| SECOLUL XXI, ERA ALTERNATIVELOR De CD Economia globală de astăzi este multipolară în producție, consum și distribuție, dar unipolară în sistemul său financiar. Acest lucru a creat o provocare persistentă pentru economia globală: dolarii sunt americani, dar problemele lor sunt împărtășite de țările în curs de dezvoltare. Aceasta este dilema împotriva căreia chiar si Keynes a avertizat atunci când a propus o monedă internațională neutră, cunoscută sub numele de „bancor”, gestionată printr-o uniune de clearing multi statală care să disciplineze s orienteze atât țările cu surplus comercial, cât și pe cele cu deficit. Dezbaterea este adesea caricaturizată ca o competiție geopolitică între dolar și yuoan[renminbi] sau monedele naționale rivale. Aceasta este o abordare greșită. Înlocuirea unei monede hegemonice cu alta ar reproduce pur și simplu instabilitatea sistemului actual. O ordine dominată de renminbi-ul[banul poporului] chinezesc, de exemplu, ar ridica aceleași îngrijorări legate de asimetrie, constrângere externă și pârghie politică care înconjoară acum dolarul american. China, în calitatea sa de cel mai mare producător si exportator mondial de bunuri manufacturate și tehnologie, nu dorește ca moneda sa să devină o monedă de rezervă globală. Acest lucru ar putea duce la supra-aprecierea renminbi-ului, ceea ce ar face exporturile chinezești mai scumpe și ar putea reduce cererea globală pentru bunurile, serviciile și tehnologia sa. Adevărata alternativă nu este o altă monedă națională, ci una non-națională. Acesta este motivul pentru care atât Sudul Global, cât și Nordul Global ar trebui să ia în considerare o monedă de tip BRICS în scopuri de decontare, mai degrabă decât ca monedă de rezervă. Pentru rezrvă fiecare tară isi poate alege o colectie de valute din tările cu care tranzactionează mai mult. În centrul designului lui Keynes se afla un principiu încă absent din sistemul actual: simetria ajustării. În cadrul unei uniuni de clearing moderne, țările cu surplus persistent s-ar confrunta cu pericolul ca moneda lor să se supraevalueze si asta ar conduce benefic ca puternicele economii să investească puternic in tările mai putin dezvoltate pentru a le ridica la un nivel acceptabil de putere de cumparare. In acest mod se echilibrează economiile fără sanctiuni si fără dominatie hegemonică. Aceasta nu este doar o soluție tehnică. Ar reechilibra economia globală, îndepărtându-o de sub consumul cronic și de tendința deflaționistă, către o creștere economică stabilă, bazată pe cerere. De asemenea, ar reduce nevoia țărilor în curs de dezvoltare de a acumula rezerve vaste de valută străină ca auto-asigurare pentru plata importurilor și a serviciului datoriei externe – o practică care deviază resursele de la investițiile interne și dezvoltarea socială de care au nevoie disperată. Pentru multe țări din Africa, Asia și America Latină, un astfel de sistem ar oferi ceea ce cel actual nu oferă: spațiu de politică macroeconomică pentru economiile lor. Guvernele ar deveni mai sensibile social, ar putea urmări crearea de locuri de muncă, industrializarea, dezvoltarea cercetării si invătămantului și investițiile climatice fără amenințarea constantă a crizelor valutare, a șocurilor economice ale Nordului sau a măsurilor de austeritate impuse de Banca Mondială, FMI si alte entităti financiare. In practică, dolarul a fost folosit din ce în ce mai mult ca instrument/armă de coerciție – prin sancțiuni, excluziune financiară și excese de reglementare. Acest lucru erodează încrederea și fragmentează însăși globalizarea pe care occidentalii pretind că o susțin. Este imperativ să se răspundă instabilității politicilor SUA la fiecare patru ani și, recent, la protecționismul său crescând. O monedă de clearing neutră ar deconecta comerțul de pârghia geopolitică si ar interconecta egal toate tările in sistem multipolar. Ar face ca sancțiunile să nu mai poată functiona după bunul plac al unor tări sau conglomerate financiare Acesta nu este un argument împotriva piețelor deschise. Dimpotrivă, este un argument pentru o infrastructură mai echitabilă pentru piețele globale deschise – una care nu privilegiază nevoile de politică internă ale unei singure țări sau grup de interese în detrimentul stabilității sistemului financiar global în ansamblu. Dacă Bretton Woods a reflectat realitățile puterii din 1945, o nouă înțelegere trebuie să le reflecte pe cele din 2026. Economiile emergente reprezintă acum majoritatea creșterii globale și o pondere tot mai mare din comerț, economii și investiții. Cu toate acestea, ele rămân subreprezentate în guvernanța instituțiilor moștenite dominate de Occident, cum ar fi FMI și Banca Mondială. O uniune de clearing ancorată în BRICS nu ar înlocui aceste instituții internationale financiare peste noapte. Dar ar crea o Alternativă, un pilon paralel, unul mai reprezentativ, mai orientat spre dezvoltare și mai puțin bazat pe condiționalitate pentru împrumuturi. În timp, ar putea cataliza reforma în cadrul instituțiilor mai vechi, forțându-le să devină mai incluzive și mai receptive la preocupările națiunilor din Sudul Global, cat si din Estul Europei. Pentru a reuși, orice sistem nou trebuie să evite să devină un vehicul pentru dominația celui mai mare membru al său. Acest lucru necesită reguli transparente, conducere prin rotație și structuri de vot care să echilibreze ponderea economică cu reprezentarea regională mai bine decat este procedura actuală a ONU. Principiul trebuie să fie clar: nicio țară, oricât de mare, sau grup de interese private, oricât de puternice, nu pot monopoliza sau transforma sistemul financiar global în armă. Acest lucru nu face decât să echilibreze terenul de concurență pentru țările din Sudul Global si din Estul Europei. Tranziția către un secol XXI, așa cum este conceput de Occident cu sistemul său bancar, nu trebuie să fie bruscă. Alternativa v-a coexista cu vechiul sistem pană cand cel mai eficient sistem v-a castiga. Alternativa poate începe cu pași incrementali de extindere a comerțului în monedă locală în cadrul BRICS și al țărilor partenere; emiterea de obligațiuni și împrumuturi pentru dezvoltare denominate într-o unitate comună; crearea unei platforme digitale de compensare pentru plățile transfrontaliere; și extinderea treptată a numărului de membri pentru a include alte economii emergente și avansate care doresc să participe la sistem. Ceea ce contează este direcția traiectoriei: departe de un sistem definit de privilegiul unei națiuni puternice sau a unui conglomerat financiar și către unul bazat pe echilibru multilateral. În cele din urmă, alegerea nu este între status quo și haosul din sistemul financiar global. Este vorba despre o situație între un sistem îmbătrânit care generează instabilitate recurentă și unul reformat care internalizează lecțiile predate de Keynes acum opt decenii si o Alternativă viabilă flexibilă, transparentă si inteligentă. Desigur, o ordine financiară neutră, bazată pe reguli și simetrie nu ar elimina instantaneu crizele, dar ar putea duce imediat la incetarea folosirii monedei ca armă financiară. Ar permite țărilor să comercializeze mai liber, să investească mai productiv și să crească împreună mai incluziv, mai cooperant, în moduri care să le servească cel mai bine cetățenilor lor – Binelui Comun. Prea mult timp, arhitectura sistemului financiar global a fost scrisă în limbajul puterii. Este timpul să o rescriem în limbajul justiției, echității, incluziunii si a principiilor multipolare. Delhi poate crea un asemenea eveniment epocal asteptat de toate tă rile, chiar si de cele care au realizat abia acum, după Davos, că hegemonia nu mai poate dăinui. Sudul Global, prin BRICS+ și nu numai, are acum atât stimulentul, cât și capacitatea de a conduce acest efort. Întrebarea nu mai este dacă un nou sistem financiar este de dorit. Ci dacă lumea își poate permite să mai aștepte pentru a il crea. Atlanta 19/02/2026 |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
SUBLIMUL SI MORALUL
De CD
Chestiunea Frumuseții și Sublimului, precum și relația dintre aceste două concepte distincte, dar intim legate, au ocupat o mare parte din timpul artistilorsi filozofilor.
S-a explorat funcția artelor frumoase și a educației clasice în societate, recunoscând că ființele umane vor rămâne întotdeauna incomplete și adesea stângace sau deficitare – indiferent de câte reguli și legi au fost legiferate – dacă nu sunt capabile să cultive în mod adecvat sentimentele necesare pentru aprecierea atât a Frumosului, cât și a Sublimului.
Doar educatia generală si egală a tuturor copiilor poate aduce intelegerea si perceperea sentimentală a frumosului si practicului, cat si intelegerea profundă a normelor morale.
Relația dintre principiile estetice ale Frumuseții și legile morale ale universului nu sunt separate; acestea sunt pur și simplu reflecții distincte ale aceleiași ordini și armonii universale care caracterizează un cosmos alcătuit conform Rațiunii și abilității înnăscute a omului de a conceptualiza și acționa.
Reflecțiile asupra naturii artei și a relației acesteia cu dezvoltarea unei societăți cu adevărat libere și armonios compuse au fost, în multe privințe, stimulate de sistemul filosofic dominant al lui Kant, sistemul arhetipal strict apolonic, în care virtutea și moralitatea erau, în general, încadrate ca o chestiune de „respectare a regulilor”.
Puțini ar fi în dezacord cu maximele morale și „imperativul categoric” din sistemul etic al lui Kant, dar că nimeni, în realitate, nu învață sau nu caută să-și realizeze adevăratul potențial uman natural și dorința de a face bine pur și simplu „urmând regulile”.
Căci cineva poate urma reguli fără să dorească sau nu să o facă, din cauza iubirii sale pentru Frumusețe, Adevăr și Bunătate.
De fapt, pentru mulți, respectarea regulilor ia forma unei aderențe oarbe la formalism și la forme rarefiate de religie, ducand la respectarea servilă a convenției, fie din frică, fie în scopul menținerii aparențelor, răsturnand scopul natural pentru care au fost inițial elaborate Legile. Uitandu-se principiile fundamentale ale naturii, adică de dragul de a trăi o viață fericită și bună, care să beneficieze nu numai individul, ci și societatea în ansamblu.
Orice altceva decât îndeplinirea datoriei din iubire și din dorința de Adevăr și Bunătate ca scopuri în sine constituie eșecul unui individ de a se dezvolta într-un individ complet și într-un „suflet frumos”.
Prin desăvârșirea omului ca ființă umană adevărată și întreagă, acesta își poate arăta iubirea autentică pentru divinitate și poate fi păzitorul/protectorul aproapelui său.
Din păcate urâțenia și deformitatea caracterului uman nu ar putea fi niciodată schimbate fundamental doar prin simpla introducere a oricărui tip de sistem legalist sau tiranic de recompensă și pedeapsă – tipul tipificat de sistemele pavloviene si liberale de control și condiționare clasică sau de dogmele pur religioase bazate pe credință fără rațiune – dar că, atunci cand societatea devine cu adevărat liberă și stabilă, nu destinată ciclurilor de „avânt și prăbușire” caracterizate de oscilația dintre barbarie și anarhie, atunci o educație adecvată a sentimentelor și dorințelor populației generale este o condiție necesară pentru libertate.
Acest lucru nu poate fi realizat niciodată printr-un sistem cu reguli, oricât de nobile, codificate cu sârguință sau aplicate brutal. În cele din urmă astfel de sisteme ar impune doar noțiunea de oameni ca fiare naturale, evidențiată de sistemele monumentale și stricte de recompensă și pedeapsă stabilite în societăți pentru a-i pune pe toți „la rând”.
Deși s-ar putea argumenta că există un procent ridicat de indivizi care “respectă regulile” și „conformitatea” în statele totalitare și tiraniile legaliste, nu se poate spune neapărat că acestea sunt „societăți bune” și cu siguranță nu societăți cu adevărat creative care prosperă pe baza educatiei si a cultivării și înfloririi celor mai înalte facultăți ale cetățenilor săi, în ciuda puterii de rafinare a formelor frumoase,
Există momente în care realitatea le cere indivizilor să-si încalce dorința de autoconservare naturală, confort, plăcere sau interes personal. Dincolo de simpla chestiune a regulilor și a principiilor ordonate ale Frumuseții, Frumosul, în toate manifestările sale, a servit drept ghid pentru armonizarea atât a dimensiunilor senzuale ale omului, cât și a rațiunii sale, pe calea Sublimului.
Trebuie să căutăm Frumosul ca ghid și să ne înconjurăm pe noi înșine și societatea cu el pentru a educa gusturile, a eleva dorințele și a alunga deformitatea, dar să nu-și pună soarta doar în el. În timp ce Frumusețea face ca călătoria vieții să pară mai lină, mai plăcută și mai dezirabilă chiar și în fața unor încercări majore, la marginile căilor incerte ale vieții așteaptă Sublimul, veșnic.
Atlanta 22/02/2026
ARIPA DE DREAPTA A JAPONIEI
De CD
În scurtul său mandat de prim-ministru, Sanae Takaichi a demonstrat că are același tip de câmp de distorsiune a realității pe care îl au si alte talente politice singulare.
Statutul ei de „prima femeie prim-ministru” al Japoniei, originea sa din clasa de mijloc (citește: non-ereditară) și manierele sale directe și severe au inspirat o frenezie bine documentată si sustinută, asemănătoare atașamentului parasocial pe care fanii îl simt față de celebrități.
Popularitatea lui Takaichi în rândul publicului larg, în special în rândul alegătorilor mai tineri, care au o înțelegere diferită sau vagă a termenilor „conservator” și „liberal” sau „stânga” și „dreapta”, nu ar trebui să ascundă faptul că, în cea mai mare parte a carierei sale, Takaichi a fost o susținătoare constantă a proiectului pe care Shinzo Abe l-a rezumat, când a devenit prim-ministru în 2006, ca „lăsând în urmă regimul postbelic”. Acum, ea a moștenit mantaua conducerii mișcării.
Templul Yasukuni – „Altarul Țării Pașnice” este un altar șintoist situat în Chiyoda, Tokyo. A fost fondat de împăratul Meiji în iunie 1869 și comemorează pe cei care au murit în slujba Japoniei, de la Războiul Boshin din 1868–1869, la cele două războaie sino-japoneze, 1894–1895 și respectiv 1937–1945, și Primul Război din Indochina din 1946–1954. Scopul altarului a fost extins de-a lungul anilor pentru a-i include pe cei care au murit în războaiele care au implicat Japonia, din perioadele Meiji și Taishō, până la începutul perioadei Shōwa.
Templul enumeră numele, originile, datele de naștere și locurile de deces a 2.466.532 de persoane. Printre acestea se numără 1.068 de criminali de război condamnați din Războiul din Pacific, dintre care paisprezece au fost condamnați pentru crime de clasa A la Procesul de la Tokyo.
Un memorial din clădirea honden (sala principală) comemorează pe oricine a murit în numele Japoniei și, prin urmare, include coreeni și taiwanezi care au servit Japonia la acea vreme. Clădirea Chinreisha („Altarul Pacificării Spiritului”) este un altar construit pentru a înmormânta sufletele tuturor oamenilor care au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, indiferent de naționalitatea lor.
Consacrarea criminalilor de război, precum și asocierea istorică a altarului cu șintoismul de stat, au făcut ca altarul să fie extrem de controversat în Asia de Est. Împăratul Hirohito, sub care Japonia a luptat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a vizitat altarul de opt ori între sfârșitul războiului și 1975.
Cu toate acestea, ulterior a boicotat altarul din cauza nemulțumirii sale față de consacrarea unor criminali de război japonezi condamnați la rang înalt. Succesorii săi, Akihito și Naruhito, nu au vizitat niciodată altarul. Implicarea guvernului japonez în acest altar rămâne extrem de controversată, cel mai recent prim-ministru japonez care a vizitat altarul în timpul mandatului fiind Shinzo Abe în 2013.
Takaichi Sanae inainte de a ajunge prim ministru s-a pozat alături de membrii Asociației Unității Conservatoare după ce s-a închinat la Templul Yasukuni în august 2024. Sursa: @takaichi_sanae pe X .
Partidul Liberal Democrat (PLD), care a dominat politica japoneză postbelică, a câștigat cea mai mare majoritate din istoria Japoniei la recentele alegeri pentru Camera Inferioară. În realitate, acesta nu a fost un vot pentru PLD, ci pentru prim-ministrul Sanae Takaichi, care a valorificat cu abilitate o stare de spirit anti-sistem care nu a găsit nicio expresie în opoziția muribundă a Japoniei.
La fel ca predecesorii săi, Takaichi este apparent o naționalistă convinsă, dar și o servitoare fidelă a intereselor oligarhice.(?)
Mai mult, este considerată o persoană carismatică și directă, videoclipurile cu discursurile ei devenind virale pe rețelele de socializare în ultimele luni.
Promisiunile sale de a reduce impozitele și de a crește salariile lucrătorilor i-au sporit enorm ratele de aprobare în rândul tinerilor, care caută un punct de referință. Imediat după ce a devenit prim-ministru, rata ei de aprobare în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 39 de ani a fost de 77%, conform unui sondaj NHK – mai mult decât dublu față de mizeria de 38% a predecesorului său, Ishiba.
Însă calitățile personale ale lui Takaichi nu sunt suficiente pentru a explica acest rezultat, care este fundamental un produs al crizei financiare japoneze, care poate fi atribuită prăbușirii economiei în anii 1990.
Din 1989 până în 2019, țara a înregistrat o creștere medie a PIB-ului de doar 1,2% anual, ceea ce a însemnat că ponderea Japoniei în PIB-ul mondial s-a redus dramatic, de la 17,8% în 1995 la 3,6% în 2025. În mod similar, ponderea Japoniei în exporturile globale a atins un vârf de 8,8% în 1986, comparativ cu doar 2,9% în 2023. Cu alte cuvinte, Japonia este acum o putere de mâna a doua, a cărei economie stagnantă este împovărată de datorii, la fel ca multe alte țări imperialiste vechi.
Între timp, salariile reale au crescut doar cu 3% din 1991 până în 2020, comparativ cu 50% în Statele Unite în aceeași perioadă. Stagnarea economiei japoneze este legată de o criză a productivității. Productivitatea muncii creștea cu 9% în fiecare an în anii 1960, dar din anii 1990 abia atinge o creștere anuală de 1%. Țara este acum mai puțin productivă decât majoritatea țărilor OCDE, rămânând în urma unor țări precum Lituania, Cehia și Slovenia.
În loc să investească în dezvoltarea mijloacelor de producție, s-a recurs la stoarcerea a tot mai multă plusvaloare de la clasa muncitoare, atacând câștigurile perioadei postbelice.
Epuizarea profesională și crizele de sănătate mintală sunt larg răspândite, până în punctul în care termeni precum karoshi (moarte prin suprasolicitare) și hikikomori (retragere socială) au intrat în limbajul comun. Mai mult, în loc de angajare garantată pe viață, care era norma, munca cu jumătate de normă și cea precară sunt din ce în ce mai frecvente pentru tineri. Toate acestea sunt agravate de îmbătrânirea populației.
În conformitate cu restul lumii capitaliste, Banca Japoniei a majorat ratele dobânzilor în 2024 pentru prima dată în 17 ani. Cu inflația care sfâșie economia, exacerbând criza generală a capitalismului japonez, masele – și în special tinerii – caută orice fel de ieșire.
Imediat după preluarea mandatului, Takaichi a ținut un discurs în care a declarat că ținerea sub control a inflației va fi „prioritatea principală a guvernului” și că va elimina un surplus de taxă pe benzină și va crește subvențiile la benzină.
De asemenea, s-a angajat să suspende taxa pe consum (o taxă pe valoarea adăugată de opt sau zece procente) timp de doi ani. Odată cu creșterea inflației sub PLD, partidele de opoziție au adoptat această cerere ca plan politic major, doar pentru ca Takaichi să le-o fure din buzunar.
Pe lângă măsurile sale de combatere a inflației, Takaichi dorește să majoreze cheltuielile militare până la două procente din PIB până în martie și, eventual, chiar mai mult pentru a îndeplini cerințele administrației Trump de 3,5%. Această promisiune, combinată cu atacurile lui Takaichi în privința Taiwanului (promițând că Japonia îi va veni în ajutor militar în cazul unei invazii chineze), este atât un semnal de loialitate față de imperialismul american, cât și un apel către baza sa naționalistă.
Însă, în plus, Takaichi reprezintă o aripă a clasei conducătoare care dorește să transforme Japonia în șerif regional al Pacificului pentru a combate influența chineză, fără ajutorul Statelor Unite. Având în vedere că Trump pare reticent în a ajuta Taiwanul în cazul unei invazii chineze, concentrându-și atenția pe dominarea emisferei occidentale, capitalismul japonez este sub presiunea de a-și reconstrui urgent armata pentru a umple golul, menținând în același timp relații bune cu Washingtonul. Acestea sunt alte simptome ale echilibrului schimbător de forțe în „lumea multipolară”.
Japonia are deja o datorie națională masivă, egală cu 237% din PIB, un raport al doilea după cel al Sudanului sfâșiat de război. Costul serviciului datoriei este estimat să crească la peste 30 de trilioane de yeni din cauza creșterii ratelor dobânzilor, iar acest lucru se va agrava în timp. Ca atare, piețele (adică bancherii și capitaliștii) exercită presiuni asupra lui Takaichi pentru a nu continua mai departe, yenul depreciindu-se și mai mult, iar randamentele obligațiunilor crescând vertiginos în ianuarie.
Bugetul militar masiv necesar pentru a consolida imperialismul japonez se bazează pe eliminarea articolului 9 din constituție („clauza anti-război”). De la cel de-al Doilea Război Mondial, Japonia a avut o politică externă pacifistă oficială și este capabilă să-și mențină așa-numitele „Forțe de Autoapărare” și industria de apărare doar din cauza unei interpretări dubioase a constituției.
Constituția nu a fost niciodată modificată, deoarece necesită o majoritate de două treimi atât în Camera Superioară, cât și în Camera Inferioară, înainte de a câștiga o majoritate simplă într-un referendum popular.
În perioada postbelică, antimilitarismul a avut o influență puternică asupra maselor din cauza ororii și umilinței celui de-al Doilea Război Mondial, care a limitat spațiul de manevră al clasei conducătoare.
Poate că PLD va reuși să obțină niște concesii cu spațiul de respiro rămas pe care îl au – vom vedea. Dar chiar dacă vor reuși să facă acest lucru pe termen scurt, criza financiară japoneză va rămâne. Mai devreme sau mai târziu, va fi necesar să se facă reduceri substanțiale pentru a acoperi datoriile în continuă creștere și bugetul militar. Acest lucru va duce la diviziuni în clasa conducătoare cu privire la modul de echilibrare a conturilor, evitând în același timp o reacție negativă din partea maselor. Ca să nu mai vorbim de impactul unei recesiuni globale iminente.
Aripa dreaptă simte deocamdată un sentiment de euforie pentru triumful său. Dar cabinetul Takaichi este un colos cu picioare de lut. Nu are soluții reale, va exacerba tensiunile din cadrul clasei conducătoare și, inevitabil, va dezamăgi, pregătind o schimbare în masă către polul politic opus, ciclul tipic societatilor liberale.
Atlanta 20/02/2026