BOMBA NUCLEARĂ A ISRAELULUI ESTE AMENINȚAREA CARE…

Radu

BOMBA NUCLEARĂ A ISRAELULUI ESTE AMENINȚAREA CARE NU ÎNDRĂZNEȘTE SĂ-ȘI ROSTEASCĂ NUMELE
– Până când Israelul nu va fi forțat să deschidă Dimona inspectorilor și să adere la TNP, Orientul Mijlociu va rămâne ostatic al dublelor standarde nucleare
de Ronny P Sasmita – 30 martie 2026 – https://asiatimes.com/2026/03/israels-nuclear-bomb-is-the-threat-that-dare-not-speak-its-name

Cerul de deasupra Teheranului și Natanz ar putea încă purta ceața persistentă a operațiunilor comune de bombardament SUA-Israel. Cu toate acestea, lumea, filtrată prin lentila dominantă a mass-media occidentale, continuă să fie hrănită cu o narațiune singulară: pericolul latent al îmbogățirii uraniului de către Iran, descrisă perpetuu ca fiind la un pas de un focos nuclear.

În mijlocul sancțiunilor economice, rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU și atacurilor militare preventive care au devastat infrastructura civilă și militară a Iranului, există o tăcere asurzitoare în jurul celui mai tangibil arsenal de arme de distrugere în masă din Orientul Mijlociu: stocul nuclear al Israelului.

În realitate, arhitectura de securitate a regiunii nu este amenințată de o capacitate nucleară care ar putea exista în viitor, ci de una care există de mai bine de șase decenii. În deșertul Negev din Israel se află complexul Dimona – o cutie neagră neatinsă de inspecțiile Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, imună la sancțiuni și menținută ca unul dintre cele mai bine păzite secrete deschise ale comunității internaționale.

Această contradicție reprezintă probabil cea mai flagrantă manifestare a standardelor duble globale, păstrând privilegiul nuclear al Israelului deasupra dreptului internațional.

Istoria arată că ambițiile nucleare ale Israelului nu au fost doar o reacție la amenințările externe, ci au făcut parte dintr-un design geostrategic mai amplu pentru a asigura hegemonia regională. De când David Ben-Gurion a articulat doctrina post-Holocaust „Niciodată din nou”, capacitatea nucleară a fost încadrată ca Opțiunea Samson – un factor de descurajare de ultimă instanță care asigură că Israelul poate devasta regiunea dacă existența sa este amenințată.

Înșelăciune-bombă
Totuși, acest privilegiu nu a apărut organic. A fost construită prin înșelăciune, rețele clandestine de achiziții și protecție diplomatică susținută din partea marilor puteri – aceleași puteri care acum se prezintă drept gardieni globali ai neproliferării nucleare.

Succesul Israelului în menținerea statutului său de unică putere nucleară din Orientul Mijlociu se bazează pe politica sa de amimut, sau opacitate nucleară. Prin această doctrină, Israelul se bucură de avantajele strategice ale descurajării nucleare fără a suporta costurile politice sau economice.

Acest lucru a distorsionat fundamental discursul regional. Lumea este obligată să trateze cu alarmă un stat care aderă oficial la Tratatul de neproliferare nucleară, și sub control, în timp ce tolerează un altul care refuză să semneze tratatul și despre care se crede pe scară largă că deține sute de focoase nucleare.

Punctul de cotitură care a legitimat această ipocrizie internațională a venit în 1969. Într-o întâlnire secretă la Casa Albă, președintele american Richard Nixon și prim-ministrul israelian Golda Meir au creat o înțelegere care avea să modeleze politica externă a SUA timp de decenii.

Washingtonul ar înceta să facă presiuni asupra Israelului pentru a semna TNP sau pentru a permite inspecții la Dimona, cu condiția ca Israelul să mențină un profil discret și să se abțină de la teste nucleare evidente. În fapt, SUA au devenit un scut diplomatic pentru programul nedeclarat de arme nucleare al Israelului – o ironie pentru o țară care a invocat în mod repetat preocupări nucleare pentru a justifica intervenții în alte părți.

Aceasta a marcat o abatere puternică de la era lui John F. Kennedy, singurul președinte american dispus să confrunte direct ambițiile nucleare ale Israelului. Pentru Kennedy, proliferarea nucleară era un coșmar personal care amenința stabilitatea globală.
El l-a avertizat pe Ben-Gurion că sprijinul SUA ar putea fi serios pus în pericol dacă nu ar fi permise inspecții independente la Dimona. După asasinarea lui Kennedy, o astfel de presiune s-a evaporat sub administrațiile Johnson și Nixon, fiind înlocuită de o acomodare pragmatică care a permis „bombei din subsol” a Israelului să se extindă în liniște.

Acest privilegiu a permis Israelului să dezvolte o triadă nucleară avansată: rachete balistice Jericho, avioane de vânătoare F-15I modificate și submarine din clasa Dolphin capabile să lanseze rachete de croazieră înarmate nuclear. Cu estimări cuprinse între 90 și 400 de focoase nucleare, Israelul deține nu doar un factor de descurajare, ci și un instrument puternic de coerciție diplomatică.

Atunci când statele arabe, conduse de Egipt, au cerut în mod constant o zonă fără arme de distrugere în masă în Orientul Mijlociu, SUA și aliații săi au blocat în mod constant astfel de inițiative pentru a păstra statutul excepțional al Israelului.

Acest privilegiu nuclear a creat, de asemenea, ceea ce mulți diplomați non-occidentali descriu ca o formă de conformitate capcană. State precum Iranul, semnatare ale TNP, se confruntă cu o examinare intensă și pedepse economice pentru abateri procedurale.

Între timp, Israelul – operând în afara cadrului dreptului internațional – se bucură de acces la cele mai avansate tehnologii militare din Occident. Această inegalitate sistemică alimentează instabilitatea, semnalând că cea mai eficientă cale de a evita presiunea internațională nu este respectarea, ci puterea.

Arhitectura sabotajului
Pentru a-și menține monopolul nuclear, Israelul a urmat o doctrină geostrategică agresivă care încalcă în mod constant suveranitatea altor state. Cunoscută sub numele de Doctrina Begin și oficializată în 1981, aceasta afirmă că Israelul nu va permite niciunei țări din Orientul Mijlociu să achiziționeze arme de distrugere în masă.

Aceasta este o revendicare extraordinară a autorității: un stat cu arme nucleare nedeclarate care își afirmă dreptul de a distruge capacitățile nucleare ale altora, chiar și pe cele destinate scopurilor pașnice, sub steagul autoapărării.

Prima sa manifestare a venit odată cu Operațiunea Opera, pe 7 iunie 1981, când avioanele de vânătoare israeliene au distrus reactorul nuclear Osirak din Irak. În ciuda condamnării ONU, precedentul a fost creat: Israelul și-a asumat efectiv rolul de executor nuclear unilateral al regiunii.

Acest model s-a repetat în 2007, odată cu Operațiunea „Outside the Box”, care a distrus instalația Al-Kibar din Siria. Aceste atacuri preventive au fost determinate de un calcul clar conform căruia marile puteri globale vor continua să acorde Israelului impunitate, indiferent de încălcările evidente ale dreptului internațional.

Împotriva Iranului, această arhitectură de sabotaj a atins niveluri fără precedent de sofisticare și letalitate. În ultimele două decenii, Israelul a purtat un război din umbră, care a implicat asasinarea unor oameni de știință nucleari la Teheran – uneori folosind arme operate de la distanță – precum și atacuri cibernetice precum Stuxnet, care a distrus mii de centrifuge la Natanz.

Aceste operațiuni au fost adesea efectuate în strânsă coordonare cu serviciile de informații americane si occidentale, subliniind modul în care politica occidentală de neproliferare a funcționat frecvent ca un instrument pentru a păstra dominația militară a Israelului.

Escalada a culminat cu campania Rising Lion din 2025 și Operațiunea Epic Fury din 2026. Susținută de administrația Trump, infrastructura nucleară a Iranului a fost vizată prin atacuri aeriene la scară largă care au ignorat în mare măsură riscurile expunerii la radiații pentru civili.

Israelul a justificat aceste acțiuni susținând că diplomația a eșuat. Totuși, această narațiune omite o realitate critică: Israelul a subminat în mod constant eforturile diplomatice, inclusiv prin confiscarea arhivelor nucleare ale Iranului în 2018 pentru a ajuta la justificarea retragerii SUA din JCPOA. Obiectivul nu a fost niciodată doar prevenirea unei bombe iraniane, ci păstrarea monopolului Israelului asupra puterii.

Alianță din umbră
Portretizarea Israelului ca un stat mic, independent, aflat sub un asediu constant este un mit construit cu grijă. Istoria programului său nuclear este una de colaborare internațională sub acoperire care implică țări care conduc acum campanii antinucleare globale.

Fără asistență tehnologică din partea Franței, apă grea furnizată de Norvegia prin intermediul Regatului Unit și uraniu provenit din Argentina, instalația Dimona nu s-ar fi materializat niciodată.

Franța, acum o critică vocală a Iranului, a jucat un rol central prin furnizarea unui reactor și a unei instalații de reprocesare a plutoniului în 1957, parțial ca răsplată pentru sprijinul acordat Israelului în timpul crizei de la Suez. Și mai frapantă a fost colaborarea nucleară a Israelului cu Africa de Sud apartheidă în anii 1970.

Fiind la acea vreme, două regimuri izolate la nivel internațional, acestea au dezvoltat legături militare profunde. Documente declasificate sugerează că Shimon Peres, liderul israelian, s-a oferit odată chiar să vândă focoase nucleare Pretoriei.

Acest parteneriat a culminat probabil cu incidentul Vela din 1979, când a fost detectat un presupus test nuclear în Oceanul Indian. În ciuda dovezilor puternice care indicau un test comun israeliano-sud-african, administrația Carter a ales să ascundă descoperirile pentru a-și proteja aliatul.

Astfel de colaborări demonstrează că, pentru Israel, normele internaționale sunt secundare imperativelor strategice. În timp ce sprijinea ambițiile nucleare ale unui regim segregat rasial, Israelul și-a valorificat simultan influența diplomatică pentru a bloca cooperarea dintre adversarii săi și alte state. Acest model persistă și astăzi sub forma tehnologiilor cibernetice și de supraveghere exportate către regimuri autoritare în schimbul sprijinului diplomatic.

Sprijinul occidental s-a extins și la operațiuni de informații la nivel înalt pentru a securiza materiale nucleare. În afacerea Plumbat din 1968, serviciile de informații israeliene ar fi achiziționat 200 de tone de uraniu de tip „yellowcake” printr-o schemă de tip companie-paravan care implica o navă de marfă din Anvers.

În loc să declanșeze sancțiuni sau consecințe juridice, operațiunea a fost considerată pe scară largă un succes remarcabil al serviciilor de informații. De-a lungul timpului, comunitatea internațională a normalizat astfel de abateri la nivel de stat, creând un cadru moral distorsionat în care securitatea unei națiuni este considerată mai importantă decât integritatea dreptului internațional.

Dublu standard profund
Astăzi, când comunitatea internațională vorbește despre amenințări nucleare în Orientul Mijlociu, subiectul este invariabil Iranul. Cu toate acestea, cea mai imediată și substanțială amenințare – arsenalul nuclear al Israelului – rămâne de neatins.

Acest dublu standard a evoluat într-un fel de doctrină în diplomația globală, în care loialitatea față de securitatea Israelului necesită suspendarea logicii și a justiției. Cum poate un stat cu sute de focoase nucleare nemonitorizate să fie încadrat ca o forță stabilizatoare, în timp ce un altul aflat sub stricta supraveghere a AIEA este prezentat ca o amenințare existențială?

Această ipocrizie este evidentă mai ales în aplicarea TNP. Conceput ca un instrument universal, acesta a funcționat în schimb în Orientul Mijlociu ca un mecanism de constrângere a statelor arabe și a Iranului, permițând în același timp Israelului să își extindă capacitățile nucleare necontrolate.

SUA și-au folosit în mod constant puterea de veto în Consiliul de Securitate al ONU pentru a bloca rezoluțiile care vizează programul nuclear al Israelului. Astfel de politici nu numai că subminează credibilitatea Washingtonului, dar erodează și însăși fundamentele dreptului internațional. Atunci când legile se aplică doar celor slabi, acestea devin instrumente de dominație, mai degrabă decât de justiție.

Securitatea Orientului Mijlociu nu va fi atinsă prin bombardarea orașului Natanz sau asasinarea oamenilor de știință din Teheran. Atâta timp cât Israelului i se va permite să-și mențină monopolul nuclear sub protecția standardelor duble occidentale, regiunea va rămâne blocată într-un ciclu de presiuni proliferării.

Arabia Saudită, Turcia și alții își vor căuta inevitabil propriile capacități nucleare pentru a contrabalansa dominația israeliană. Strategia Israelului de a „cosi iarba”, obstructiona alte state din Orientul Mijlociu de a folosi pasnic energia atomic, poate întârzia conflictul, dar nu îl poate rezolva.

A venit momentul ca lumea să înceteze să se mai prefacă ignorantă în legătură cu Dimona. Orice conversație serioasă despre pacea în Orientul Mijlociu trebuie să înceapă cu demontarea privilegiului nuclear al Israelului și solicitarea de transparență universală.

Fără o presiune egală asupra Israelului pentru a adera la TNP și a-și plasa instalațiile sub garanțiile AIEA, retorica neproliferării este puțin mai mult decât un teatru diplomatic. Securitatea regională poate fi construită doar pe o fundație a egalității, nu sub umbra unui monopol nuclear susținut de ipocrizia globală.
*
Ronny P. Sasmita este analist internațional senior la Institutul de Acțiune Strategică și Economică din Indonesia, un think tank cu sediul în Jakarta.