CD
1.867 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.107.14

 

ECONOMIA POLITICĂ
De CD

Pentru cei ce nu au iubit si urmărit orele si cursurile de economie politică si socialism stiintific aceste stiinte acum nu ii poate ajuta să navigheze eficient in oceanul ideologico-economic ce se zbate in jurul nostru.
Ambele discipline le-am considerat si pe buna dreptate, că sunt de fapt originea societătii socialistae in care trăiam si le-am respins de plano, dincolo de orice argument.

Dar dacă tot erau originile răului si inconvenientului totusi meritau mai multă consideratie, căci conform zicalei “iti tii dusmanul mai aproape decat prietenul, ca să-l cunosti si să te poti apăra imparabil”.

Publicul larg isi poate aminti doar de doi mari economisti, Adan Smith si Karl Marx, tatăl capitalismului de piată liberă si fondatorul comunismului. Cei care au vrut insă să-si pastreze o medie bună pentru repartitie s-ar putea să adauge si pe John Maynard Keynes și Friedrich Hayek.

Luna aceasta marchează 250 de ani de la apariția celei mai celebre lucrări a lui Adam Smith, “Avuția națiunilor”, care a fost publicată pentru prima dată pe 9 martie 1776.

În același timp, putem observa cu grijă că sistemul capitalist se afundă din ce în ce mai adânc într-o criză insolubilă, cu bule bursiere, datorii și război care fac ravagii în economia mondială.

Karl Marx și Friedrich Engels și-au dezvoltat ideile – ideile socialismului științific – sintetizand cele mai avansate idei ale timpului lor, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aceasta a inclus nucleul revoluționar conținut în filosofia dialectică a lui Hegel; viziunile îndrăznețe ale socialiștilor francezi; și abordarea științifică a economiștilor „clasici” – inclusiv, în primul rând, figuri precum Adam Smith și David Ricardo în Marea Britanie.

Scoțianul Adam Smith (1723-1790), un copil al Iluminismului, a reprezentat apogeul acestei tradiții în vremea sa. A fost primul care a formulat un „sistem de economie politică” coerent și cuprinzător.
După cum sugerează și titlul, magnum opus-ul lui Smith s-a ocupat de investigarea factorilor care au îmbogățit țările capitaliste și locuitorii acestora – în special burghezia.

Smith începe „Avuția națiunilor” discutând conceptul de “diviziune a muncii”: cum combinația dintre specializare și cooperare crește eficiența și productivitatea unei forțe de muncă.

Această diviziune a muncii unde fiecare muncitor îndeplinind o sarcină specializată, înseamnă că se poate produce mai mult cu mai puțină muncă. Acest lucru le permite proprietarilor să își reducă costurile, angajând mai puțini lucrători, să obțină o cotă mai mare de piață și să-și sporească profiturile.

Ceea ce este adevărat pentru fabrica individuală, a subliniat Smith, este adevărat pentru societate în ansamblu. Așa cum o firmă sau alta poate deveni mai productivă prin împărțirea sarcinilor, formarea specialiștilor calificați și coordonarea producției, tot așa o economie natională devine mai productivă – și o națiune mai bogată – prin împărțirea producției în diferite ramuri industriale.

Această perspectivă a ghidat și sprijinul lui Smith pentru liberul schimb (împotriva mercantilismului și protecționismului).”.
În loc să caute autosuficiența economică și autarhia, ca parte a unui joc cu sumă nulă(zero), societatea ar fi mai bogată în ansamblu – au sugerat acești economiști liberali – dacă fiecare națiune s-ar specializa și ar comercializa liber.

În special, patria lui Smith și Ricardo, Marea Britanie, ca putere capitalistă cea mai productivă din punct de vedere economic și competitivă, ar fi beneficiat cel mai mult de o politică de liber schimb. Mai precis, industriașii britanici au avut cel mai mult de câștigat de pe urma liberalismului economic.

Răspunzând la întrebarea pusă în titlul cărții sale, Smith spune că, mai presus de toate, „puterile productive ale muncii” – nu comerțul comerciantului, nici munții de metale prețioase, nici bogăția lăsată moștenire de natură – sunt cele care îmbogățesc o națiune.

Mai mult, aceste puteri productive pot fi sporite: prin știință și specializare; prin tehnologie și tehnică; prin centralizarea și coordonarea producției.

Smith și clasiciștii au văzut corect capitalismul ca un sistem bazat pe producția și schimbul de mărfuri: bunuri și servicii produse nu doar pentru consum sau uz personal, ci pentru comerț; pentru schimb pe piață.
Smith a ajuns la o idee profundă: că valoarea unei anumite mărfi este determinată de cantitatea de muncă încorporată în ea. Cu alte cuvinte, mărfurile sunt schimbate proporțional cu timpul necesar pentru producerea lor.

„Munca… este singura măsură universală, precum și singura măsură precisă a valorii sau singurul standard prin care putem compara valorile diferitelor mărfuri în orice moment și în orice loc.”
„Numai munca este standardul ultim și real prin care valoarea tuturor mărfurilor poate fi estimată și comparată în orice moment și loc. Este prețul lor real; banii sunt doar prețul lor nominal.” afirmă Smith în “Avuția națiunilor”, într-un capitol care discută „prețul real și nominal al mărfurilor”.

Capitalistul, spune Smith, „nici nu intenționează să promoveze interesul public, nici nu știe cât de mult îl promovează”. În schimb, „el își intenționează doar propria securitate; și prin direcționarea acelei industrii în așa fel încât produsele sale să aibă cea mai mare valoare, el își intenționează doar propriul câștig… condus de o mână invizibilă pentru a promova un scop care nu făcea parte din intenția sa”.
Mâna invizibilă apare ca o scuză penibilă in teoriile lui Smith.

Nici Karl Marx si nici Adam Smith nu au inventat teoria valorii-muncă, al cărei embrion poate fi urmărit până în timpurile străvechi, apărând în scrierile lui Aristotel, de exemplu. Smith a fost însă primul care a afirmat acest concept într-un mod atât de definitiv și care a construit un cadru teoretic pe această fundație.

Economia de piată actuală, ultra liberală a depăsit de mult limitele prevăzute de Smith si de aici avem situatia catastrofală in care ne găsim.

Ideile lui Smith despre teoria valorii-muncă – și despre economia politică în general – erau departe de a fi produsul finit, ele au reprezentat doar o schimbare de paradigmă în gândirea economică, punând bazele pentru investigații ulterioare.

Printre economiștii clasici ulteriori, englezul David Ricardo (1772-1823) a fost cel care a dezvoltat cel mai departe teoriile lui Smith – ducându-le cât de departe au putut merge în limitele gândirii burgheze.
Ricardo a dat economiei politice clasice forma sa finală după ce a formulat și elaborat cu cea mai mare claritate legea determinării valorii de schimb prin timpul de muncă.

Ricardo a depășit unele dintre contradicțiile ideilor lui Smith, aplicând o abordare științifică și teoria valorii-muncă cu mai multă consecvență, astfel economia politică classică a atins apogeul odată cu el.

Capitalismul se extinsese și evoluase în continuare de pe vremea lui Smith și începea să experimenteze crize acute, periodice.
Ricardo și alți economiști după el au afirmat că astfel de crize erau posibile. Sau, mai degrabă, au afirmat că aceste crize se datorau diverselor „accidente”, care nu erau inerente sistemului capitalist; nu erau implicite în legile valorii și profitului. Pentru ei, ca liberali, piața nu putea greși cu nimic.

Dar ceea ce econiomistii capitalisti cat si ceilalti socialisti sau comunisti nu au vrut să spună că crizele sunt provocate. Crizele sunt provocate pentru că ele aduc foloase enorme băncilor, respectiv bancherilor. In aceste crize s-au pierdut valori imense si tezaure intregi, dar Lavoisier ne spune că totusi nimic nu se pierde ci totul se transformă/transferă. In cazul de fată s-au transferat in voltele proprietarilor bancilor.

Să nu uităm ca Marx in impărtirea societătii dihotomic, in sclavi si exploatatori uită să ii pună si pe bancheri in clasa exploatatorilor.
Bancherii au fost slăbiciunea lui Marx cat si a altor economisti.

Karl Marx (1818-1883) a crezut, s-au asa i s-a spus de către bancheri, că are sarcina de a duce știința economiei mai departe: de a prelua ideile și presupunerile lui Smith, Ricardo și ale celorlalți economiști clasici; de a trage concluziile logice și de a remarca contradicțiile care minau teoriile precedente.

Bazându-se pe teoria valorii-muncă și pe metoda filosofică a materialismului dialectic, Marx a reușit să dezvăluie și să expună in felul său legile care guvernează mișcarea sistemului capitalist.
În special, a reușit să rezolve o enigmă care i-a “derutat” pe economiștii clasici: Enigma Profitului.

Smith și clasiciștii vedeau capitalismul – „societatea comercială” – ca fiind bazat pe schimbul de mărfuri; Mai mult, pe baza unui schimb corect și egal între indivizi, nu pe baza înșelăciunii sau jafului.
Și totuși, cumva, din acest schimb egal a apărut inegalitatea.
În special, în schimbul dintre capitaliști și muncitori, primii ajung evident să obțină mai mult decât aveau la început. Cu alte cuvinte, relația dintre capital și munca salariată dă naștere, evident, unui profit, însușit de clasa capitalistă.
Dar cum?

Smith a recunoscut că profiturile capitaliștilor au fost derivate din păltile făcute. „Valoarea pe care o adaugă muncitorii”, afirmă el în “Avuția națiunilor”, de exemplu, „se rezolvă… în două părți, dintre care una plătește salariile lor, cealaltă profiturile angajatorului lor”.

Saltul teoretic al lui Marx a fost acela de a explica diferența dintre muncă și forța de muncă. În aceasta se afla secretul înțelegerii profitului și, la rândul său, cheia deblocării tuturor celorlalte mistere ale modului de producție capitalist.

În schimbul plății salariilor lucrătorilor, cu alte cuvinte, capitalistul cumpără capacitatea unei forțe de muncă de a munci pentru o anumită perioadă de timp: o lună, o zi sau chiar o oră. La rândul său, capitalistul își însușește toată valoarea produsă în această perioadă de lucru.
Profiturile capitaliștilor provin din faptul că lucrătorii, în acest timp, pot produce mărfuri care conțin o valoare mai mare decât valoarea echivalentă pe care o pot cumpăra salariile lor.
Pe scurt, profiturile provin din exploatarea forței lor de muncă: din munca neplătită a clasei muncitoare.

Marx a mai marcat un puct valoros subliniind că “confuziile” lui Smith proveneau din evitarea sistematică de a explica clar diferența dintre valoare și preț.
O caracteristică a populatiei americane care izbeste pe toti ceilalti, acum in secolul XXI este ignoranta crasă in ce priveste diferenta dintre valoare si pret, americanul le consideră intotdeauna aceleasi.

În cele trei volume ale sale din “Capital”, Marx a arătat cum legea valorii este regulatorul fundamental al sistemului capitalist, ducând la toate celelalte dinamici și tendințe economice pe care le vedem în capitalism.

În acest sens, teoria valorii-muncă explică de unde provine profitul; cum sunt distribuite capitalul și munca în economie; care sunt cauzele reale ale inflației; de ce șefii îi împing pe muncitori să muncească mai mult și mai mult; de ce capitaliștii investesc în tehnologie și utilaje; de ce exploatarea și inegalitatea sunt intrinseci capitalismului; și de ce sistemul este fundamental predispus la crize – crize de supraproducție.

Pe această bază, Marx a putut demonstra, irefutabil, de ce capitalismul nu poate fi cârpit și reformat, ci de ce trebuie răsturnat; de ce legile valorii, proprietății private și pieței trebuie înlocuite cu noi legi economice, bazate pe planificarea socialistă conștientă, proprietatea comună și controlul muncitorilor – cu producție pentru nevoie, nu pentru profit.

Directiile sunt clare si inăltătoare, dar protocolul de executie este eluziv, pentru că nu vrea să arate că sistemul capitalist lucrează pentru bancheri si a-i răsturna presupune si răsturnarea celor din capul mesei, bancherii.

Ar fi nedrept să nu amintim si de un inger decăzut al comunismului international, unul care nu era in programa scolară, Leon Troțki:

„Economia politică clasică – Adam Smith, David Ricardo – a atins deplina sa înflorire înainte ca capitalismul să fi îmbătrânit, înainte ca acesta să înceapă să se teamă de ziua de mâine. Marx le-a adus ambilor mari clasici tributul perfect al unei profunde recunoștințe. Cu toate acestea, eroarea fundamentală a economiei clasice a fost viziunea sa asupra capitalismului ca existență normală a umanității pentru totdeauna, în loc de o simplă etapă istorică în dezvoltarea societății.

Doctrina economică care este predată astăzi în instituțiile oficiale de învățământ și predicată în presa burgheză nu duce lipsă de material factual important, totuși este complet incapabilă să cuprindă procesul economic în ansamblu și să descopere legile și perspectivele sale, și nici nu are dorința de a face acest lucru.”

Da, si marele renegat a putut prevedea efemeritatea capitalismului si ideologizarea invătămantului.

Interesant este că fiecare tabără ideologică vede sfarsitul celeilalte, dar nu poate
să-l vadă pe al lor. Nu vor să pună la vedere conditiile valabile care ar duce la permanentizarea unui sistem, conditii pe care filozofia antică le-a enumerat clar, dar societatea umană nu a avut ocazia să le aplice de-a lungul istoriei, pe toate simultan in integralitatea lor.

Să sperăm că aceste conditii de a crea o societate dedicată unei fericiri comune depline se vor aplica in incercările viitoare a statelor suverane de a-si găsi si contura matca intr-un univers multipolar si multilateral.

Atlanta 15/03/2026