INDIA – BRICS 2026

MIDDLE EAST?
– Cine a infiintat si controlează Frățiile Musulmane si cine conduce Orientul Mijlociu ?
De CD

Elitele globaliste au stiut cum să promită si să seducă populatia evreiească de pretutindeni. Speranțele evreiești au fost ridicate la un asemenea nivel încât neîmplinirea visului sionist al unui stat evreu în Palestina va provoca o dezamăgire și o amărăciune imensă. Renunțarea nu va fi ușoară.
Multiplele dovezi de spirit public și de capacitate de a îndura greutăți în construirea “căminului național” sunt acolo pentru a mărturisi devotamentul cu care o mare parte a populatiei evreiesti prețuiește idealul sionist.

O mare parte din ceea ce este responsabil pentru războiul și haosul din Orientul Mijlociu de astăzi se datorează așa-numitei „Treziri Arabe” orchestrate de elitele financiare britanice, prin de personaje precum E.G. Browne, St. John Philby, T.E. Lawrence al Arabiei și Gertrude Bell. Deși originile sale datează încă din secolul al XIX-lea, abia la începutul secolului al XX-lea elitele au reușit să culeagă rezultate semnificative din lunga sa recoltă.

În 1869 Jamal al-Din al-Afghani, fondatorul intelectual al mișcării Salafiyya, a mers în India, unde autoritățile coloniale conduse de britanici l-au primit cu onoruri și l-au escortat cu grație la bordul unei nave deținute de guvern, într-o călătorie cu toate cheltuielile plătite către Suez.

La Cairo, a fost primit de prim-ministrul egiptean Riad Pașa, un inamic notoriu al mișcării naționaliste emergente din Egipt. Pașa l-a convins pe Afghani să rămână în Egipt și i-a permis să se stabilească în moscheea Al Azhar din Cairo, veche de 900 de ani, considerată centrul învățământului islamic la nivel mondial, unde a primit cazare și o bursă guvernamentală lunară, plătită de britanici.

În timp ce Egiptul se afla in plină luptă naționalistă între 1879-1882, Afghani și principalul său discipol, Muhammad Abduh, au călătorit împreună mai întâi la Paris și apoi în Marea Britanie. În Marea Britanie au propus o alianță panislamică între Egipt, Turcia, Persia și Afganistan împotriva Rusiei țariste.

Ceea ce le propunea Afghani britanicilor era să ofere ajutor și resurse pentru a sprijini formarea unei secte islamice militante care ar favoriza interesele Marii Britanii în Orientul Mijlociu, cu alte cuvinte, Afghani se oferea să lupte împotriva islamului cu islamul pentru a servi interesele britanice, declarând într-una din lucrările sale: „Nu tăiem capul religiei decât cu sabia religiei”.

Elitele britanice nu au refuzat această ofertă, având în vedere sprijinul pe care l-a primit Afghani în crearea fundației intelectuale pentru o mișcare panislamică cu patronaj britanic și sprijinul principalului orientalist englez E.G. Browne, nașul orientalismului secolului al XX-lea și profesor al lui St. John Philby și T.E. Lawrence al Arabiei.

E.G. Browne s-a asigurat că opera lui Afghani va continua mult după moartea sa, lăudându-l în lucrarea sa din 1910, „Revoluția Persană”, considerată o istorie autorizată a vremii.
În 1888, Abduh, principalul discipol al lui Afghani, s-a întors triumfător în Egipt, cu sprijinul deplin al reprezentanților forțelor imperiale ale Majestății Sale, și a ocupat prima dintre numeroasele poziții din Cairo, împărtășindu-și deschis soarta cu Lordul Cromer, care era simbolul imperialismului britanic în Egipt.

Abduh a fondat mișcarea Salafiyya., sub îndrumarea proconsulului egiptean londonez Evelyn Baring, alias Lord Cromer descendent evreu a lui Johann Baring (mai târziu, „John”), care a emigrat din Germania în 1717, care era urmașul clanului bancar extrem de puternic – Barings Bank aflat sub conducerea City of London,

Abduh s-a atașat de conducătorii britanici ai Egiptului și a creat piatra de temelie a Frăției Musulmane, care a dominat dreapta islamică militantă de-a lungul secolului al XX-lea. În 1899, Abduh a atins apogeul puterii și influenței sale și a fost numit muftiu al Egiptului.

În 1902, Riadul a căzut în mâinile lui Ibn Saud, iar în această perioadă Ibn Saud a înființat temutul Ikhwan, tradus prin „frăție”. Începând cu anii 1920, noul stat saudit și-a contopit ortodoxia wahhabi cu mișcarea salafiyya, care avea să se organizeze în Frăția Musulmană în 1928.

Anglia și Arabia Saudită au semnat în 1915 primul tratat formal, care a legat City of London și Arabia timp de ani de zile înainte ca Arabia Saudită să devină o țară. Acesta tratat l-a recunoscut oficial pe Ibn Saud ca conducător independent al Nejdului și al dependențelor sale, aflat sub protecția britanică. În schimb, Ibn Saud s-a angajat să urmeze sfatul britanic.

Harry St. John Bridger Philby, un agent britanic instruit de E.G. Browne și tatăl legendarului agent triplu Kim Philby, avea să ajungă persoana de legătură a Marii Britanii cu Ibn Saud în cadrul Biroului Britanic pentru India, rivalul prietenos al Biroului Arab din Cairo, care îl sponsoriza pe T.E. Lawrence al Arabiei.

În Egipt, în 1928, Hassan al-Banna, un adept al lui Afghani și Abduh a fondat Frăția Musulmană – Ikhwan al-Muslimeen, organizația care avea să schimbe cursul istoriei în Orientul Mijlociu din secolul al XX-lea.

Frăția Musulmană a lui Banna a fost înființată cu o subvenție de la Compania Canalului Suez din Anglia și, din acel moment, diplomații și serviciile de informații britanice, împreună cu marioneta britanică, regele Farouq, au folosit Frăția Musulmană împotriva naționaliștilor egipteni și, mai târziu, împotriva președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser.

Pentru a pune în mișcare Frăția Musulmană, Compania Canalului Suez a ajutat-o pe Banna să construiască moscheea din Ismailia, care avea să servească drept sediu și bază de operațiuni. Faptul că Banna a creat organizația în Ismailia este în sine demn de remarcat.

Pentru Anglia, Canalul Suez era ruta indispensabilă către India, colonia sa de top, iar în 1928, orașul Ismailia găzduia nu doar birourile companiei, ci și o importantă bază militară britanică construită în timpul Primului Război Mondial. De asemenea, în anii 1920, a fost un centru al miscării pro-britanice în Egipt.

Revolta Arabă din 1916-1918 fusese, în detrimentul poporului arab, o rebeliune condusă de britanici. Britanicii au susținut că singurul lor interes în această afacere era dezmembrarea Imperiului Otoman și își dăduseră cuvântul că aceste teritorii arabe vor fi eliberate și li se vor acorda independența dacă vor fi de acord să se revolte, în mare parte conduse și dirijate de britanici.

Este o trăsătură destul de previzibilă a elitelor britanice să mintă și să se retragă, așadar nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni că intențiile lor au fost exact opuse celor promise și au fost dezvăluite în întreaga lor glorie rușinoasă.

Odată ce Revolta Arabă a fost „câștigată” împotriva Imperiului Otoman, în loc de promisa independență arabă, Orientul Mijlociu a fost împărțit în zone de influență sub dominația colonială britanică și franceză. Monarhii marionetă au fost create în regiuni considerate a nu fi sub subjugare colonială directă, pentru a continua iluzia că arabii au rămas la conducerea regiunilor sacre precum Mecca și Medina.

În Arabia centrală, Hussein ibn Ali, șeriful Mecca, liderul marionetă al Revoltei Arabe, a revendicat titlul de calif în 1924, pe care rivalul său wahhabit Abdul-Aziz ibn Saud l-a respins și a declarat război, învingându-i pe hașemiți.
Hussein, favoritul Biroului Britanic de la Cairo a abdicat, iar Ibn Saud, favoritul Biroului Britanic pentru India a fost proclamat rege al Hejazului și Najdului în 1926, ceea ce a dus la fondarea regatului Arabiei Saudite.

Războinicii wahhabiști Al Saud, Casa Saud au reprezentat o forță de atac formidabilă despre care britanicii credeau că va ajuta City of London să obțină controlul asupra țărmurilor vestice ale Golfului Persic.

Fiul lui Hussein ibn Ali, Faisal, sub îndrumarea puternică a lui T.E. Lawrence, Biroul de la Cairo, a fost înnobilat rege al Irakului, iar celălalt fiu al lui Hussein, Abdullah I, a fost numit emir al Transiordaniei până la separarea legală negociată a Transiordaniei de mandatul britanic asupra Palestinei în 1946, moment în care a fost încoronat rege al Iordaniei.

În timp ce elitele britanice promiteau independența arabă, ei promiteau simultan evreilor o patrie în Palestina. Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917 prevede:
„Guvernul Majestății Sale privește cu favor înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va depune toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv…”

Palestina fusese ocupată de britanici în timpul așa-numitei „Revolte Arabe” din 11 decembrie 1917, când generalul Allenby a intrat în Ierusalim prin Poarta Jaffa și a declarat legea marțială asupra orașului. Palestina a rămas ocupată de atunci.
Marea Britanie ca urmare a iaranjamentelor masonice avea să primească mandatul asupra Palestinei de la Liga [Masonica] a Națiunilor în iulie 1922.

De-a lungul anilor 1920 și 1930, în Palestina au avut loc confruntări violente între evrei și arabi, costând mii de vieți omenești. În 1936, o revoltă arabă majoră a avut loc timp de 7 luni, până când eforturile diplomatice care au implicat alte țări arabe au dus la un armistițiu. În 1937, o Comisie Regală de Anchetă Britanică, condusă de William Peel, a concluzionat că Palestina avea două societăți distincte cu revendicări politice ireconciliabile, ceea ce a făcut necesară împărțirea teritoriului.

Comitetul Superior Arab a refuzat „rețeta” lui Peel, iar revolta a izbucnit din nou. De data aceasta, Marea Britanie a răspuns devastator. Aproximativ 5.000 de arabi au fost uciși de forțele armate și poliția britanice.
În urma revoltelor, guvernul mandatar britanic a dizolvat Comitetul Superior Arab și l-a declarat un organism ilegal.

Ca răspuns la revoltă, guvernul britanic a emis Cartea Albă din 1939, care prevedea că Palestina ar trebui să fie un stat binațional, locuit atât de arabi, cât și de evrei. Din cauza nepopularității internaționale a mandatului, inclusiv în Marea Britanie, acesta a fost organizat astfel încât Națiunile Unite să își asume responsabilitatea pentru inițiativa britanică și a adoptat rezoluția de împărțire a Palestinei la 29 noiembrie 1947.

Marea Britanie avea să anunțe încetarea Mandatului său pentru Palestina la 15 mai 1948, după ce Statul Israel și-a declarat independența la 14 mai 1948.

În lumea de după Primul Război Mondial, Anglia domnea suprem, de la Mediterana până în India. O nouă generație de regi și potentați a condus colonii, mandate, state vasale și feude semi-independente dominate de britanici în Egipt, Arabia, Irak, Transjordania și Persia. În grade diferite, aceste monarhii erau îndatorate lui City of London.

În jumătatea de secol dintre 1875 și 1925, au fost cimentate elementele constitutive ale dreptei islamice militante implementat de elita financiară din City of London.

Sistemul bancar Islamic, adică sistemul bancar dominat în prezent de Arabia Saudită și celelalte state din Golf s-a născut în Egipt și a fost finanțat de Arabia Saudită, apoi s-a răspândit în colțurile îndepărtate ale lumii musulmane.

În cele din urmă, mișcarea bancară islamică a devenit un vehicul nu doar pentru exportarea islamului politic, ci și pentru sponsorizarea violenței. Totuși, sistemul bancar islamic nu a pornit de la sine, el.operează mai mult din Londra, Geneva sau Bahamas decât din Jeddah, Karachi sau Cairo.

Din punct de vedere ideologic, atât liberalismul, cât și islamul economic au fost determinate de opoziția lor comună față de socialism și dirijism economic.
Chiar și republicile islamice au îmbrățișat ocazional în mod deschis neoliberalismul.
Poate că cel mai bun caz de studiu al acestui fenomen este Banca de Credit și Comerț Internațional (BCCI).

BCCI a fost o bancă internațională fondată în 1972 de Agha Hasan Abedi, un finanțator pakistanez. Banca era înregistrată în Luxemburg, cu sedii centrale în Karachi și Londra. La un deceniu de la deschidere, BCCI avea peste 400 de sucursale în 78 de țări, cu o avere de peste 20 de miliarde de dolari, ceea ce o făcea a șaptea cea mai mare bancă privată din lume.

În anii 1980, investigațiile asupra BCCI au condus la descoperirea implicării sale în spălare masivă de bani și alte infracțiuni financiare și la faptul că BCCI a obținut ilegal și în secret controlul unei importante bănci americane, First American, potrivit lui Robert Morgenthau, procurorul districtual din Manhattan, care investiga banca de peste doi ani.

BCCI a fost, de asemenea, găsită vinovată pentru cumpărarea ilegală a unei alte bănci americane, Independence Bank din Los Angeles, folosindu-l pe omul de afaceri saudit Ghaith Paraon ca proprietar marionetă. Deponenții americani și-au pierdut cea mai mare parte a banilor atunci când BCCI a fost forțată să facă executare silită, deoarece opera, în esență, o schemă Ponzi pentru a finanța activități ilegale de tot felul.

Conform cărții „The Valediction” a lui Elizabeth Gould și Paul Fitzgerald:
„Afganistanul a oferit BCCI oportunitatea de a migra afacerea lucrativă cu heroină din Asia de Sud-Est [Laos/Cambodgia/Vietnam] la granița pakistaneză/afgană sub pretextul destabilizării. Președintele Carter a susținut provocările lui Brzezinski pe teritoriul sovietic din momentul în care au intrat la Casa Albă. Apoi a aprobat planul lui Brzezinski de a folosi Afganistanul pentru a atrage Uniunea Sovietică în propriul Vietnam și a mințit publicul în legătură cu acest lucru atunci când a căzut în capcană pe 27 decembrie 1979.

…Destabilizarea ucide trei iepuri dintr-o lovitură. Îi slăbește pe sovietici… Acționează ca o acoperire pentru mutarea afacerii cu heroină din Vietnam/Laos și Cambodgia către un refugiu sigur la granița pakistaneză cu Afganistanul – un comerț care a susținut financiar Imperiul Britanic timp de peste o sută de ani.

…Traficantul de droguri afgan și agentul CIA Gulbuddin Hekmatyar.are o înțelegere cu gangsterul renegat, afganul, prim-ministru și posibil agent CIA, Hafizullah Amin pentru a face din Kabul centrul comerțului mondial cu heroină plătește pentru operațiunea neoficială cu bani din droguri aduși de Hekmatyar și spălați printr-o bancă pakistaneză cunoscută sub numele de BCCI. Totul merge bine până când noul ambasador american, Adolph Dubs, lansează o campanie împotriva destabilizării.”

Ambasadorul american, Adolph Dubs, a fost asasinat, la doar șapte luni după ce și-a preluat funcția, într-o situație extrem de suspectă, pe 14 februarie 1979, asupra căreia Gould și Fitzgerald fac o investigație superbă, precum și ce s-a întâmplat cu adevărat în Afganistan în 1979, în cartea lor „The Valediction”.

Anchetatorii din Statele Unite și Marea Britanie au stabilit că BCCI fusese „înființată în mod deliberat pentru a evita revizuirea centralizată a reglementărilor și opera pe scară largă în jurisdicții de secret bancar. Afacerile sale erau extraordinar de complexe. Funcționarii săi erau bancheri internaționali sofisticați, al căror obiectiv aparent era să își păstreze afacerile secrete, să comită fraude la scară masivă și să evite detectarea.”

Aceasta este o operațiune incredibil de sofisticată și, în mod interesant, folosește aceleași metode pe care City of London le-a folosit timp de secole și pe care le operează la o perfecțiune diabolică si în prezent.

Nu există nicio modalitate ca un finanțator pakistanez individual, chiar dacă ar fi fost finanțat de șeicul din Abu Dhabi, să se poată ridica în mai puțin de un deceniu, operând pe teritoriul unor canale bancare antice care datează de câteva secole, pentru a deveni a șaptea cea mai mare bancă din lumea de jos a finanțelor fără o liniște… puțin ajutor din partea băieților importanți elitele City-ului.

Pe 29 iulie 1991, un mare juriu din Manhattan a pus sub acuzare BCCI pentru douăsprezece infracțiuni de fraudă, spălare de bani și furt. Robert Morgenthau, procurorul districtual din Manhattan, care era responsabil de anchetă, a descris BCCI drept „cea mai mare fraudă bancară din istoria financiară mondială”.

Astăzi, acțiunile Statelor Unite pot fi cel mai bine înțelese în contextul Imperiului Anglo-American, Wall Street funcționând ca o extensie a canalelor bancare antice ale orașului Londra și Geneva.

Politica externă dezastruoasă a Marii Britanii și a Statelor Unite în cadrul cruciadei Războiului împotriva Terorismului a fost expusă de mai multe ori. Adică, chiar guvernele care au strigat cel mai tare împotriva extremismului islamic și pentru stabilitate în Orientul Mijlociu sunt chiar cele care au transformat, antrenat și finanțat astfel de grupări teroriste în arme.

Frăția Musulmană, Al-Qaeda, ISIS și toate variantele sale virale nu ar exista astăzi dacă nu ar fi strategia străveche a Marii Britanii ce urmărește Dominația globală.

În această lumină, Războiul împotriva Terorismului este expus pentru ceea ce este cu adevărat. Este menit să sărăcească și să distrugă suveranitatea națională a poporului, nu doar a Orientului Mijlociu, sau, mai exact, a Asiei de Sud-Vest, ci, după cum vedem clar astăzi, a acționat și ca o lentă vărsare de sânge asupra popoarelor occidentale, ale căror economii sunt mult mai slabe astăzi decât erau acum 20 de ani.

În timp ce țările occidentale sunt din ce în ce mai incapabile să ofere un nivel de trai adecvat, cu șomaj în masă, lipsă de asistență medicală, creșterea ratelor criminalității și a sinuciderilor, creșterea supradozelor și a lipsei de adăpost și cam tot ce te-ai aștepta să apară într-o Epocă de Ev Mediu desprinsă direct dintr-un tablou de Goya, aceste guverne „din lumea întâi” aplică măsuri de austeritate suplimentare asupra oamenilor, în timp ce pompează în mod deschis trilioane de dolari în războaie care nu numai că finanțează distrugerea unor națiuni întregi, dar finanțează și comerțul global cu droguri, arme și trafic sexualsi de oameni si organe..

Toți acești bani murdari se întorc apoi în fondurile City of London, beneficiind o clasă selectă care a existat și a prosperat timp de secole pe acest tip de fundal – elitele financiare britanice si extins internationale..
Nimeni nu a beneficiat de pe urma acestui Război împotriva Terorismului, cu excepția elitei globale.

Sistemul secretiv bancar bazat pe spionaj, loje masonice, frătii musulmane si alte organisme dubioase nu poate dispare decat odată cu sistemul monetar pe care se bazează.
De aici si lupta acerbă dintre sistemul bancar occidental si sistemul bancar din Sudul Global, cat si noul bloc BRICS.

Existenta frătiilor musulmane, atat de multe si diverse face ca situatia social-politică din Orientul Apropiat să fie atat de instabilă si nimeni din afară nu poate ajuta aceste state atata timp cat ele sunt la indemana secretivei Coloane aV-a.
Cand dispar stipendiile toate frătiile isi pierd coeziunea si influenta nefastă.

Soarta sistemului dolarizat este deja scrisă si vizibilă oricui vrea să vadă, nu se mai pune problema dacă se va intampla ci cand se va intampla.
Lumea veche nu se va mai întoarce, nostalgia nu este o strategie.
Atlanta 02/03/2026