IBN KHALDUN

CD

IBN KHALDUN
– Abū Zayd ‘Abdu r-Rahman bin Muhammad bin Khaldūn Al-Hadrami
De CD

O observație foarte importantă și curajoasă făcută de Sorinel Cosma în lucrarea sa din 2009: „Gândirea economică a lui Ibn Khaldun”: „Este considerat de unii drept un părinte al economiei moderne sau cel puțin un precursor major. Lumea occidentală îl recunoaște pe Khaldun drept părintele sociologiei, dar ezită să-l recunoască drept un mare economist care a pus bazele acesteia. El a fost primul care a analizat sistematic funcționarea unei economii, importanța tehnologiei, specializării și comerțului exterior în surplusul economic și rolul guvernului și al politicilor sale de stabilizare pentru creșterea producției și a ocupării forței de muncă. Mai mult, el a tratat problema impozitării optime, a serviciilor guvernamentale minime, a stimulentelor, a cadrului instituțional, a legii și ordinii, a așteptărilor, a producției și a teoriei valorii”. ~ Cosma, Sorinel (2009). „Gândirea economică a lui Ibn Khaldun”. Ovidius University Anales of Economics (Ovidius University Press)

De fapt IbnKhaldun s-a preocupat in amănunt de “binele comun” nu ca un dar divin sau ca o poruncă cerească ci ca un fenomen social dirijat de etică, fenomen ce se conditionează in aspectele economice, politice si culturale asa cum sunt ele studiate de sociologia modernă.

Ibn Khaldun[a] (27 mai 1332 – 17 martie 1406) a fost un savant, istoric, filozof și sociolog arab-islam. El este recunoscut pe scară largă a fi unul dintre cei mai mari oameni de științe sociale ai Evului Mediu și considerat de un număr de savanți un precursor major al istoriografiei, sociologiei, economiei și studiilor demografice.
Cea mai cunoscută carte a sa, Muqaddimah sau Prolegomena -„Introducere”, pe care a scris-o în șase luni, așa cum afirmă el în autobiografia sa, a influențat istorici printre care si pe Dimitrie Cantemir cat si pe cei otomani din secolele al XVII-lea și al XIX-lea, precum Kâtip Çelebi, Mustafa Naima și Ahmed Cevdet Pașa, care au folosit teoriile acesteia pentru a analiza creșterea și declinul Imperiului Otoman.

Ibn Khaldun a interacționat cu Tamerlan, fondatorul Imperiului Timurid.
A fost numit unul dintre cei mai proeminenți savanți și istorici musulmani și arabi. Recent, operele lui Ibn Khaldun au fost comparate cu cele ale unor influenți filozofi europeni, precum Niccolò Machiavelli, Giambattista Vico, David Hume, G. W. F. Hegel, Karl Marx și Auguste Comte, precum și cu economiștii David Ricardo și Adam Smith, sugerând că ideile lor au găsit precedent, deși nu influență directă în ale sale. De asemenea, a influențat anumiți gânditori islamici moderni, de exemplu, cei ai școlii tradiționaliste.

Viața lui Ibn Khaldun este relativ bine documentată, deoarece a scris o autobiografie “Ibn Khaldun și călătoria sa spre vest și est”, în care sunt citate cuvânt cu cuvânt numeroase documente referitoare la viața sa.
Abū Zayd ‘Abdu r-Rahman bin Muhammad bin Khaldūn Al-Hadrami, cunoscut în general ca „Ibn Khaldūn” după un strămoș îndepărtat, s-a născut în Tunis în anul 1332 d.Hr. într-o familie andaluză din clasa superioară de origine arabă; strămoșul familiei a fost un Hadhrami care împărtășea rudenia cu Wa’il ibn Hujr, un însoțitor al profetului islamic Muhammad.

Familia sa, care deținea numeroase funcții înalte în al-Andalus, emigrase în Tunisia după căderea Sevilliei în fața Reconquistei în 1248. Deși unii dintre membrii familiei sale deținuseră funcții politice în dinastia tunisiană hafsidă, tatăl și bunicul său s-au retras ulterior din viața politică și s-au alăturat unui ordin mistic. Fratele său, Yahya ibn Khaldun, a fost, de asemenea, istoric, a scris o carte despre dinastia Abdalwadid și a fost asasinat de un rival pentru că era istoriograful oficial al curții.

În autobiografia sa, Khaldun își urmărește originea până în vremea lui Mahomed printr-un trib arab din sudul Peninsulei Arabice, mai exact Hadhramaut, care a ajuns în Peninsula Iberică în secolul al VIII-lea, la începutul cuceririi islamice: „Și strămoșii noștri sunt din Hadhramaut, din arabii din Peninsula Arabică, prin Wa’il ibn Hujr, cunoscut și sub numele de Hujr ibn ‘Adi, din cei mai buni dintre arabi, cunoscuți și respectați.”

Insistența și atașamentul lui Ibn Khaldun față de revendicarea sa de origine arabă într-o perioadă de dominație a dinastiilor berbere este un motiv valid pentru a crede în afirmația sa de origine arabă.

Rangul înalt al familiei sale i-a permis lui Ibn Khaldun să studieze cu profesori proeminenți din Maghreb. A primit o educație islamică clasică, studiind Coranul, pe care l-a memorat pe de rost, lingvistica arabă; baza pentru înțelegerea Coranului, hadith-ului, sharia (legea) și fiqh-ului (jurisprudența). A primit certificare (ijazah) pentru toate aceste materii.

Matematicianul și filosoful Al-Abili din Tlemcen l-a introdus în matematică, logică și filozofie, iar el a studiat în special operele lui Averroes, Avicenna, Razi și Tusi. La vârsta de 17 ani, Ibn Khaldūn și-a pierdut ambii părinți din cauza Moartei Negre, o epidemie intercontinentală de ciumă care a lovit Tunisul în 1348–1349.

Urmând tradiția familiei, s-a străduit să urmeze o carieră politică. Confruntat cu o situație politică tumultoasă din Africa de Nord, care necesita un grad ridicat de abilitate în dezvoltarea și încheierea prudentă a alianțelor pentru a evita să se alăture regimurilor efemere ale vremii, autobiografia lui Ibn Khaldūn este povestea unei aventuri, în care petrece timp în închisoare, ajunge în cele mai înalte funcții și cade din nou în exil.

La vârsta de 20 de ani, și-a început cariera politică în cancelaria conducătorului tunisian Ibn Tafrakin, cu funcția de Kātib al-‘Alāmah (purtător de sigiliu), care consta în scrierea, în caligrafie fină, a notelor introductive tipice documentelor oficiale. În 1352, sultanul Abū Ziad a mărșăluit asupra Tunisului și l-a învins. Ibn Khaldūn, nemulțumit în orice caz de poziția sa respectată, dar lipsită de semnificație politică, l-a urmat pe învățătorul său, Abili, la Fez in Maroc.

Acolo, sultanul marinid, Abū Inan Fares I, l-a numit scriitor de proclamații regale, dar Ibn Khaldūn a continuat să comploteze împotriva angajatorului său, ceea ce, în 1357, i-a adus tânărului de 25 de ani o condamnare la 22 de luni de închisoare.
La moartea lui Abū Inan, în 1358, vizirul al-Hasān ibn-Umar i-a acordat libertatea și l-a repus în rang și funcții.

Ibn Khaldūn a decis să se mute la Granada. Putea fi sigur de o primire pozitivă acolo, deoarece la Fez îl ajutase pe sultanul Granadei, nazridul Muhammad al V-lea, să-și recapete puterea din exilul său temporar. În 1364, Muhammad i-a încredințat o misiune diplomatică la regele Castiliei, Pedro cel Crud, pentru a aproba un tratat de pace. Ibn Khaldūn a îndeplinit cu succes această misiune și a refuzat politicos oferta lui Pedro de a rămâne la curtea sa și de a-i primi înapoi posesiunile spaniole ale familiei sale.

În Granada, Ibn Khaldūn a intrat rapid în concurență cu vizirul lui Muhammad, Ibn al-Khatib, care privea relația strânsă dintre Muhammad și Ibn Khaldūn cu o neîncredere crescândă. Ibn Khaldūn a încercat să-l modeleze pe tânărul Muhammad în idealul său de conducător înțelept, o întreprindere pe care Ibn al-Khatib a considerat-o o prostie și un pericol pentru pacea din țară.

Ca urmare a influenței lui al-Khatib, Ibn Khaldūn a fost în cele din urmă trimis înapoi în Africa de Nord. Al-Khatib însuși a fost acuzat ulterior de Muhammad că are opinii filozofice neortodoxe și ucis, în ciuda unei încercări a lui Ibn Khaldūn de a mijloci în numele vechiului său rival.

Înapoi în Ifriqiya, sultanul hafsid din Béjaïa, Abū `Abdallāh, care îi fusese tovarăș în închisoare, l-a primit cu mare entuziasm și l-a făcut pe Ibn Khaldūn prim-ministru. Ibn Khaldūn a îndeplinit o misiune îndrăzneață de a colecta taxe printre triburile berbere locale. După moartea lui Abū `Abdallāh în 1366, Ibn Khaldūn a schimbat din nou tabăra și s-a aliat cu sultanul din Tlemcen, Abū l-Abbas.

Câțiva ani mai târziu, a fost luat prizonier de Abu Faris Abdul Aziz, care îl învinsese pe sultanul din Tlemcen și preluase tronul. Apoi a intrat într-o viată monahală și s-a ocupat de îndatoriri școlare până în 1370. În acel an, a fost chemat la Tlemcen, oras in Algeria, de către noul sultan. După moartea lui Abdu l-Azīz, a locuit la Fez, bucurându-se de patronajul și încrederea regentului.

Abilitățile politice ale lui Ibn Khaldūn și, mai presus de toate, relațiile sale bune cu triburile berbere sălbatice erau foarte căutate în rândul conducătorilor nord-africani, dar începuse să se plictisească de politică și de schimbarea constantă a loialităților. În 1375, a fost trimis de Abū Hammu, sultanul Abd al-Wadid din Tlemcen, într-o misiune la triburile arabe dawadida din Biskra.

După întoarcerea sa în Occident, Ibn Khaldūn a căutat refugiu la unul dintre triburile berbere din vestul Algeriei, în orașul Qalat Ibn Salama. A trăit acolo peste trei ani sub protecția lor, profitând de izolare pentru a scrie „Prolegomena” din Muqaddimah, introducerea la istoria lumii pe care a plănuit-o.

În Ibn Salama, însă, îi lipseau textele necesare pentru a finaliza lucrarea. Prin urmare, în 1378, s-a întors în Tunisul său natal, care fusese între timp cucerit de Abū l-Abbas, care l-a luat pe Ibn Khaldūn înapoi în slujba sa. Acolo, s-a dedicat aproape exclusiv studiilor sale și și-a finalizat istoria lumii.

Relația sa cu Abū l-Abbas a rămas tensionată, deoarece acesta din urmă i-a pus la îndoială loialitatea. Acest lucru a fost pus în contrast puternic după ce Ibn Khaldūn i-a prezentat o copie a istoriei complete care omitea panegiricul obișnuit adresat conducătorului. Sub pretextul că va merge în Hajj la Mecca, lucru pentru care un conducător musulman nu putea pur și simplu să refuze permisiunea, Ibn Khaldūn a reușit să părăsească Tunisul și să navigheze spre Alexandria.

Ibn Khaldun a spus despre Egipt: „Cine nu l-a văzut nu cunoaște puterea Islamului”. În timp ce alte regiuni islamice trebuiau să se confrunte cu războaie de frontieră și conflicte interne, Egiptul mameluc se bucura de prosperitate și o cultură înaltă. În 1384, sultanul egiptean, al-Malik udh-Dhahir Barquq, l-a numit pe Khaldun profesor la Madrasa Qamhiyyah și l-a numit Mare Qadi al școlii Maliki de fiqh, una dintre cele patru școli, școala Maliki era răspândită în principal în Africa de Vest. Eforturile sale de reformă au întâmpinat însă rezistență și, în decurs de un an, a trebuit să demisioneze din funcția de judecător. Tot în 1384, o navă care transporta soția și copiii lui Khaldun s-a scufundat în largul Alexandriei.

După întoarcerea sa dintr-un pelerinaj la Mecca, în mai 1388, Ibn Khaldūn s-a concentrat pe predarea la diferite madrase din Cairo. La curtea mamelucilor a căzut în dizgrație deoarece, în timpul revoltelor împotriva lui Barquq, aparent sub constrângere, împreună cu alți juriști din Cairo, a emis o fatwa împotriva lui Barquq. Relațiile ulterioare cu Barquq au revenit la normal și a fost din nou numit Qadi Maliki. În total, a fost chemat de șase ori în această înaltă funcție, pe care, din diverse motive, nu a deținut-o niciodată mult timp.

În 1401, sub succesorul lui Barquq, fiul său Faraj, Ibn Khaldūn a participat la o campanie militară împotriva cuceritorului mongol, Timur, care asedia Damascul în 1400. Ibn Khaldūn a pus la îndoială viabilitatea inițiativei și a vrut cu adevărat să rămână în Egipt. Îndoielile sale au fost justificate, deoarece tânărul și lipsitul de experiență Faraj, îngrijorat de o revoltă în Egipt, și-a lăsat armata să se descurce singure în Siria și s-a grăbit să se întoarcă acasă.

Ibn Khaldūn a rămas în orașul asediat timp de șapte săptămâni, fiind coborât peste zidul orașului cu frânghii pentru a negocia cu Timur, într-o serie istorică de întâlniri pe care le-a relatat pe larg în autobiografia sa.
Timur l-a întrebat în detaliu despre condițiile din ținuturile Maghrebului. La cererea sa, Ibn Khaldūn a scris chiar și un raport lung despre aceasta. Întrucât a recunoscut intențiile lui Timur, nu a ezitat, la întoarcerea sa în Egipt, să întocmească un raport la fel de amplu despre istoria tătarilor, împreună cu un studiu de caracter al lui Timur, trimițându-le conducătorilor merinizi din Fez.

Ibn Khaldūn a petrecut următorii cinci ani la Cairo, completându-și autobiografia și istoria lumii și acționând ca profesor și judecător. Între timp, se presupune că s-a alăturat unui partid clandestin, Rijal Hawa Rijal, ale cărui idealuri reformatoare au atras atenția autorităților politice locale. Bătrânul Ibn Khaldun a fost arestat. A murit pe 17 martie 1406, la o lună după a șasea sa alegere pentru funcția de qadi Maliki (Judecător).

Kitāb al-ʻIbar are titlu complet: “Kitāb al-ʻIbar wa-Dīwān al-Mubtadaʼ wa-l-Khabar fī Taʼrīkh al-ʻArab wa-l-Barbar wa-Man `Āṣarahum min Dhawī ash-Shaʼn al-Akbār” „Carte de lecții, înregistrare a începuturilor și evenimentelor din istoria arabilor, berberilor și a puternicilor lor contemporani”; a început ca o istorie a berberilor și s-a extins într-o istorie universală în șapte cărți.

Cartea 1; Al-Muqaddima – “Prolegomena” – „Introducerea”, o istorie universală socio-economică-geografică a imperiilor și cea mai cunoscută dintre lucrările sale.
Cărțile 2–5; Istoria lumii până în vremea autorului.
Cărțile 6–7; Istoriografia berberilor și a Maghrebului. Khaldun se îndepărtează de stilul clasic al istoricilor arabi prin sintetizarea mai multor surse, uneori contradictorii, fără citări. El reproduce unele erori provenite probabil din sursa sa din Fez din secolul al XIV-lea, lucrarea Rawḍ al-Qirṭās de Ibn Abi Zar, însă Al-‘Ibar rămâne totusi o sursă neprețuită de istorie berberă.

În ceea ce privește disciplina sociologiei, el a descris dihotomia dintre viața sedentară și viața nomadă, precum și pierderea inevitabilă a puterii care are loc atunci când războinicii cuceresc un oraș. Potrivit savantului arab Sati’ al-Husri, Muqaddimah poate fi citită ca o lucrare sociologică.

Lucrarea se bazează pe conceptul central al lui Ibn Khaldun de ‘aṣabiyyah, tradus ca „coeziune de grup” sau „solidaritate”. Această coeziune socială apare spontan în triburi și alte grupuri mici de rudenie; ea poate fi intensificată și extinsă de o ideologie religioasă. Analiza lui Ibn Khaldun analizează modul în care această coeziune duce grupurile la putere, dar conține în sine semințele – psihologice, sociologice, economice, politice – ale decăderii grupului, care va fi înlocuită de un nou grup, dinastie sau imperiu legat de o coeziune mai puternică, sau cel puțin mai tânără și mai viguroasă..

Unele dintre opiniile lui Ibn Khaldun, în special cele referitoare la poporul Zanj din Africa Subsahariană, au fost citate ca fiind rasiste. Potrivit savantului Abdelmajid Hannoum, descrierea lui Ibn Khaldun a distincțiilor dintre berberi și arabi a fost interpretată greșit de traducătorul William McGuckin de Slane, care a introdus în mod eronat o „ideologie rasială care îi separă și îi opun pe arabi și berberi” în traducerea sa a unei părți din `Ibar tradusă sub titlul Histoire des Berbères.

Poate cea mai frecvent citată observație extrasă din opera lui Ibn Khaldūn este noțiunea că atunci când o societate devine o mare civilizație, punctul său culminant este urmat de o perioadă de decădere. Aceasta înseamnă că următorul grup coeziv care cucerește civilizația diminuată este, prin comparație, un grup de barbari. Odată ce barbarii își consolidează controlul asupra societății cucerite, însă, ei devin atrași de aspectele sale mai rafinate, cum ar fi alfabetizarea și artele, și fie se asimilează, fie își însușesc astfel de practici culturale. Apoi, în cele din urmă, foștii barbari vor fi cuceriți de un nou grup de barbari, care vor repeta procesul.

Se poate intelege ca accesul la cultura mai evoluata este o pervertire morala care duce inefabil la pierderea puterii?
Acest aspect al culturii, cum ea influenteaza excilatiile politice si alunecarea in afara puterii trebuie studiat si printr-o slts prisma decat cea pe care noi o avem cu educatia noastra din care lipseste tocmai studiul autorilor renasterii arabe.

Profesorul Ibrahim Oweiss, economist și istoric la Universitatea Georgetown, susține că Ibn Khaldun a fost un precursor major al economiștilor moderni și, în special, a creat teoria valorii-muncă cu mult înaintea susținătorilor mai cunoscuți, precum Adam Smith și David Ricardo, deși Khaldun nu s-a referit la aceasta nici ca la o teorie a valorii-muncă, nici ca la o teorie.

Ibn Khaldun a cerut, de asemenea, crearea unei științe care să explice societatea și a continuat să sublinieze aceste idei în lucrarea sa majoră, Muqaddimah, care afirmă că „Civilizația și bunăstarea ei, precum și prosperitatea afacerilor, depind de productivitate și de eforturile oamenilor în toate direcțiile, în propriul lor interes și profit”.

Ibn Khaldun s-a abătut de la normele urmate de istoricii musulmani și a respins concentrarea acestora asupra credibilității transmițătorului, concentrându-se în schimb pe validitatea poveștilor și încurajând gândirea critică.
Ibn Khaldun subliniază, de asemenea, teorii timpurii despre diviziunea muncii, impozite, deficit și creștere economică.

El a susținut că sărăcia este un rezultat al distrugerii moralității și a valorilor umane. De asemenea, a analizat factorii care contribuie la bogăție, cum ar fi consumul, guvernul și investițiile. Khaldun a susținut, de asemenea, că sărăcia nu este neapărat un rezultat al unor decizii financiare deficitare, ci al unor consecințe externe și, prin urmare, guvernul ar trebui să fie implicat în atenuarea sărăciei.

Cercetătorii de la Colegiul Universitar Insaniah din Malaezia și de la Colegiul Universitar de Economie Islamică Tazkia din Indonezia au creat un model dinamic bazat pe scrierile lui Ibn Khaldun pentru a măsura sărăcia în națiunile musulmane din Asia de Sud și Asia de Sud-Est.

Ibn Khaldun credea, de asemenea, că moneda unui sistem monetar islamic ar trebui să aibă o valoare intrinsecă și, prin urmare, să fie făcută din aur și argint (cum ar fi dirhamul). El a subliniat că greutatea și puritatea acestor monede ar trebui respectate cu strictețe: greutatea unui dinar ar trebui să fie un mithqal (greutatea a 72 de boabe de orz, aproximativ 4,25 grame), iar greutatea a 7 dinari ar trebui să fie egală cu greutatea a 10 dirhami (7/10 dintr-un mithqal sau 2,96 grame).

Scrierile lui Ibn Khaldun privind diviziunea muncii sunt adesea comparate cu scrierile lui Adam Smith pe această temă.
Ființa individuală nu poate obține singură toate necesitățile vieții. Toate ființele umane trebuie să coopereze în acest scop în civilizația lor. Dar ceea ce se obține prin cooperarea unui grup de ființe umane satisface nevoia unui număr de cateva ori mai mare decât ele însele.

De exemplu, nimeni nu poate obține singur partea de grâu de care are nevoie pentru hrană. Dar când șase sau zece persoane, inclusiv un fierar și un tâmplar pentru a face uneltele și alții care se ocupă de boi, de arat, de recoltarea cerealelor coapte și de toate celelalte activități agricole, se angajează să-și obțină hrana și să lucreze în acest scop fie separat, fie colectiv și astfel obțin prin munca lor o anumită cantitate de hrană, acea cantitate va fi hrană pentru un număr de oameni de multe ori mai mare decât a lor. Munca combinată produce mai mult decât nevoile și necesitățile lucrătorilor

În orice altă artă și manufactură, efectele diviziunii muncii sunt similare cu cele din aceasta foarte banală producția de ace; deși, în multe dintre ele, munca poate fi fie subdivizată atât de mult, fie redusă la o simplitate atât de mare a operațiunii. Diviziunea muncii, însă, în măsura în care poate fi introdusă, prilejuiește, în fiecare artă, sau meserie o creștere proporțională a puterilor productive ale muncii.

Atât Ibn Khaldun, cât și Adam Smith au împărtășit ideea că diviziunea muncii este fundamentală pentru creșterea economică, însă motivațiile și contextul unei astfel de diviziuni diferă între ei. Pentru Ibn Khaldun, asabiyyah sau solidaritatea socială era motivul și contextul fundamental din spatele diviziunii muncii; pentru Smith era interesul personal și economia de piață.

Epistemologia lui Ibn Khaldun a încercat să reconcilieze misticismul cu teologia prin împărțirea științei în două categorii diferite, știința religioasă care privește științele Coranului și știința nereligioasă. El a clasificat în continuare științele nereligioase în științe intelectuale precum logica, aritmetica, geometria, astronomia etc. și științe auxiliare precum limba, literatura, poezia etc. De asemenea, el a sugerat că, posibil, vor apărea mai multe diviziuni în viitor, în diferite societăți.

El a încercat să se adapteze la comportamentul și influența culturală a tuturor societăților posibile în educație, economie și politică. Cu toate acestea, el nu credea că legile sunt alese de un singur lider sau de un grup mic de indivizi, ci mai ales de majoritatea indivizilor unei societăți.

Pentru Ibn Khaldun, statul era o necesitate a societății umane pentru a limita nedreptatea în cadrul societății, dar statul înseamnă forță, prin urmare, în sine o nedreptate. Toate societățile trebuie să aibă un stat care să le guverneze pentru a întemeia o societate.

El a încercat să standardizeze istoria societăților prin identificarea fenomenelor omniprezente prezente în toate societățile. Pentru el, civilizația era un fenomen care va fi prezent atâta timp cât oamenii există. El a caracterizat satisfacerea nevoilor de bază ca fiind începutul civilizației.

La început, oamenii vor căuta diferite modalități de a crește productivitatea nevoilor de bază, iar expansiunea va avea loc. Mai târziu, societatea începe să devină mai sedentară și se concentrează mai mult pe meșteșuguri, arte și caracteristici mai rafinate. Până la sfârșitul unei societăți, aceasta va slăbi, permițând unui alt grup mic de indivizi să preia controlul. Grupul cuceritor este descris ca un grup nemulțumit în cadrul societății în sine sau un grup de bandiți ai deșertului care atacă constant alte societăți mai slabe sau slăbite.

În Muqaddimah, cea mai importantă lucrare a sa, el discută o introducere a filosofiei în istorie într-o manieră generală, bazată pe modele observabile într-un cadru teoretic al evenimentelor istorice cunoscute din timpul său. El a descris începuturile, dezvoltarea, tendințele culturale și declinul tuturor societăților, ducând la apariția unei noi societăți care ar urma apoi aceleași tendințe într-un ciclu continuu.

De asemenea, a recomandat cele mai bune abordări politice pentru a dezvolta o societate în funcție de cunoștințele sale despre istorie. El a subliniat cu tărie că o societate bună ar fi una în care o tradiție a educației este adânc înrădăcinată în cultura sa o abordare identical cu cea a lui Confucius, platon sau Aristotel.

Ibn Khaldun a introdus cuvântul asabiya – solidaritate, sentiment de grup sau conștiință de grup, pentru a explica grija pentru cei din jur si binele comun – social. Conceptul de asabiya a fost tradus ca „coeziune socială”, „solidaritate de grup” sau „tribalism”

Ibn Khaldun credea că prea multă birocrație, cum ar fi taxele și legislația, ar duce la declinul unei societăți, deoarece ar constrânge dezvoltarea unei forțe de muncă mai specializate, creșterea numărului de savanți și dezvoltarea diferitelor servicii. El credea că birocrații nu pot înțelege lumea comerțului și nu posedă aceeași motivație si flexibilitate ca un om de afaceri.

În lucrarea sa, “Muqaddimah”, Ibn Khaldun subliniază facultatea ființelor umane de a gândi ca fiind ceea ce determină comportamentul uman și modelele omniprezente. Această facultate este, de asemenea, ceea ce inspiră ființele umane să se formeze într-o structură socială pentru a coopera în diviziunea muncii și organizare.

Potrivit lui Zaid Ahmand în “Epistemologie și Dimensiunea Umană în Studiile Urbane”, facultatea de a gandi este pilonul de susținere pentru toate aspectele filosofice ale teoriei lui Ibn Khaldun legate de tendințele spirituale, intelectuale, fizice, sociale și politice ale ființelor umane.

Un alt concept important pe care îl subliniază în opera sa este stăpânirea meșteșugurilor, obiceiurilor și abilităților. Aceasta are loc după ce o societate este înființată, iar conform lui Ibn Khaldun, nivelul de realizare al unei societăți poate fi determinat doar prin analizarea acestor trei concepte.

O societate aflată în primele sale etape este nomadă și preocupată în primul rând de supraviețuire, în timp ce o societate aflată într-o etapă ulterioară este sedentară, cu realizări mai mari în meșteșuguri arta si cultura in general. O societate cu o cultură sedentară și o politică stabilă ar fi de așteptat să aibă realizări mai mari în meșteșuguri și tehnologie.

Ibn Khaldun a subliniat, de asemenea, în “Epistemologia” sa aspectul important pe care îl joacă tradiția educațională pentru a asigura că noile generații ale unei civilizații se perfecționează continuu în științe și dezvoltă cultura. Ibn Khaldun a susținut că, fără o stabilire puternică a unei tradiții educaționale, ar fi foarte dificil pentru noile generații să mențină realizările generațiilor anterioare, darămite să le îmbunătățească.

O altă modalitate de a distinge realizările unei societăți ar fi limba acesteia, deoarece pentru el cel mai important element al unei societăți nu ar fi pământul, ci limba vorbită. El a fost surprins că mulți non-arabi aveau cu adevărat succes în societatea arabă, aveau locuri de muncă bune și erau bine primiți de comunitate.
„Acești oameni nu erau de origine arabică, dar au crescut printre arabii care aveau obiceiul de a vorbi araba”, își amintea odată Ibn Khaldun, „a acest lucru, au putut stăpâni araba atât de bine încât nu pot fi depășiți”.
El credea că motivul pentru care non-arabii erau acceptați ca parte a societății arabe se datora stăpânirii limbii arabe.

Progresele în operele literare, cum ar fi poeziile și proza, erau o altă modalitate de a distinge realizările unei civilizații, dar Ibn Khaldun credea că ori de câte ori fațeta literară a unei societăți atinge cele mai înalte niveluri, aceasta încetează să mai indice realizări sociale, ci este o înfrumusețare a vieții.

Pentru științele logice, el a stabilit cunoașterea la cel mai înalt nivel ca o creștere a numărului de savanți și a calității cunoașterii. Pentru el, cel mai înalt nivel al producțiilor literare ar fi manifestarea prozei, a poeziilor și îmbogățirea artistică a unei societăți.

Ibn Khaldun consideră că comunicarea dintre lumea tangibilă și cea intangibilă este baza fiecărei religii, iar meritul pentru apariția acesteia revine spiritului uman, deoarece este mediatorul dintre Dumnezeu și oameni.
Este nemuritor prin natură și nu piere, având caracteristici care îi permit să comunice cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, majoritatea sufletelor și-au pierdut abilitatea ascunsă și sunt conectate doar la lumea senzorială. Un număr mic dintre ele își păstrează încă întreaga capacitate de a comunica cu Dumnezeu. Aceștia sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales și au devenit profeți, astfel încât sufletele lor părăsesc lumea senzorială pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce ar trebui să transmită oamenilor.

Religiile apar doar din această conexiune. El crede că religiile care se bazează pe instituții de predicție și recunoaștere sunt false, dar conțin parțial totusi un adevăr. Concentrarea unei persoane asupra unui lucru specific pentru o perioadă lungă de timp o face să uite totul și să se atașeze de ceea ce s-a concentrat. Doar că această concentrare o face să vadă lumea non-senzorială foarte repede și într-un mod foarte imperfect, iar acestea sunt religii păgâne.

Ibn Khaldun este de acord cu sufismul și consideră că, dacă o persoană își menține buna credință și este lipsită de dorința de a crea o nouă religie și se străduiește să se separe de lumea senzorială, va putea să se apropie de esența divină, iar ideile savanților îi vor apărea clar.

Dar dacă se străduiește în această detașare și misticism din dorința de a excela față de ceilalți, nu va comunica cu Dumnezeu, ci cu demonii. De asemenea, spiritul uman este capabil să vadă unele lucruri ale viitorului prin viziune, dar cu condiția ca acest spirit să fie complet drept și foarte pios și pur, altfel viziunea va veni de la diavoli.

Din alte surse cunoaștem și alte câteva lucrări, compuse în principal în perioada petrecută în Africa de Nord și Al-Andalus. Prima sa carte, “Lubābu l-Muhassal”, un comentariu la teologia islamică a lui Fakhr al-Din al-Razi, a fost scrisă la vârsta de 19 ani sub supravegherea profesorului său Al-Abili din Tunis. O lucrare despre sufism, Shifā’u l-Sā’il, a fost compusă în jurul anului 1373 la Fes, Maroc. În timp ce se afla la curtea lui Muhammed al V-lea, sultanul Granadei, Ibn Khaldūn a compus o lucrare despre logică, `”allaqa li-s-Sulṭān”.

Metoda istorică a lui Ibn Khaldun a avut foarte puține precedente sau adepți în timpul său. Deși Ibn Khaldun este cunoscut ca fiind un lector de succes pe teme de jurisprudență în științele religioase, doar foarte puțini dintre studenții săi erau conștienți de Muqaddimah-ul său și influențați de acesta.
Un astfel de student, Al-Maqrizi, a lăudat Muqaddimah-ul, deși unii cercetători au considerat laudele sale, și ale altora, ca fiind în general goale și lipsite de înțelegere a metodelor lui Ibn Khaldun.

Ibn Khaldun s-a confruntat, de asemenea, cu critici în principal din partea contemporanilor săi, în special a lui Ibn Hajar al-`Asqalani. Aceste critici au inclus acuzații de cunoștințe istorice insuficiente, un titlu inexact, dezorganizare și un stil asemănător cu cel al prolificului scriitor de literatură arabă, Al-Jahiz.

Al-Asqalani a remarcat, de asemenea, că Ibn Khaldun nu era apreciat în Egipt, deoarece se opunea multor tradiții respectate, inclusiv ținutei judiciare tradiționale, și a sugerat că acest lucru ar fi putut contribui la receptarea operelor istorice ale lui Ibn Khaldun. Excepția notabilă de la acest consens a fost Ibn al-Azraq, un jurist care a trăit la scurt timp după Ibn Khaldun și a citat din prima și a patra carte a Kitab al-‘Ibar, în dezvoltarea unei lucrări de oglinzi pentru prinți.

Opera lui Ibn Khaldun a găsit o oarecare recunoaștere în rândul intelectualilor otomani în secolul al XVII-lea. Primele referințe la Ibn Khaldun în scrierile otomane au apărut la mijlocul secolului al XVII-lea, istorici precum Kâtip Çelebi numindu-l o mare influență, în timp ce un alt istoric turco-otoman, Mustafa Naima, a încercat să folosească teoria ciclică a lui Ibn Khaldun despre ascensiunea și decăderea imperiilor pentru a descrie Imperiul Otoman.

Percepțiile tot mai mari despre declinul Imperiului Otoman au determinat, de asemenea, apariția unor idei similare independent de Ibn Khaldun în secolul al XVI-lea și ar putea explica o parte din influența operelor sale.

În Europa, Ibn Khaldun a fost adus pentru prima dată în atenția lumii occidentale în 1697, când o biografie a sa a apărut în Biblioteca Orientală a lui Barthélemy d’Herbelot de Molainville.
Cu toate acestea, unii cercetători cred că opera lui Ibn Khaldun ar fi putut fi introdusă pentru prima dată în Europa prin intermediul biografiei lui Tamerlan scrise de Ibn Arabshah, tradusă în latină, care acoperă o întâlnire între Ibn Khaldun și Tamerlan.

Conform lui Ibn Arabshah, în timpul acestei întâlniri, Ibn Khaldun și Tamerlan au discutat în profunzime despre Maghrib, precum și despre genealogia și locul lui Tamerlan în istorie. Ibn Khaldun a început să atragă mai multă atenție din 1806, când lucrarea lui Silvestre de Sacy, “Chrestomathie Arabe”, a inclus biografia sa împreună cu o traducere a unor părți din “Muqaddimah” sub numele de “Prolegomene”. În 1816, de Sacy a publicat din nou o biografie cu o descriere mai detaliată a “Prolegomenelor”.

Mai multe detalii și traduceri parțiale ale “Prolegomenelor” au apărut de-a lungul anilor, până la publicarea ediției complete în arabă în 1858. De atunci, opera lui Ibn Khaldun a fost studiată pe larg în lumea occidentală, cu un interes deosebit. Reynold A. Nicholson l-a lăudat pe Ibn Khaldun ca fiind un sociolog musulman unic și strălucit, dar a ignorat influența lui Khaldun.

Filosoful spaniol José Ortega y Gasset a considerat conflictele din Africa de Nord ca o problemă provenită din lipsa gândirii africane și l-a lăudat pe Ibn Khaldun pentru că a înțeles conflictul simplificându-l la relația dintre modurile de viață nomade și sedentare.

Istoricul britanic Arnold J. Toynbee a numit “Muqaddimah” a lui Ibn Khaldun „cea mai mare lucrare de acest gen”. Ernest Gellner, fost profesor de filozofie și logică la London School of Economics, a considerat definiția guvernării dată de Khaldun cea mai bună din istoria teoriei politice.
Au apărut și opinii mai moderate cu privire la amploarea contribuțiilor lui Ibn Khaldun.

Arthur Laffer, după care este numită curba Laffer, a recunoscut că ideile lui Ibn Khaldun, precum și altele, preced propria sa lucrare asupra acestei curbe.

Economistul Paul Krugman l-a descris pe Ibn Khaldun ca fiind „un filosof islamic din secolul al XIV-lea care a inventat practic ceea ce am numi acum științele sociale”.

Teologul și filosoful scoțian din secolul al XIX-lea, Robert Flint, l-a lăudat mult: „ca teoretician al istoriei, nu a avut egal în nicio epocă sau țară până la apariția lui Vico, mai bine de trei sute de ani mai târziu. Platon, Aristotel și Augustin nu au fost colegii săi și toți ceilalți erau nedemni de a fi măcar menționați alături de el”. Munca lui Ibn Khaldun despre evoluția societăților l-a influențat și pe Egon Orowan, care a introdus conceptul de socionomie.

Deși evidența istorică a lui Ibn Khaldun este de obicei trecută cu vederea în favoarea recunoașterii contribuțiilor sale la știința istoriei, Abderrahmane Lakhsassi a scris: „Niciun istoric al Maghrebului de atunci și în special al berberilor nu se poate lipsi de contribuția sa istorică”.

Recunoașterea publică a lui Ibn Khaldun a crescut în ultimii ani. În 2004, Centrul Comunitar Tunisian a lansat primul Premiu Ibn Khaldun pentru a recunoaște o persoană tunisiană/americană de renume a cărei muncă reflectă ideile lui Ibn Khaldun despre rudenie și solidaritate.

Premiul a fost numit după Ibn Khaldun pentru convergența ideilor sale cu obiectivele și programele organizației. În 2006, Fundația de Cercetare Economică Atlas a lansat un concurs anual de eseuri pentru studenții numiți în onoarea lui Ibn Khaldun.

Tema concursului este „cum indivizii, grupurile de experți, universitățile și antreprenorii pot influența politicile guvernamentale pentru a permite pieței libere să înflorească și să îmbunătățească viața cetățenilor săi pe baza învățăturilor și tradițiilor islamice”. În 2006, Spania a comemorat cea de-a 600-a aniversare a morții lui Ibn Khaldun prin orchestrarea unei expoziții intitulate „Întâlnirea Civilizațiilor: Ibn Khaldun”.

În 2007, Universitatea Ibn Haldun s-a deschis la Istanbul, Turcia, pentru a-i comemora numele. Universitatea promovează o politică de trilingvism. Limbile în cauză sunt engleza, turca modernă și araba, iar accentul se pune pe predarea științelor sociale.

Atlanta 02 iulie 2025