 CD1.872 aprobate denitsoc@gmail.com 216.131.106.171
EXEMPLUL GRECIEI În 2015, politica reformismului a fost pusă la încercare în Grecia într-o confruntare dramatică cu instituțiile capitalului financiar european. Astăzi, criza capitalismului este și criza reformismului. Aceasta nu este doar o ipoteză teoretică. A fost dovedită de experiența recentă. Acum zece ani, reformismul a fost pus dramatic la încercare în Grecia. Capitalismul este un sistem plin de contradicții, una dintre cele mai importante fiind tendința sa spre supraproducție cautand avid Profitul rapid si speculativ.. Concurența îi obligă pe capitaliști să producă cât mai ieftin și eficient posibil, dar exploatarea și consumul restricționat al clasei muncitoare înseamnă că masa tot mai mare de mărfuri aruncate pe piață nu poate fi absorbită în mod profitabil. Această contradicție duce inevitabil la crize, în care o parte din forțele productive sunt paralizate și distruse. Dar criza este si o modalitate de extractie fortata si criminală a depozitelor bancare ale oamenilor onesti si creduli ce au avut incredere in banci. Creditul ieftin a fost aruncat asupra consumatorilor într-un ritm frenetic. Datoria gospodăriilor restante din SUA, de exemplu, aproape s-a dublat între 2000 și 2007, ajungând la 13,8 trilioane de dolari, aproape aceeași dimensiune ca întreaga economie americană.Vorbim aici de datoriile personale ale populatiei si nu de datoriile statului american care au ajuns acum la 38 de trilioane. Dar reversul medaliei creditului este datoria, iar datoriile trebuie rambursate cu dobândă. Astfel, lucrurile se transformă în opusul lor; boom-urile creditului duc la crize ale datoriilor. Acesta a fost caracterul recesiunii din 2008. Elita iudeogermană nu a reușit să domine economic Europa prin război, dar a atins același scop pașnic în a doua jumătate a secolului al XX-lea, prin intermediul Uniunii Europene. Aceasta, însă, a implicat multe negocieri cu celelalte elite ale continentului și, mai ales, cu cele franceze, care ieșiseră mult slăbite din cel de-al Doilea Război Mondial. Într-o fază de expansiune economică, acest aranjament a putut rezista. Piața Comună Europeană (mai târziu Piața Unică) a oferit o piață disponibilă pentru giganții industriali ai Europei, dintre care cei mai puternici au fost și sunt germanii. În același timp, elita financiară franceză a putut să se bazeze pe puterea economiei germane pentru a-și subvenționa propria economie, proiectând în același timp investiții și influență spre sud, în special către fostele sale colonii africane. Pentru capitaliștii europeni, toate acestea păreau a fi găsit calea regală către „pace, prosperitate și unitate europeană”. Chiar și o monedă comună a fost obținută odată cu introducerea euro în 1999. De fapt, mijloacele prin care capitaliștii europeni au încercat să-și depășească propriile limitări naționale pregăteau calea pentru o criză paneuropeană. Industria germană a fost și este mult mai productivă decât industriile greacă, spaniolă și portugheză sau romană. Dar în interiorul zonei euro, capitaliștii greci, spanioli, romani și portughezi, clasele economice nu își puteau devaloriza monedele pentru a-și ieftini exporturile și a stimula competitivitatea, așa cum făcuseră în trecut. Prin urmare, bunurile germane au avut o tendință din ce în ce mai mare de a împinge industria greacă în afara pieței. Fără devalorizarea monedei, clasa conducătoare greacă a început în schimb o politică de „devalorizare internă”, cu un program de privatizări majore (inclusiv majoritatea băncilor) și atacuri asupra câștigurilor obținute de populatie în anii 1970 și 1980. Regulile privind „disciplina fiscală” impuse de Tratatul de la Maastricht, care a înființat Uniunea Europeană în 1993, nu au făcut decât să creeze o presiune suplimentară pentru a reduce cheltuieli precum asistența medicală și serviciile sociale. În schimb, Grecia a primit acces la credite ieftine atâta timp cât boom-ul a continuat. Intrarea în zona euro a facilitat mult împrumuturile băncilor grecești la rate ale dobânzii mai mici decât în trecut, ceea ce a declanșat o avalanșă de creditare. Înainte de criza din 2008, capitalismul european, ca peste tot, a acordat credite pentru a crea noi domenii de investiții pentru a prelungi boom-ul și a extinde piața. În Grecia, creditele pentru gospodării au crescut cu 393% între 2001 și 2008, în timp ce creditele pentru afaceri s-au dublat în aceeași perioadă. Prăbușirea băncii americane de investiții Lehman Brothers în 2008 a precipitat o prăbușire a pieței internaționale de credit. Băncile au încetat să mai acorde împrumuturi și au căutat să recupereze orice numerar puteau, deoarece au descoperit brusc că miliarde de dolari în „active” din bilanțurile lor erau lipsite de valoare. Aproape peste noapte, băncile grecești s-au trezit private de numerarul de care aveau nevoie pentru a se menține pe linia de plutire. Confruntându-se cu prăbușirea întregului sector bancar grec, guvernul a anunțat un plan de salvare de 28 de miliarde de euro. O parte considerabilă din datoriile băncilor a fost astfel transferată pe umerii statului. Un an mai târziu, guvernul social-democrat PASOK al lui Giorgos Papandreou a anunțat un deficit bugetar de aproximativ 12,5%. Agențiile internaționale de rating au retrogradat imediat ratingul de credit al Greciei, ceea ce, la rândul său, a crescut costul împrumuturilor guvernamentale. Statul grec a ajuns să fie nevoit să împrumute la rate de 10%, doar pentru a plăti dobânda la datoria sa de 300 de miliarde de euro. La începutul anului 2010, statul grec nu putea să se finanțeze pe piața internațională a creditului. Grecia era practic falimentară, iar guvernul său era obligat să ceară „ajutor”. Fără o intervenție imediată, o serie de incapacități de plată ar fi putut amenința existența monedei euro și chiar a Uniunii Europene însăși. Prin urmare, clasa conducătoare europeană, bankerii a intervenit pentru a salva sistemul, dar s-a asigurat că populatia va fi cea care va plăti factura. Grecia a fost salvată pentru prima dată de o „Troică” formată din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană (BCE) și Fondul Monetar Internațional (FMI). În schimb, acestea au cerut măsuri de austeritate și privatizări sălbatice, stabilite într-un „memorandum de înțelegere”. Troika și-a trimis aparatcikii la ministerele din Atena pentru a supraveghea aceste reduceri pe teren. Papandreou a plănuit să organizeze un referendum privind un al doilea plan de salvare (pentru a transfera responsabilitatea austerității asupra maselor), dar a fost șantajat să nu facă acest lucru de guvernele german și francez. Există nenumărați indicatori despre devastarea excepțională pe care Troika a provocat-o societății grecești. Indicatorii seamănă cu cei ai unei țări devastate de război. PIB-ul țării a scăzut cu 27%. Salariile medii au scăzut cu aproape 40%. la sută, iar pensiile cu 50%. Șomajul a crescut la 27%, iar serviciile sociale de bază s-au prăbușit practic. Clasele conducătoare din Europa au susținut că poporul „risipitor” din Grecia, spre deosebire de poporul „harnic” din nordul Europei, „trăise peste posibilitățile sale”. Însăși clasa conducătoare greacă s-a alăturat în a da vina pe „inconsecvența maselor” in lupta contra crizei. Adevăratele cauze ale crizei se regăseau în contradicțiile capitalismului european însuși și în speculațiile oarbe ale băncilor, pe care Troika se străduia acum să le salveze, fâcand din greci țapi ispășitori în acest proces. În acest sens, principala preocupare a Troicii a fost viabilitatea sistemului financiar internațional. În termeni absoluți, datoria Greciei era mică. Cu toate acestea, era semnificativă din punct de vedere politic. Dacă datoriile Greciei ar fi fost iertate, alte țări ar fi fost încurajate să își renegocieze obligațiile, precum Spania, Italia sau chiar Franța. Acest lucru, la rândul său, reprezenta un risc serios pentru sistemul bancar internațional, amenințând să aducă economia mondială într-o criză si mai profundă. Clasa conducătoare greacă, slabă și dependentă, are nevoie de umbrela UE și a imperialismului occidental și se va închina cu sârguință tuturor dictatelor acesteia. Prin urmare, rezistența împotriva austerității nu a fost în „interesul național Anii 2010-2014 au fost marcați de demonstrații de masă și aproape 40 de greve generale cu o durată de 24-48 de ore fiecare, revolte, lupte de cartier, organizare la nivel local etc., care uneori au atins o tenoară insurecțională. Bolojan incă nu a văzut asa ceva. În vara anului 2011, inspirați direct de evenimentele revoluționare din Egipt care l-au înlăturat pe dictatorul Hosni Mubarak, susținut de SUA, sute de mii de oameni au ocupat Piața Syntagma din Atena și alte piețe din țară. Din nou, în iarna anului 2012, o jumătate de milion de oameni au înconjurat clădirea parlamentului. Masele au inhalat tone de gaze lacrimogene și au aruncat cocktailuri Molotov asupra poliției în bătălii aprige. Episoade dramatice au punctat luptele de stradă, cum ar fi sinuciderea publică a pensionarului Dimitris Christoulas, în semn de protest politic împotriva regimului și împotriva sărăciei. În puternica sa notă de adio, el a scris: Majoritatea liderilor sindicali au jucat un rol lamentabil. Greva generală, care este de obicei o armă formidabilă în mâinile muncitorilor, a fost transformată de birocrația sindicală greacă într-o șaradă de rutină. Încă de la sfârșitul anilor 1970, majoritatea muncitorilor greci votaseră pentru partidul social-democrat, PASOK. Faptele PASOK, însă, au fost departe de a fi revoluționare. Dar legătura sa cu muncitorii a fost totuși cimentată de reformele introduse în anii de „prosperitate” din anii 1980. Criza din 2010 a spulberat baza de sprijin a partidului. Departe de a acorda reforme, acesta a efectuat atacuri sălbatice. A scăzut vertiginos în sondajele de opinie, iar până în 2014 se afla în pragul colapsului. Adversarul său tradițional, partidul de centru-dreapta Noua Democrație, nu a avut o solutie mai bună. După căderea lui Papandreou în 2011, o succesiune de guverne șubrede s-au alternat la putere. Căutând o cale de ieșire, masele s-au orientat către un outsider politic: Coaliția Stângii Radicale, „Syriza”. Masele l-au acaparat, însă, tocmai pentru că era un outsider politic netestat și, în plus, unul care folosea un limbaj foarte radical. A promis să pună capăt austerității, să revină la privatizare, să anuleze memorandumurile, să aducă băncile sub proprietate publică și chiar a vorbit despre „criza structurală a capitalismului”. Părea să ofere o ruptură clară cu trecutul. În mai 2012, sub noua conducere a lui Alexis Tsipras, Syriza a crescut la 16,8% în sondaje. În repetarea alegerilor din iunie, a crescut la peste 26%, devenind principala opoziție față de guvernul de dreapta detestat Nea Democrația al lui Antonis Samaras. Acest lucru a pregătit terenul pentru ascensiunea Syrizei la putere în ianuarie 2015, când a câștigat 36,3% din voturi și a ajuns la doar două locuri mai puțin de majoritatea absolută. Syriza a promis să auditeze datoria și să inverseze austeritatea și privatizările. Așa-numitul „program de la Salonic” al lui Tsipras conținea multe revendicări pozitive privind creșterile salariale, beneficiile, subvențiile, pensiile și investițiile publice. Liderii Syriza credeau că este posibil să se realizeze acest lucru în cadrul capitalismului (și al… (euro și UE)! Formula lor pentru a pune capăt austerității a fost impozitarea oligarhilor greci, care își păstrează activele în paradisuri fiscale; naționalizarea băncilor și utilizarea lor pentru finanțarea investițiilor publice (în ciuda faptului că băncile sunt falimentare!); și solicitarea unui acord mai blând din partea Troicii. Această ultimă cerere este ca și cum ai cere unui tigru să devină vegetarian. În realitate, Tsipras nu a crezut cu adevărat în propriul său program, care, potrivit unuia dintre principalii săi aliați, era doar „un apel la mobilizarea trupelor noastre”. Singura modalitate de a rupe cu austeritatea era ruperea cu capitalismul bankar. Aceasta însemna incapacitatea de plată a datoriilor și naționalizarea marilor corporații pentru a planifica economia astfel încât să satisfacă nevoile sociale, mai degrabă decât profitul privat. O astfel de transformare, însă, nu poate fi consolidată în limitele unei țări mici și sărace precum Grecia. Ar fi trebuit să se extindă în restul Europei și mai departe. Pentru a supraviețui, revoluția greacă avea nevoie de o politică internaționalistă care nu exista. Pentru liderii cinici ai Syriza, un astfel de program era considerat nerealist, doar o aspirație vagă pentru viitorul îndepărtat, dar nu a reprezintat niciodată o perspectivă practică. Evenimentele aveau să demonstreze rapid că reformiștii erau adevărații utopiști. Pe măsură ce Syriza se apropia de putere în 2012-2015, a început să-și dilueze programul, care era deja destul de moderat. Acest lucru nu este o coincidență. Partidul a început să fie supus presiunii clasei conducătoare, care a început să-și „corecteze” promisiunile iresponsabile. Ceea ce iese în evidență în Grecia, totuși, a fost nivelul avansat de înțelegere al maselor. Viața învață, iar 2010-2014 au fost ani de formare. Alegătorii i-au dat Syrizei un mandat entuziast, dar nu un cec în alb. Aceștia au menținut o perspectivă critică. Prin urmare, în ciuda creșterii electorale impresionante, Syriza a avut întotdeauna cifre relativ scăzute de membri, în special în aripa sa de tineret. „În ziua alegerilor”, își amintea un candidat proeminent al Syriza, „oamenii veneau la mine, mă băteau pe spate și mă puneau să promit că nu-mi voi încălca cuvântul. “Vă susținem, dar nu îndrăzniți să faceți o întoarcere de 180 de grade, pentru că dacă o faceți, vă vom ataca”, a fost mesajul unanim. De îndată ce Syriza a ajuns la putere pe 26 ianuarie 2015, a fost imediat supusă unei presiuni irezistibile din partea finantelor europene. Pe de altă parte, a plasat unele personalități din facțiunea de stânga a partidului în ministere secundare pentru a împărți responsabilitatea și a-și acoperi flancul stâng. De fapt, a fost destul de fericit să facă echipă cu Kammenos, obținând astfel o scuză convenabilă pentru trădările pe care le putea prevedea. Dar nu inainte de a vizita Moscova si nu pentru a face relatii pragmatice cu Rusia si eventual cu BRICS-ul, ci doar pentru a impresiona pe capitalistii europeni, pentru a-si crea un leverage/parghie in negocieri. După două planuri de salvare, statul grec era încă în pragul falimentului. Sistemul său bancar era supus unei presiuni enorme și avea nevoie de asistență cu lichidități pentru a-și susține operațiunile zilnice. Troica a folosit această vulnerabilitate pentru a șantaja Syriza. Cuvintele dezgustătoare rostite trimisilor Syriza de către șeful Mecanismului European de Stabilitate, germanul Klaus Regling, dau o idee despre tonul „negocierilor”: „Nu trebuie niciodată, niciodată să intrați în incapacitate de plată a FMI. Suspendați în schimb toate plățile pensiilor. Asta trebuie să faceți.” De fapt acordarea de pensii si salarii exagerate grecilor a fost o manevră utilizată de elita bancară si in anii ’70 in Franta, cand se acordau concedii infinite cu plată, medicale sau de altă urgentă. Toate aceste generozităti au dus la crearea de datorii immense de catre statul francez, care afost nevoit apoi să privatizeze multe sectoare din domeniul statului ce au trecut in mana elitei bankare. Tratamentul aplicat guvernului grec de către UE, BCE și FMI va intra în analele relațiilor internaționale pentru cinismul și lipsa sa de insensibilitate. În vremuri normale, diplomația capitalistă este învăluită într-un văl de formalități și un limbaj esopic care ascunde dominația unei mâini de bătăuși imperialiști în relațiile mondiale. Dar intensitatea crizei din zona euro a dezvăluit adevărul, acela că națiunile mici, cum ar fi Grecia, sunt așteptate să danseze pe melodia marilor puteri. Evenimentele din 2015 au scos la iveală adevăratele mecanisme ale „democrației” capitaliste: parlamentele și alegerile sunt bune atâta timp cât interesele fundamentale ale bancherilor și capitaliștilor nu sunt puse la îndoială. Dacă populatia îndrăzneste să aleagă un guvern care contestă aceste interese, acesta se va trezi intimidat până când va fi supus sau doborât. Când elita occidentală vorbește despre „democrație” și „suveranitate”, așa cum o fac acum frecvent în cazul Ucrainei, amintiți-vă de modul în care a zdrobit Grecia. Aceste cuvinte sunt doar frunze de smochin pentru interesele lor lacome, profitorii si parazite. Trebuie spus, însă, că concesiile constante ale Syrizei nu au făcut decât să le stimuleze apetitul elitelor. Toate „instituțiile internaționale respectabile” – UE, BCE, FMI – au fost mobilizate pentru a strangula Syriza. Clasa conducătoare a dus, de asemenea, o campanie politică neîntreruptă împotriva noului guvern. A fost supusă unui baraj de propagandă atent orchestrat din partea mass-media europeană și greacă, care a lucrat mână în mână cu oficialii Comisiei Europene. Banca Centrală Greacă a colaborat deschis cu Troika în încercarea sa de a-l ataca pe Tsipras. Serviciile secrete grecești au interceptat telefoanele miniștrilor și au scurs informații pentru a submina guvernul. Președintele Pavlopoulos, un membru de dreapta din Nea Democrația, pe care Tsipras însuși îl nominalizase a contribuit, de asemenea, la presiune în vară, amenințând că va dărâma guvernul. Nu numai că ideile economice ale reformiștilor de a „îmblânzi” sistemul capitalist sunt utopice, ci și ideile lor politice, crezând că statul burghez poate fi folosit pentru a schimba societatea. La sfârșitul lunii februarie s-a încheiat un acord temporar care promitea eliberarea unei tranșe de salvare restante. Acest acord a împins guvernul grec pe o pantă alunecoasă a concesiilor. Acordul a obligat Syriza să continue „reformele” anterioare și să se abțină de la măsuri „unilaterale”. Troika și-a renegat apoi promisiunile, reținând fondurile datorate Greciei. Figura cheie în negocierile cu Troika era ministrul de finanțe Yanis Varoufakis. Ca universitar celebru, Tsipras se aștepta ca acesta să obțină o înțelegere favorabilă la Bruxelles. Ani de zile, Varoufakis se aflase în dreapta conducerii Syriza. El își amintește în cartea sa, “Adulți în cameră”: Deși s-a definit drept un „marxist erratic”, a recunoscut că a renunțat la opiniile sale de stânga pentru a salva sistemul. „Este datoria istorică a stângii, în acest moment particular, să stabilizeze capitalismul; să salveze capitalismul european de el însuși”, a spus el. Planul său părea foarte moderat: restructurarea datoriei publice grecești, amânarea plăților până la îndeplinirea anumitor obiective de creștere, stabilirea unor obiective mai mici de excedent bugetar și decuplarea datoriilor bancare grecești de stat, băncile aflate în incapacitate de plată fiind preluate de UE. În cele din urmă, el se aștepta ca BCE să finanțeze statul grec prin tipărirea de bani. Pentru a realiza acest lucru, el intenționa să exploateze tensiunile dintre schemele expansioniste de cumpărare de obligațiuni ale președintelui BCE, Mario Draghi, și agenda conservatoare a Bundesbank-ului german; și să-i pună pe americani (care erau mai puțin expuși la datoria grecească) împotriva germanilor agresivi, combinând toate acestea cu trucuri media inteligente. Varoufakis a intrat în aceste negocieri cu capul plin de modele abstracte ale „teoriei jocurilor”. Totul a fost aparent foarte inteligent, dar a neglijat complet realitatea din afara sălii de negocieri și, mai presus de toate, echilibrul forțelor din întreaga Europă. Syriza abia a încercat să profite de sprijinul enorm pe care l-a obținut totusi din partea maselor, atât în Grecia, cât și în străinătate. Au existat numeroase demonstrații împotriva Troicii în aceste luni, în Grecia și în alte părți ale Europei, inclusiv încercuirea birourilor BCE din Frankfurt. Însă aceste mobilizări au fost inițiative locale, mai degrabă decât parte a unui plan concertat al conducerii Syriza. Nu au luat niciodată în considerare posibilitatea de a convoca demonstrații de masă oriunde. În schimb, au mizat totul pe „perspicacitatea” lui Varoufakis. În opinia lui Varoufakis, austeritatea a deprimat și mai mult economia greacă și a contribuit la subminarea capacității sale de a se autofinanța, creând o buclă nesfârșită a dezastrului care a pus în pericol stabilitatea generală a capitalismului. Politicile Troicii, a susținut el, au fost „o nebunie organizată”. Potențialele diviziuni dintre Washington și Berlin, la care se aștepta Varoufakis, nu s-au materializat. Syriza s-a confruntat cu un front capitalist unit. Atunci când interesele lor sunt în joc, diferitele bande naționale de bankeri își pun deoparte diferențele. Ascensiunea Syriza a reprezentat o amenințare politică pentru burghezie. Cedarea la cererile primului guvern de stânga radicală din Europa din ultimele decenii ar fi încurajat cereri similare în alte părți, în special din partea Podemos din Spania. Considerațiile politice și economice s-au împletit. Syriza și poporul grec trebuiau să primească o lecție. Propunerile „inteligente” ale lui Varoufakis erau potrivite pentru seminarii universitare și alte audiențe impresionabile, dar erau complet nepotrivite atunci când era vorba de o luptă reală împotriva unui creditor atroce. După cum a recunoscut el destul de sincer mai târziu: „Echipa mea și cu mine am muncit din greu pentru a prezenta propuneri bazate pe o muncă econometrică serioasă și o analiză economică solidă. Odată ce acestea au fost testate de unele dintre cele mai înalte autorități din domeniile lor, de la Wall Street și City până la academicieni de top, le prezentam creditorilor Greciei. Apoi mă așezam și observam un peisaj de priviri goale. Era ca și cum nu aș fi vorbit, ca și cum nu ar fi existat niciun document în fața lor. […] Tânjeam după zilele mele academice, când dezacordurile erau rezolvate prin puterea argumentului, mai degrabă decât prin forță brută.” La începutul verii, Tsipras și Varoufakis s-au aflat într-o situație dificilă Banii promiși în februarie nu au fost livrați, dar Grecia a continuat să-și plătească datoria. Varoufakis a oferit tot mai multe concesii, încălcând toate „liniile roșii” ale sale. Dar Troika nu a cedat. Pe 25 iunie, a propus un nou memorandum scandalos (o versiune revizuită a barajului final de concesii ale lui Varoufakis) cu o austeritate și mai sălbatică și contrareforme adăugate pe deasupra. Dacă Syriza ar fi semnat, și-ar fi călcat în picioare toate promisiunile. Timpul și banii se scurgeau. Încolțit, Tsipras a anunțat un referendum privind acordul Troicii pentru 5 iulie. După cum explică Varoufakis în memoriile sale, Tsipras a numit referendumul o cacealma disperată, sperând că va forța suficiente concesii pentru a permite Syrizei să vândă acordul. Dar, departe de a înnebuni Troica, referendumul a stârnit furia bankerilor internaționali, care și-au dublat presiunea: financiară, politică și în mass-media. Grecilor li s-a spus că, dacă vor respinge memorandumul, vor fi excluși din zona euro, în afara căreia se pot aștepta să fie transformați într-o republică bananieră în ruină. La rândul său, BCE a strâns șuruburile asupra băncilor grecești prin limitarea asistenței sale de lichiditate, adică a liniei de salvare care ajută la menținerea solvabilității băncilor. Ca răspuns, guvernul a fost forțat să introducă controale de capital pentru a preveni o retragere haotică a debitorilor. Aceasta a inclus limitări ale retragerilor de numerar de la bancomate. În Grecia, partidele de opoziție de dreapta au făcut manevre pentru o lovitură de stat parlamentară, în complotul cu președintele (din nou, numit de Syriza!), care a cerut formarea unui „front larg al forțelor democratice”. Între 27 iunie, când a fost convocat referendumul, și 5 iulie, când a avut loc, în Grecia s-a dezvoltat o stare de spirit revoluționară prin interferența directă a maselor în evenimente. Varoufakis își amintește starea de spirit din ajunul votului: În noaptea de 5 iulie, când au apărut rezultatele, mii de oameni s-au adunat în Piața Syntagma/ Constitutiei din Atena pentru a-și sărbători victoria. Totuși, aceasta nu a fost doar o sărbătoare.” Poporul muncitor din Grecia se mobiliza pentru o luptă care, în ochii lor, abia începea. Își încordaseră mușchii și își făcuseră simțită propria putere. Sloganul mulțimilor era „Oute vima piso!”. „Niciun pas înapoi!”. Atunci când li se oferă un obiectiv clar, masele își pot realiza enorma putere latentă și pot demonstra cel mai abnegat militantism. Evenimentele din iulie 2015 au dezvăluit încă o dată acest lucru. Masele au sărbătorit și s-au pregătit de luptă, dar Tsipras era disperat. În noaptea referendumului, reședința sa „părea la fel de rece ca o morgă, la fel de veselă ca un cimitir”, își amintește Varoufakis in cartea sa. Tsipras s-a grăbit la Bruxelles pentru a obține un nou acord. După referendum, elita era divizată. O aripă din jurul ministrului german de finanțe, Wolfgang Schauble, și a acoliților săi est-europeni doreau să expulzeze Grecia din zona euro. Cu toate acestea, cancelarul german Angela Merkel era precaută cu privire la impactul economic și politic pe care l-ar avea acest lucru. Capitaliștii americani și francezi se opuneau, de asemenea, „Grexitului”. Pe 12 iulie, Tsipras a semnat linia punctată, călcând în picioare toate promisiunile sale, mandatul său electoral și rezultatul referendumului. Întrucât mulți parlamentari Syriza s-au revoltat Tsipras a trebuit să se bazeze pe partidele de opoziție de dreapta pentru a trece memorandumul prin Parlament. Pentru a pregăti terenul pentru această trădare, Tsipras și-a remaniat cabinetul și l-a presat pe Varoufakis să demisioneze. Trebuie să-i recunoaștem meritul că Varoufakis a denunțat cel de-al treilea memorandum și a avertizat că este mai bine să părăsească zona euro decât să semneze un astfel de acord. După aceea, Lafazanis a anunțat desprinderea Platformei de Stânga de partid. În ciuda indignării lor, aceasta a fost o atitudine defetistă care i-a ușurat mult lucrurile lui Tsipras. Stânga partidului a refuzat să ducă o luptă serioasă pentru a smulge controlul de la aripa lui Tsipras. Înlăturarea lui Tsipras în iulie a fost pe deplin posibilă, deoarece acesta a devenit complet izolat în Syriza. Tsipras a pierdut Comitetul Central (109 din 201 au semnat o declarație împotriva acordului), a pierdut filialele partidului și tineretul Syriza. Chiar și organismul de vârf al partidului, secretariatul, a protestat. Odată ce Tsipras a convocat alegerile din septembrie, Platforma Stângii a început să organizeze un nou partid. Aceasta a echivalat cu un divorț amiabil cu Tsipras. Cu siguranță, dacă Grecia ar fi menținut poziția în negocierile cu Troika, ar fi fost împinsă afară din zona euro, Uniunea Europeană este o instituție capitalistă reacționară. La aproape un deceniu de la referendum, niciuna dintre problemele fundamentale nu a fost rezolvată. Deși datoria Greciei a scăzut de la vârful său de 210% din PIB în 2020, aceasta rămâne extrem de ridicată, la 142%. Atlanta 25/03/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
IBN KHALDUN
– Abū Zayd ‘Abdu r-Rahman bin Muhammad bin Khaldūn Al-Hadrami
De CD
O observație foarte importantă și curajoasă făcută de Sorinel Cosma în lucrarea sa din 2009: „Gândirea economică a lui Ibn Khaldun”: „Este considerat de unii drept un părinte al economiei moderne sau cel puțin un precursor major. Lumea occidentală îl recunoaște pe Khaldun drept părintele sociologiei, dar ezită să-l recunoască drept un mare economist care a pus bazele acesteia. El a fost primul care a analizat sistematic funcționarea unei economii, importanța tehnologiei, specializării și comerțului exterior în surplusul economic și rolul guvernului și al politicilor sale de stabilizare pentru creșterea producției și a ocupării forței de muncă. Mai mult, el a tratat problema impozitării optime, a serviciilor guvernamentale minime, a stimulentelor, a cadrului instituțional, a legii și ordinii, a așteptărilor, a producției și a teoriei valorii”. ~ Cosma, Sorinel (2009). „Gândirea economică a lui Ibn Khaldun”. Ovidius University Anales of Economics (Ovidius University Press)
De fapt IbnKhaldun s-a preocupat in amănunt de “binele comun” nu ca un dar divin sau ca o poruncă cerească ci ca un fenomen social dirijat de etică, fenomen ce se conditionează in aspectele economice, politice si culturale asa cum sunt ele studiate de sociologia modernă.
Ibn Khaldun[a] (27 mai 1332 – 17 martie 1406) a fost un savant, istoric, filozof și sociolog arab-islam. El este recunoscut pe scară largă a fi unul dintre cei mai mari oameni de științe sociale ai Evului Mediu și considerat de un număr de savanți un precursor major al istoriografiei, sociologiei, economiei și studiilor demografice.
Cea mai cunoscută carte a sa, Muqaddimah sau Prolegomena -„Introducere”, pe care a scris-o în șase luni, așa cum afirmă el în autobiografia sa, a influențat istorici printre care si pe Dimitrie Cantemir cat si pe cei otomani din secolele al XVII-lea și al XIX-lea, precum Kâtip Çelebi, Mustafa Naima și Ahmed Cevdet Pașa, care au folosit teoriile acesteia pentru a analiza creșterea și declinul Imperiului Otoman.
Ibn Khaldun a interacționat cu Tamerlan, fondatorul Imperiului Timurid.
A fost numit unul dintre cei mai proeminenți savanți și istorici musulmani și arabi. Recent, operele lui Ibn Khaldun au fost comparate cu cele ale unor influenți filozofi europeni, precum Niccolò Machiavelli, Giambattista Vico, David Hume, G. W. F. Hegel, Karl Marx și Auguste Comte, precum și cu economiștii David Ricardo și Adam Smith, sugerând că ideile lor au găsit precedent, deși nu influență directă în ale sale. De asemenea, a influențat anumiți gânditori islamici moderni, de exemplu, cei ai școlii tradiționaliste.
Viața lui Ibn Khaldun este relativ bine documentată, deoarece a scris o autobiografie “Ibn Khaldun și călătoria sa spre vest și est”, în care sunt citate cuvânt cu cuvânt numeroase documente referitoare la viața sa.
Abū Zayd ‘Abdu r-Rahman bin Muhammad bin Khaldūn Al-Hadrami, cunoscut în general ca „Ibn Khaldūn” după un strămoș îndepărtat, s-a născut în Tunis în anul 1332 d.Hr. într-o familie andaluză din clasa superioară de origine arabă; strămoșul familiei a fost un Hadhrami care împărtășea rudenia cu Wa’il ibn Hujr, un însoțitor al profetului islamic Muhammad.
Familia sa, care deținea numeroase funcții înalte în al-Andalus, emigrase în Tunisia după căderea Sevilliei în fața Reconquistei în 1248. Deși unii dintre membrii familiei sale deținuseră funcții politice în dinastia tunisiană hafsidă, tatăl și bunicul său s-au retras ulterior din viața politică și s-au alăturat unui ordin mistic. Fratele său, Yahya ibn Khaldun, a fost, de asemenea, istoric, a scris o carte despre dinastia Abdalwadid și a fost asasinat de un rival pentru că era istoriograful oficial al curții.
În autobiografia sa, Khaldun își urmărește originea până în vremea lui Mahomed printr-un trib arab din sudul Peninsulei Arabice, mai exact Hadhramaut, care a ajuns în Peninsula Iberică în secolul al VIII-lea, la începutul cuceririi islamice: „Și strămoșii noștri sunt din Hadhramaut, din arabii din Peninsula Arabică, prin Wa’il ibn Hujr, cunoscut și sub numele de Hujr ibn ‘Adi, din cei mai buni dintre arabi, cunoscuți și respectați.”
Insistența și atașamentul lui Ibn Khaldun față de revendicarea sa de origine arabă într-o perioadă de dominație a dinastiilor berbere este un motiv valid pentru a crede în afirmația sa de origine arabă.
Rangul înalt al familiei sale i-a permis lui Ibn Khaldun să studieze cu profesori proeminenți din Maghreb. A primit o educație islamică clasică, studiind Coranul, pe care l-a memorat pe de rost, lingvistica arabă; baza pentru înțelegerea Coranului, hadith-ului, sharia (legea) și fiqh-ului (jurisprudența). A primit certificare (ijazah) pentru toate aceste materii.
Matematicianul și filosoful Al-Abili din Tlemcen l-a introdus în matematică, logică și filozofie, iar el a studiat în special operele lui Averroes, Avicenna, Razi și Tusi. La vârsta de 17 ani, Ibn Khaldūn și-a pierdut ambii părinți din cauza Moartei Negre, o epidemie intercontinentală de ciumă care a lovit Tunisul în 1348–1349.
Urmând tradiția familiei, s-a străduit să urmeze o carieră politică. Confruntat cu o situație politică tumultoasă din Africa de Nord, care necesita un grad ridicat de abilitate în dezvoltarea și încheierea prudentă a alianțelor pentru a evita să se alăture regimurilor efemere ale vremii, autobiografia lui Ibn Khaldūn este povestea unei aventuri, în care petrece timp în închisoare, ajunge în cele mai înalte funcții și cade din nou în exil.
La vârsta de 20 de ani, și-a început cariera politică în cancelaria conducătorului tunisian Ibn Tafrakin, cu funcția de Kātib al-‘Alāmah (purtător de sigiliu), care consta în scrierea, în caligrafie fină, a notelor introductive tipice documentelor oficiale. În 1352, sultanul Abū Ziad a mărșăluit asupra Tunisului și l-a învins. Ibn Khaldūn, nemulțumit în orice caz de poziția sa respectată, dar lipsită de semnificație politică, l-a urmat pe învățătorul său, Abili, la Fez in Maroc.
Acolo, sultanul marinid, Abū Inan Fares I, l-a numit scriitor de proclamații regale, dar Ibn Khaldūn a continuat să comploteze împotriva angajatorului său, ceea ce, în 1357, i-a adus tânărului de 25 de ani o condamnare la 22 de luni de închisoare.
La moartea lui Abū Inan, în 1358, vizirul al-Hasān ibn-Umar i-a acordat libertatea și l-a repus în rang și funcții.
Ibn Khaldūn a decis să se mute la Granada. Putea fi sigur de o primire pozitivă acolo, deoarece la Fez îl ajutase pe sultanul Granadei, nazridul Muhammad al V-lea, să-și recapete puterea din exilul său temporar. În 1364, Muhammad i-a încredințat o misiune diplomatică la regele Castiliei, Pedro cel Crud, pentru a aproba un tratat de pace. Ibn Khaldūn a îndeplinit cu succes această misiune și a refuzat politicos oferta lui Pedro de a rămâne la curtea sa și de a-i primi înapoi posesiunile spaniole ale familiei sale.
În Granada, Ibn Khaldūn a intrat rapid în concurență cu vizirul lui Muhammad, Ibn al-Khatib, care privea relația strânsă dintre Muhammad și Ibn Khaldūn cu o neîncredere crescândă. Ibn Khaldūn a încercat să-l modeleze pe tânărul Muhammad în idealul său de conducător înțelept, o întreprindere pe care Ibn al-Khatib a considerat-o o prostie și un pericol pentru pacea din țară.
Ca urmare a influenței lui al-Khatib, Ibn Khaldūn a fost în cele din urmă trimis înapoi în Africa de Nord. Al-Khatib însuși a fost acuzat ulterior de Muhammad că are opinii filozofice neortodoxe și ucis, în ciuda unei încercări a lui Ibn Khaldūn de a mijloci în numele vechiului său rival.
Înapoi în Ifriqiya, sultanul hafsid din Béjaïa, Abū `Abdallāh, care îi fusese tovarăș în închisoare, l-a primit cu mare entuziasm și l-a făcut pe Ibn Khaldūn prim-ministru. Ibn Khaldūn a îndeplinit o misiune îndrăzneață de a colecta taxe printre triburile berbere locale. După moartea lui Abū `Abdallāh în 1366, Ibn Khaldūn a schimbat din nou tabăra și s-a aliat cu sultanul din Tlemcen, Abū l-Abbas.
Câțiva ani mai târziu, a fost luat prizonier de Abu Faris Abdul Aziz, care îl învinsese pe sultanul din Tlemcen și preluase tronul. Apoi a intrat într-o viată monahală și s-a ocupat de îndatoriri școlare până în 1370. În acel an, a fost chemat la Tlemcen, oras in Algeria, de către noul sultan. După moartea lui Abdu l-Azīz, a locuit la Fez, bucurându-se de patronajul și încrederea regentului.
Abilitățile politice ale lui Ibn Khaldūn și, mai presus de toate, relațiile sale bune cu triburile berbere sălbatice erau foarte căutate în rândul conducătorilor nord-africani, dar începuse să se plictisească de politică și de schimbarea constantă a loialităților. În 1375, a fost trimis de Abū Hammu, sultanul Abd al-Wadid din Tlemcen, într-o misiune la triburile arabe dawadida din Biskra.
După întoarcerea sa în Occident, Ibn Khaldūn a căutat refugiu la unul dintre triburile berbere din vestul Algeriei, în orașul Qalat Ibn Salama. A trăit acolo peste trei ani sub protecția lor, profitând de izolare pentru a scrie „Prolegomena” din Muqaddimah, introducerea la istoria lumii pe care a plănuit-o.
În Ibn Salama, însă, îi lipseau textele necesare pentru a finaliza lucrarea. Prin urmare, în 1378, s-a întors în Tunisul său natal, care fusese între timp cucerit de Abū l-Abbas, care l-a luat pe Ibn Khaldūn înapoi în slujba sa. Acolo, s-a dedicat aproape exclusiv studiilor sale și și-a finalizat istoria lumii.
Relația sa cu Abū l-Abbas a rămas tensionată, deoarece acesta din urmă i-a pus la îndoială loialitatea. Acest lucru a fost pus în contrast puternic după ce Ibn Khaldūn i-a prezentat o copie a istoriei complete care omitea panegiricul obișnuit adresat conducătorului. Sub pretextul că va merge în Hajj la Mecca, lucru pentru care un conducător musulman nu putea pur și simplu să refuze permisiunea, Ibn Khaldūn a reușit să părăsească Tunisul și să navigheze spre Alexandria.
Ibn Khaldun a spus despre Egipt: „Cine nu l-a văzut nu cunoaște puterea Islamului”. În timp ce alte regiuni islamice trebuiau să se confrunte cu războaie de frontieră și conflicte interne, Egiptul mameluc se bucura de prosperitate și o cultură înaltă. În 1384, sultanul egiptean, al-Malik udh-Dhahir Barquq, l-a numit pe Khaldun profesor la Madrasa Qamhiyyah și l-a numit Mare Qadi al școlii Maliki de fiqh, una dintre cele patru școli, școala Maliki era răspândită în principal în Africa de Vest. Eforturile sale de reformă au întâmpinat însă rezistență și, în decurs de un an, a trebuit să demisioneze din funcția de judecător. Tot în 1384, o navă care transporta soția și copiii lui Khaldun s-a scufundat în largul Alexandriei.
După întoarcerea sa dintr-un pelerinaj la Mecca, în mai 1388, Ibn Khaldūn s-a concentrat pe predarea la diferite madrase din Cairo. La curtea mamelucilor a căzut în dizgrație deoarece, în timpul revoltelor împotriva lui Barquq, aparent sub constrângere, împreună cu alți juriști din Cairo, a emis o fatwa împotriva lui Barquq. Relațiile ulterioare cu Barquq au revenit la normal și a fost din nou numit Qadi Maliki. În total, a fost chemat de șase ori în această înaltă funcție, pe care, din diverse motive, nu a deținut-o niciodată mult timp.
În 1401, sub succesorul lui Barquq, fiul său Faraj, Ibn Khaldūn a participat la o campanie militară împotriva cuceritorului mongol, Timur, care asedia Damascul în 1400. Ibn Khaldūn a pus la îndoială viabilitatea inițiativei și a vrut cu adevărat să rămână în Egipt. Îndoielile sale au fost justificate, deoarece tânărul și lipsitul de experiență Faraj, îngrijorat de o revoltă în Egipt, și-a lăsat armata să se descurce singure în Siria și s-a grăbit să se întoarcă acasă.
Ibn Khaldūn a rămas în orașul asediat timp de șapte săptămâni, fiind coborât peste zidul orașului cu frânghii pentru a negocia cu Timur, într-o serie istorică de întâlniri pe care le-a relatat pe larg în autobiografia sa.
Timur l-a întrebat în detaliu despre condițiile din ținuturile Maghrebului. La cererea sa, Ibn Khaldūn a scris chiar și un raport lung despre aceasta. Întrucât a recunoscut intențiile lui Timur, nu a ezitat, la întoarcerea sa în Egipt, să întocmească un raport la fel de amplu despre istoria tătarilor, împreună cu un studiu de caracter al lui Timur, trimițându-le conducătorilor merinizi din Fez.
Ibn Khaldūn a petrecut următorii cinci ani la Cairo, completându-și autobiografia și istoria lumii și acționând ca profesor și judecător. Între timp, se presupune că s-a alăturat unui partid clandestin, Rijal Hawa Rijal, ale cărui idealuri reformatoare au atras atenția autorităților politice locale. Bătrânul Ibn Khaldun a fost arestat. A murit pe 17 martie 1406, la o lună după a șasea sa alegere pentru funcția de qadi Maliki (Judecător).
Kitāb al-ʻIbar are titlu complet: “Kitāb al-ʻIbar wa-Dīwān al-Mubtadaʼ wa-l-Khabar fī Taʼrīkh al-ʻArab wa-l-Barbar wa-Man `Āṣarahum min Dhawī ash-Shaʼn al-Akbār” „Carte de lecții, înregistrare a începuturilor și evenimentelor din istoria arabilor, berberilor și a puternicilor lor contemporani”; a început ca o istorie a berberilor și s-a extins într-o istorie universală în șapte cărți.
Cartea 1; Al-Muqaddima – “Prolegomena” – „Introducerea”, o istorie universală socio-economică-geografică a imperiilor și cea mai cunoscută dintre lucrările sale.
Cărțile 2–5; Istoria lumii până în vremea autorului.
Cărțile 6–7; Istoriografia berberilor și a Maghrebului. Khaldun se îndepărtează de stilul clasic al istoricilor arabi prin sintetizarea mai multor surse, uneori contradictorii, fără citări. El reproduce unele erori provenite probabil din sursa sa din Fez din secolul al XIV-lea, lucrarea Rawḍ al-Qirṭās de Ibn Abi Zar, însă Al-‘Ibar rămâne totusi o sursă neprețuită de istorie berberă.
În ceea ce privește disciplina sociologiei, el a descris dihotomia dintre viața sedentară și viața nomadă, precum și pierderea inevitabilă a puterii care are loc atunci când războinicii cuceresc un oraș. Potrivit savantului arab Sati’ al-Husri, Muqaddimah poate fi citită ca o lucrare sociologică.
Lucrarea se bazează pe conceptul central al lui Ibn Khaldun de ‘aṣabiyyah, tradus ca „coeziune de grup” sau „solidaritate”. Această coeziune socială apare spontan în triburi și alte grupuri mici de rudenie; ea poate fi intensificată și extinsă de o ideologie religioasă. Analiza lui Ibn Khaldun analizează modul în care această coeziune duce grupurile la putere, dar conține în sine semințele – psihologice, sociologice, economice, politice – ale decăderii grupului, care va fi înlocuită de un nou grup, dinastie sau imperiu legat de o coeziune mai puternică, sau cel puțin mai tânără și mai viguroasă..
Unele dintre opiniile lui Ibn Khaldun, în special cele referitoare la poporul Zanj din Africa Subsahariană, au fost citate ca fiind rasiste. Potrivit savantului Abdelmajid Hannoum, descrierea lui Ibn Khaldun a distincțiilor dintre berberi și arabi a fost interpretată greșit de traducătorul William McGuckin de Slane, care a introdus în mod eronat o „ideologie rasială care îi separă și îi opun pe arabi și berberi” în traducerea sa a unei părți din `Ibar tradusă sub titlul Histoire des Berbères.
Poate cea mai frecvent citată observație extrasă din opera lui Ibn Khaldūn este noțiunea că atunci când o societate devine o mare civilizație, punctul său culminant este urmat de o perioadă de decădere. Aceasta înseamnă că următorul grup coeziv care cucerește civilizația diminuată este, prin comparație, un grup de barbari. Odată ce barbarii își consolidează controlul asupra societății cucerite, însă, ei devin atrași de aspectele sale mai rafinate, cum ar fi alfabetizarea și artele, și fie se asimilează, fie își însușesc astfel de practici culturale. Apoi, în cele din urmă, foștii barbari vor fi cuceriți de un nou grup de barbari, care vor repeta procesul.
Se poate intelege ca accesul la cultura mai evoluata este o pervertire morala care duce inefabil la pierderea puterii?
Acest aspect al culturii, cum ea influenteaza excilatiile politice si alunecarea in afara puterii trebuie studiat si printr-o slts prisma decat cea pe care noi o avem cu educatia noastra din care lipseste tocmai studiul autorilor renasterii arabe.
Profesorul Ibrahim Oweiss, economist și istoric la Universitatea Georgetown, susține că Ibn Khaldun a fost un precursor major al economiștilor moderni și, în special, a creat teoria valorii-muncă cu mult înaintea susținătorilor mai cunoscuți, precum Adam Smith și David Ricardo, deși Khaldun nu s-a referit la aceasta nici ca la o teorie a valorii-muncă, nici ca la o teorie.
Ibn Khaldun a cerut, de asemenea, crearea unei științe care să explice societatea și a continuat să sublinieze aceste idei în lucrarea sa majoră, Muqaddimah, care afirmă că „Civilizația și bunăstarea ei, precum și prosperitatea afacerilor, depind de productivitate și de eforturile oamenilor în toate direcțiile, în propriul lor interes și profit”.
Ibn Khaldun s-a abătut de la normele urmate de istoricii musulmani și a respins concentrarea acestora asupra credibilității transmițătorului, concentrându-se în schimb pe validitatea poveștilor și încurajând gândirea critică.
Ibn Khaldun subliniază, de asemenea, teorii timpurii despre diviziunea muncii, impozite, deficit și creștere economică.
El a susținut că sărăcia este un rezultat al distrugerii moralității și a valorilor umane. De asemenea, a analizat factorii care contribuie la bogăție, cum ar fi consumul, guvernul și investițiile. Khaldun a susținut, de asemenea, că sărăcia nu este neapărat un rezultat al unor decizii financiare deficitare, ci al unor consecințe externe și, prin urmare, guvernul ar trebui să fie implicat în atenuarea sărăciei.
Cercetătorii de la Colegiul Universitar Insaniah din Malaezia și de la Colegiul Universitar de Economie Islamică Tazkia din Indonezia au creat un model dinamic bazat pe scrierile lui Ibn Khaldun pentru a măsura sărăcia în națiunile musulmane din Asia de Sud și Asia de Sud-Est.
Ibn Khaldun credea, de asemenea, că moneda unui sistem monetar islamic ar trebui să aibă o valoare intrinsecă și, prin urmare, să fie făcută din aur și argint (cum ar fi dirhamul). El a subliniat că greutatea și puritatea acestor monede ar trebui respectate cu strictețe: greutatea unui dinar ar trebui să fie un mithqal (greutatea a 72 de boabe de orz, aproximativ 4,25 grame), iar greutatea a 7 dinari ar trebui să fie egală cu greutatea a 10 dirhami (7/10 dintr-un mithqal sau 2,96 grame).
Scrierile lui Ibn Khaldun privind diviziunea muncii sunt adesea comparate cu scrierile lui Adam Smith pe această temă.
Ființa individuală nu poate obține singură toate necesitățile vieții. Toate ființele umane trebuie să coopereze în acest scop în civilizația lor. Dar ceea ce se obține prin cooperarea unui grup de ființe umane satisface nevoia unui număr de cateva ori mai mare decât ele însele.
De exemplu, nimeni nu poate obține singur partea de grâu de care are nevoie pentru hrană. Dar când șase sau zece persoane, inclusiv un fierar și un tâmplar pentru a face uneltele și alții care se ocupă de boi, de arat, de recoltarea cerealelor coapte și de toate celelalte activități agricole, se angajează să-și obțină hrana și să lucreze în acest scop fie separat, fie colectiv și astfel obțin prin munca lor o anumită cantitate de hrană, acea cantitate va fi hrană pentru un număr de oameni de multe ori mai mare decât a lor. Munca combinată produce mai mult decât nevoile și necesitățile lucrătorilor
În orice altă artă și manufactură, efectele diviziunii muncii sunt similare cu cele din aceasta foarte banală producția de ace; deși, în multe dintre ele, munca poate fi fie subdivizată atât de mult, fie redusă la o simplitate atât de mare a operațiunii. Diviziunea muncii, însă, în măsura în care poate fi introdusă, prilejuiește, în fiecare artă, sau meserie o creștere proporțională a puterilor productive ale muncii.
Atât Ibn Khaldun, cât și Adam Smith au împărtășit ideea că diviziunea muncii este fundamentală pentru creșterea economică, însă motivațiile și contextul unei astfel de diviziuni diferă între ei. Pentru Ibn Khaldun, asabiyyah sau solidaritatea socială era motivul și contextul fundamental din spatele diviziunii muncii; pentru Smith era interesul personal și economia de piață.
Epistemologia lui Ibn Khaldun a încercat să reconcilieze misticismul cu teologia prin împărțirea științei în două categorii diferite, știința religioasă care privește științele Coranului și știința nereligioasă. El a clasificat în continuare științele nereligioase în științe intelectuale precum logica, aritmetica, geometria, astronomia etc. și științe auxiliare precum limba, literatura, poezia etc. De asemenea, el a sugerat că, posibil, vor apărea mai multe diviziuni în viitor, în diferite societăți.
El a încercat să se adapteze la comportamentul și influența culturală a tuturor societăților posibile în educație, economie și politică. Cu toate acestea, el nu credea că legile sunt alese de un singur lider sau de un grup mic de indivizi, ci mai ales de majoritatea indivizilor unei societăți.
Pentru Ibn Khaldun, statul era o necesitate a societății umane pentru a limita nedreptatea în cadrul societății, dar statul înseamnă forță, prin urmare, în sine o nedreptate. Toate societățile trebuie să aibă un stat care să le guverneze pentru a întemeia o societate.
El a încercat să standardizeze istoria societăților prin identificarea fenomenelor omniprezente prezente în toate societățile. Pentru el, civilizația era un fenomen care va fi prezent atâta timp cât oamenii există. El a caracterizat satisfacerea nevoilor de bază ca fiind începutul civilizației.
La început, oamenii vor căuta diferite modalități de a crește productivitatea nevoilor de bază, iar expansiunea va avea loc. Mai târziu, societatea începe să devină mai sedentară și se concentrează mai mult pe meșteșuguri, arte și caracteristici mai rafinate. Până la sfârșitul unei societăți, aceasta va slăbi, permițând unui alt grup mic de indivizi să preia controlul. Grupul cuceritor este descris ca un grup nemulțumit în cadrul societății în sine sau un grup de bandiți ai deșertului care atacă constant alte societăți mai slabe sau slăbite.
În Muqaddimah, cea mai importantă lucrare a sa, el discută o introducere a filosofiei în istorie într-o manieră generală, bazată pe modele observabile într-un cadru teoretic al evenimentelor istorice cunoscute din timpul său. El a descris începuturile, dezvoltarea, tendințele culturale și declinul tuturor societăților, ducând la apariția unei noi societăți care ar urma apoi aceleași tendințe într-un ciclu continuu.
De asemenea, a recomandat cele mai bune abordări politice pentru a dezvolta o societate în funcție de cunoștințele sale despre istorie. El a subliniat cu tărie că o societate bună ar fi una în care o tradiție a educației este adânc înrădăcinată în cultura sa o abordare identical cu cea a lui Confucius, platon sau Aristotel.
Ibn Khaldun a introdus cuvântul asabiya – solidaritate, sentiment de grup sau conștiință de grup, pentru a explica grija pentru cei din jur si binele comun – social. Conceptul de asabiya a fost tradus ca „coeziune socială”, „solidaritate de grup” sau „tribalism”
Ibn Khaldun credea că prea multă birocrație, cum ar fi taxele și legislația, ar duce la declinul unei societăți, deoarece ar constrânge dezvoltarea unei forțe de muncă mai specializate, creșterea numărului de savanți și dezvoltarea diferitelor servicii. El credea că birocrații nu pot înțelege lumea comerțului și nu posedă aceeași motivație si flexibilitate ca un om de afaceri.
În lucrarea sa, “Muqaddimah”, Ibn Khaldun subliniază facultatea ființelor umane de a gândi ca fiind ceea ce determină comportamentul uman și modelele omniprezente. Această facultate este, de asemenea, ceea ce inspiră ființele umane să se formeze într-o structură socială pentru a coopera în diviziunea muncii și organizare.
Potrivit lui Zaid Ahmand în “Epistemologie și Dimensiunea Umană în Studiile Urbane”, facultatea de a gandi este pilonul de susținere pentru toate aspectele filosofice ale teoriei lui Ibn Khaldun legate de tendințele spirituale, intelectuale, fizice, sociale și politice ale ființelor umane.
Un alt concept important pe care îl subliniază în opera sa este stăpânirea meșteșugurilor, obiceiurilor și abilităților. Aceasta are loc după ce o societate este înființată, iar conform lui Ibn Khaldun, nivelul de realizare al unei societăți poate fi determinat doar prin analizarea acestor trei concepte.
O societate aflată în primele sale etape este nomadă și preocupată în primul rând de supraviețuire, în timp ce o societate aflată într-o etapă ulterioară este sedentară, cu realizări mai mari în meșteșuguri arta si cultura in general. O societate cu o cultură sedentară și o politică stabilă ar fi de așteptat să aibă realizări mai mari în meșteșuguri și tehnologie.
Ibn Khaldun a subliniat, de asemenea, în “Epistemologia” sa aspectul important pe care îl joacă tradiția educațională pentru a asigura că noile generații ale unei civilizații se perfecționează continuu în științe și dezvoltă cultura. Ibn Khaldun a susținut că, fără o stabilire puternică a unei tradiții educaționale, ar fi foarte dificil pentru noile generații să mențină realizările generațiilor anterioare, darămite să le îmbunătățească.
O altă modalitate de a distinge realizările unei societăți ar fi limba acesteia, deoarece pentru el cel mai important element al unei societăți nu ar fi pământul, ci limba vorbită. El a fost surprins că mulți non-arabi aveau cu adevărat succes în societatea arabă, aveau locuri de muncă bune și erau bine primiți de comunitate.
„Acești oameni nu erau de origine arabică, dar au crescut printre arabii care aveau obiceiul de a vorbi araba”, își amintea odată Ibn Khaldun, „a acest lucru, au putut stăpâni araba atât de bine încât nu pot fi depășiți”.
El credea că motivul pentru care non-arabii erau acceptați ca parte a societății arabe se datora stăpânirii limbii arabe.
Progresele în operele literare, cum ar fi poeziile și proza, erau o altă modalitate de a distinge realizările unei civilizații, dar Ibn Khaldun credea că ori de câte ori fațeta literară a unei societăți atinge cele mai înalte niveluri, aceasta încetează să mai indice realizări sociale, ci este o înfrumusețare a vieții.
Pentru științele logice, el a stabilit cunoașterea la cel mai înalt nivel ca o creștere a numărului de savanți și a calității cunoașterii. Pentru el, cel mai înalt nivel al producțiilor literare ar fi manifestarea prozei, a poeziilor și îmbogățirea artistică a unei societăți.
Ibn Khaldun consideră că comunicarea dintre lumea tangibilă și cea intangibilă este baza fiecărei religii, iar meritul pentru apariția acesteia revine spiritului uman, deoarece este mediatorul dintre Dumnezeu și oameni.
Este nemuritor prin natură și nu piere, având caracteristici care îi permit să comunice cu Dumnezeu.
Cu toate acestea, majoritatea sufletelor și-au pierdut abilitatea ascunsă și sunt conectate doar la lumea senzorială. Un număr mic dintre ele își păstrează încă întreaga capacitate de a comunica cu Dumnezeu. Aceștia sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales și au devenit profeți, astfel încât sufletele lor părăsesc lumea senzorială pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce ar trebui să transmită oamenilor.
Religiile apar doar din această conexiune. El crede că religiile care se bazează pe instituții de predicție și recunoaștere sunt false, dar conțin parțial totusi un adevăr. Concentrarea unei persoane asupra unui lucru specific pentru o perioadă lungă de timp o face să uite totul și să se atașeze de ceea ce s-a concentrat. Doar că această concentrare o face să vadă lumea non-senzorială foarte repede și într-un mod foarte imperfect, iar acestea sunt religii păgâne.
Ibn Khaldun este de acord cu sufismul și consideră că, dacă o persoană își menține buna credință și este lipsită de dorința de a crea o nouă religie și se străduiește să se separe de lumea senzorială, va putea să se apropie de esența divină, iar ideile savanților îi vor apărea clar.
Dar dacă se străduiește în această detașare și misticism din dorința de a excela față de ceilalți, nu va comunica cu Dumnezeu, ci cu demonii. De asemenea, spiritul uman este capabil să vadă unele lucruri ale viitorului prin viziune, dar cu condiția ca acest spirit să fie complet drept și foarte pios și pur, altfel viziunea va veni de la diavoli.
Din alte surse cunoaștem și alte câteva lucrări, compuse în principal în perioada petrecută în Africa de Nord și Al-Andalus. Prima sa carte, “Lubābu l-Muhassal”, un comentariu la teologia islamică a lui Fakhr al-Din al-Razi, a fost scrisă la vârsta de 19 ani sub supravegherea profesorului său Al-Abili din Tunis. O lucrare despre sufism, Shifā’u l-Sā’il, a fost compusă în jurul anului 1373 la Fes, Maroc. În timp ce se afla la curtea lui Muhammed al V-lea, sultanul Granadei, Ibn Khaldūn a compus o lucrare despre logică, `”allaqa li-s-Sulṭān”.
Metoda istorică a lui Ibn Khaldun a avut foarte puține precedente sau adepți în timpul său. Deși Ibn Khaldun este cunoscut ca fiind un lector de succes pe teme de jurisprudență în științele religioase, doar foarte puțini dintre studenții săi erau conștienți de Muqaddimah-ul său și influențați de acesta.
Un astfel de student, Al-Maqrizi, a lăudat Muqaddimah-ul, deși unii cercetători au considerat laudele sale, și ale altora, ca fiind în general goale și lipsite de înțelegere a metodelor lui Ibn Khaldun.
Ibn Khaldun s-a confruntat, de asemenea, cu critici în principal din partea contemporanilor săi, în special a lui Ibn Hajar al-`Asqalani. Aceste critici au inclus acuzații de cunoștințe istorice insuficiente, un titlu inexact, dezorganizare și un stil asemănător cu cel al prolificului scriitor de literatură arabă, Al-Jahiz.
Al-Asqalani a remarcat, de asemenea, că Ibn Khaldun nu era apreciat în Egipt, deoarece se opunea multor tradiții respectate, inclusiv ținutei judiciare tradiționale, și a sugerat că acest lucru ar fi putut contribui la receptarea operelor istorice ale lui Ibn Khaldun. Excepția notabilă de la acest consens a fost Ibn al-Azraq, un jurist care a trăit la scurt timp după Ibn Khaldun și a citat din prima și a patra carte a Kitab al-‘Ibar, în dezvoltarea unei lucrări de oglinzi pentru prinți.
Opera lui Ibn Khaldun a găsit o oarecare recunoaștere în rândul intelectualilor otomani în secolul al XVII-lea. Primele referințe la Ibn Khaldun în scrierile otomane au apărut la mijlocul secolului al XVII-lea, istorici precum Kâtip Çelebi numindu-l o mare influență, în timp ce un alt istoric turco-otoman, Mustafa Naima, a încercat să folosească teoria ciclică a lui Ibn Khaldun despre ascensiunea și decăderea imperiilor pentru a descrie Imperiul Otoman.
Percepțiile tot mai mari despre declinul Imperiului Otoman au determinat, de asemenea, apariția unor idei similare independent de Ibn Khaldun în secolul al XVI-lea și ar putea explica o parte din influența operelor sale.
În Europa, Ibn Khaldun a fost adus pentru prima dată în atenția lumii occidentale în 1697, când o biografie a sa a apărut în Biblioteca Orientală a lui Barthélemy d’Herbelot de Molainville.
Cu toate acestea, unii cercetători cred că opera lui Ibn Khaldun ar fi putut fi introdusă pentru prima dată în Europa prin intermediul biografiei lui Tamerlan scrise de Ibn Arabshah, tradusă în latină, care acoperă o întâlnire între Ibn Khaldun și Tamerlan.
Conform lui Ibn Arabshah, în timpul acestei întâlniri, Ibn Khaldun și Tamerlan au discutat în profunzime despre Maghrib, precum și despre genealogia și locul lui Tamerlan în istorie. Ibn Khaldun a început să atragă mai multă atenție din 1806, când lucrarea lui Silvestre de Sacy, “Chrestomathie Arabe”, a inclus biografia sa împreună cu o traducere a unor părți din “Muqaddimah” sub numele de “Prolegomene”. În 1816, de Sacy a publicat din nou o biografie cu o descriere mai detaliată a “Prolegomenelor”.
Mai multe detalii și traduceri parțiale ale “Prolegomenelor” au apărut de-a lungul anilor, până la publicarea ediției complete în arabă în 1858. De atunci, opera lui Ibn Khaldun a fost studiată pe larg în lumea occidentală, cu un interes deosebit. Reynold A. Nicholson l-a lăudat pe Ibn Khaldun ca fiind un sociolog musulman unic și strălucit, dar a ignorat influența lui Khaldun.
Filosoful spaniol José Ortega y Gasset a considerat conflictele din Africa de Nord ca o problemă provenită din lipsa gândirii africane și l-a lăudat pe Ibn Khaldun pentru că a înțeles conflictul simplificându-l la relația dintre modurile de viață nomade și sedentare.
Istoricul britanic Arnold J. Toynbee a numit “Muqaddimah” a lui Ibn Khaldun „cea mai mare lucrare de acest gen”. Ernest Gellner, fost profesor de filozofie și logică la London School of Economics, a considerat definiția guvernării dată de Khaldun cea mai bună din istoria teoriei politice.
Au apărut și opinii mai moderate cu privire la amploarea contribuțiilor lui Ibn Khaldun.
Arthur Laffer, după care este numită curba Laffer, a recunoscut că ideile lui Ibn Khaldun, precum și altele, preced propria sa lucrare asupra acestei curbe.
Economistul Paul Krugman l-a descris pe Ibn Khaldun ca fiind „un filosof islamic din secolul al XIV-lea care a inventat practic ceea ce am numi acum științele sociale”.
Teologul și filosoful scoțian din secolul al XIX-lea, Robert Flint, l-a lăudat mult: „ca teoretician al istoriei, nu a avut egal în nicio epocă sau țară până la apariția lui Vico, mai bine de trei sute de ani mai târziu. Platon, Aristotel și Augustin nu au fost colegii săi și toți ceilalți erau nedemni de a fi măcar menționați alături de el”. Munca lui Ibn Khaldun despre evoluția societăților l-a influențat și pe Egon Orowan, care a introdus conceptul de socionomie.
Deși evidența istorică a lui Ibn Khaldun este de obicei trecută cu vederea în favoarea recunoașterii contribuțiilor sale la știința istoriei, Abderrahmane Lakhsassi a scris: „Niciun istoric al Maghrebului de atunci și în special al berberilor nu se poate lipsi de contribuția sa istorică”.
Recunoașterea publică a lui Ibn Khaldun a crescut în ultimii ani. În 2004, Centrul Comunitar Tunisian a lansat primul Premiu Ibn Khaldun pentru a recunoaște o persoană tunisiană/americană de renume a cărei muncă reflectă ideile lui Ibn Khaldun despre rudenie și solidaritate.
Premiul a fost numit după Ibn Khaldun pentru convergența ideilor sale cu obiectivele și programele organizației. În 2006, Fundația de Cercetare Economică Atlas a lansat un concurs anual de eseuri pentru studenții numiți în onoarea lui Ibn Khaldun.
Tema concursului este „cum indivizii, grupurile de experți, universitățile și antreprenorii pot influența politicile guvernamentale pentru a permite pieței libere să înflorească și să îmbunătățească viața cetățenilor săi pe baza învățăturilor și tradițiilor islamice”. În 2006, Spania a comemorat cea de-a 600-a aniversare a morții lui Ibn Khaldun prin orchestrarea unei expoziții intitulate „Întâlnirea Civilizațiilor: Ibn Khaldun”.
În 2007, Universitatea Ibn Haldun s-a deschis la Istanbul, Turcia, pentru a-i comemora numele. Universitatea promovează o politică de trilingvism. Limbile în cauză sunt engleza, turca modernă și araba, iar accentul se pune pe predarea științelor sociale.
Atlanta 02 iulie 2025