile din Sud, religia printre proprietarii de sclavi era în mare parte anglicană ca temperament, chiar dacă nu întotdeauna ca denominațiune: ierarhică, paternalist, decentă.
Scriptura era citită pentru a justifica ordinea, dar Plantația necesita o „Instituție Peculiară”. Economia Plantației necesita o forță de muncă stabilă, care să poată rezista soarelui fierbinte și mediului mlăștinos și predispus la malarie din Sud. Nu numai atât, dar se cerea ca această forță de muncă să fie stabilă, autoreplicantă și moștenibilă; adică, trebuia să fie proprietate.
Cu cooperarea prezbiterienilor și baptiștilor din Sud – care justificau bogăția ca semn al binecuvântării divine și sărăcia ca semn al dizgrației divine – au găsit justificare pentru sclavia bunurilor mobile în ceea ce se numea „Blestemul lui Ham”, care confunda blestemul Canaanului de către Noe cu tatăl său Ham și, în cele din urmă, cu întregul continent Africa, unde credeau că se stabiliseră hamiții.
Acum era simplu: negrii erau sclavi pentru că fiul lui Noe, Ham, privea goliciunea tatălui său… evident. După cum explică teologul baptist Thorton Stringfellow: „Înrobirea rasei africane este atribuită blestemului profetic rostit de Noe… Dumnezeu însuși a rânduit această condiție.”
În Noua Anglie, descendenții puritani ai tradiției calviniste au ales o cale radical diferită. Modelată de un mediu stâncos, un sezon de creștere scurt și o economie construită pe muncă calificată – comerț, pescuit, construcții navale și meșteșuguri – sclavia nu a atins niciodată aceeași necesitate economică sau prestigiu social pe care l-a avut în Sud.
Modelele de așezări dense și creșterea rapidă a populației au creat în schimb o presiune constantă pentru terenuri, făcând conflictul cu triburile native mai imediat și adesea mai brutal. Combinate cu concurența morală din partea quakerilor și o tendință tot mai mare de a privi de sus societatea sudică ca fiind coruptă și decadentă, locuitorii din Noua Anglie[Nord Estul SUA] au citit din ce în ce mai mult Biblia ca pe un instrument de purificare și avertizare pentru a-i biciui pe păgâni din țară.
Increase Mather a afirmat explicit că „Dumnezeu le-a făcut așa cum a făcut canaaniților”, în timp ce fiul său, Cotton Mather, a încadrat îndepărtarea nativilor ca o curățare providențială a pământului pentru „Israelul englez”.
Pentru cei înrobiți, teologia protestantă a ajuns lipsită de rafinament, filozofie și reținere. Renașterea baptistă a oferit o credință brută, accesibilă. Mântuirea însemna rezistență. Hristos era slujitorul suferind. Raiul era dreptatea amânată. Scriptura era consolare.
Restul este istorie.
Atlanta 9/04/2026
BRICS PAY
-un nou sisten de plată nu o noa monedă!
De CD
BRICS Pay system a apărut vizibil si deschis ca să inchidă gura barfitorilor distorsionisti care prooroceau o nouă monedă BRICS sortită esecului.
Asa cum am mai arătat, o nouă monedă este o noua inconvenientă costisitoare, emisiunea de monedă, difuzarea ei si monitorizarea atentă impotriva falsurilor, toate presupun cheltuieli si responsabilitate si in plus pentru circulatie este totusi necesar un sistem liber acceptabil de plată congruent cu sistemele de plată deja existente ca: SWIFT, SBP, UPI, Pix, WeChat Pay, etc..
Introducerea acestui nou sistem ce operează si in monedele nationale sporeste semnificativ atractivitatea investițională a țării.
BRICS Pay reprezintă o platformă descentralizată pentru plăți digitale care vizează simplificarea operațiunilor financiare între țările BRICS+. Aceasta asigură decontări sigure și continue în monedele naționale, facilitând viteza și accesibilitatea tranzacțiilor financiare.
Implementarea acestui proiect reduce dependența de sistemele tradiționale de plăți externe, si poate consolida controlul asupra integrării cu infrastructura națională de plăți și poate promova dezvoltarea serviciilor financiare digitale moderne.
BRICS Pay este pentru libertatea statelor si idivizilor de a plăti oricând, oriunde și cu banii și metodele care sunt naturale, nu impuse.
Folosind cardurile și conturile deja existente pentru a plăti în orice țară BRICS+, de la achizițiile C2B[consumator la biznis] de zi cu zi în călătoriile indivizilor până la decontări B2B[biznis la biznis] strategice între companii, în orice monedă, fără granițe atunci când se călătoreste, fără dependență de o singură rețea, fără intermediari opaci care să încetinească – doar plăți directe, conforme, fără numerar, care il urmaresc pe individ oriunde il poartă viața și afacerile.
Sistemul BRICS Pay este construit în jurul unei idei simple: libertatea – libertatea de a circula, de a alege, de a face comerț și de a contribui la creșterea propriei economii – fără a fi limitat de granițe, monopoluri sau sisteme de plată tradiționale.
Permite călătorilor să plătească la fel ca localnicii, iar companiilor să facă comerț oriunde ca vecinii de cartier, folosind monede și instrumente naționale familiare, în loc să fie forțate să intre în sistemul altcuiva contra plată.
BRICS Pay este o platformă digitală descentralizată de plăți, dezvoltată în cadrul Consiliului de Afaceri BRICS pentru a permite tranzacții transfrontaliere rapide, sigure și fără probleme. Concepută pe principiile interoperabilității, suveranității și incluziunii, BRICS Pay conectează sistemele de plăți naționale și comerciale din națiunile BRICS+ – creând o infrastructură financiară alternativă rezistentă pentru companii și persoane fizice.
Misiunea BRICS Pay este să creeze soluții de plată inovatoare, sigure și accesibile care să stimuleze creșterea economică, să sporească eficiența comercială și să îmbunătățească calitatea vieții oamenilor din națiunile BRICS+ printr-o infrastructură financiară descentralizată, interoperabilă și pregătită pentru viitor.
BRICS Pay se concentrează pe:
Îmbunătățirea incluziunii financiare pentru persoane fizice și IMM-uri;
Construirea unui ecosistem financiar rezistent și deschis;
Promovarea colaborării între sectoarele public și privat
Dezvoltat în cadrul Consiliului de Afaceri BRICS, proiectul se aliniază cu Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale Națiunilor Unite, inclusiv: Incluziunea financiară (ODD 8, ODD 10), Inovația și infrastructura (ODD 9), Fără sărăcie și zero foamete (ODD 1, ODD 2). Tehnologia BRICS Pay alimentează un ecosistem de plăți alternativ, interoperabil și conform reglementărilor, care oferă
Interoperabilitate.
Sistemul poate conecta o multitudine de alte sisteme de plată ca: SBP, UPI, Pix, WeChat Pay etc pentru a le oferi această interoperabilitate
Are o arhitectură descentralizată, fără un singur punct de eșec; cu un strat de mesagerie sigur și rezistent.
Si mai are si suport pentru mai multe valute, tranzacționare în monede naționale asigurand reducerea riscului și dependenței valutare si o conformitate completă cu reglementările AML/KYC complet, aliniat cu autoritățile de reglementare internationale.
BRICS Pay operează sub Guvernanță DAO, cu un proces decizional deschis, transparent și echitabil, asigurat de un design fractal scalabil. Are o implementare rapidă, sarcină computațională redusă si randament ridicat.
BRICS Pay nu înlocuiește SWIFT, Visa sau Mastercard. Oferă o opțiune paralelă și compatibilă — oferind companiilor și persoanelor fizice posibilitatea de a alege modul în care efectuează tranzacții la nivel global.
BRICS Pay își propune să contribuie la atingerea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale ONU.
Organizatia BRICS consideră că viitorul finanțelor nu este definit de monopol, ci de un ecosistem multipolar, interoperabil — în care diverse sisteme coexistă, interacționează și se completează reciproc.
BRICS oferă DCMS (Sistem de mesagerie transfrontalieră descentralizat) — o alternativă sigură și distribuită pentru mesageria financiară care funcționează în paralel cu infrastructurile existente, asigurând continuitate, redundanță si nu concurență, ci integrare cu Visa, Mastercard și alte IPS-uri
BRICS lucrează pentru o ordine financiară echilibrată în care dolarul american, euro și monedele naționale sunt utilizate corect și echitabil, reducând dependența sistemică și riscul. construind pe infrastructura financiară existentă, făcând-o mai scalabilă, sigură și accesibilă – fără revizuiri disruptive. invită instituțiile financiare, furnizorii de tehnologie și autoritățile de reglementare din întreaga lume să co-creeze viitorul plăților globale
Colaborare, nu dominație.
Atlanta 10/04/2026