„La urma urmei ce este realitatea?”

Dorel Bîrsan

Acum, după trecerea evenimentelor istorice, privind retrospectiv, se pot face multe speculaţii despre vieţile savanţilor. Numai ei sărmanii ştiu cât de greu este să aduci la lumină idei noi, care să depăşească predecesorii şi câtă inerţie mentală este în lume. Cele câteva idei despre monada lui Leibnitz nu puteau influenţa cu ceva dezvoltarea mecanicii cuantice. Mai ales că ideile lui despre o monadă „fără ferestre”, adică fără interacţiune cu nimic exterior, sunt vise absurde. În univers toate lucrurile sunt în relaţie cu toate lucrurile şi alcătuiesc împreună Unul cosmic infinit, caracterizat exclusiv de întindere şi durată (cum zicea Descartes). Fizica cuantică şi în general ştiinţa de azi e pătrunsă de spiritul ateu al globaliştilor care vor o lume fără Dumnezeu. De aceea ei caută o particulă care să nu se mai dividă, din care să facă ei scheme simpliste despre cum se nasc particulele elementare, lucrurile şi lumea în ansamblu. Dar, surpriză: ceea ce există nu poate fi redus la nimic, oricât de mult am diviza acel existent (particulă, obiect, astru, galaxie…). Apoi, legea conservării energiei nu permite să se nască ceva din nimic, dar nici să poţi reduce la nimic ceea ce există ca materie. Ne dăm seama că prin acceleratoarele de particule nu facem decât să scormonim ca maimuţa materia cu jeturi de energie. Aşa nu vom ajunge niciodată la esenţa infinit de subtilă care stă la baza lumii fizice, dar putem provoca o explozie îngrozitoare din nesăbuiţa de a înainta spre profunzimea materiei, fără să ştim ce energii se pot descătuşa dinlăuntrul particulelor, pe care le credem noi, ca şi Leibnitz, sisteme închise tip monadă (cea mai subtilă au numit-o deja „particula lui Dumnezeu”).

E posibil că savanţii contemporani se mai inspirau unii de la alţii (nu este cazul lui Newton), dar ce am observat eu, uneori mari descoperiri apar în mai multe locuri deodată, chiar fără să se cunoască autorii între ei. Dar, cu siguranţă toţi şi-au clădit constructele teoretice pe creaţia predecesorilor. Astfel Newton a studiat lucrările lui Hermes Trismegistus şi de acolo a preluat ideea de forţă, dar şi ideea de eter. A mai preluat el şi din alchimia lui Paracelsius. Totuşi el le-a susţinut într-un mod original şi temeinic, în scrierile hermetice ele fiind doar numite, fără alte detalii.

La fel de (probabil) Einstein a tras cu ochiul prin textele lui Thot Atlantul, unde apare obsesiv ideea de spaţiu-timp, dar şi ideea de dimensiuni multiple. Thoth spune că învăţătura sa nu este din acest plan: „adusă din spaţiu, din planuri de dincoace şi de dincolo. / Om nu sunt căci m-am eliberat de dimensiuni şi planuri. / În fiecare din acestea am alt corp. / În fiecare îmi schimb forma. / Acum ştiu că ce e fără formă e tot ce e din formă.” De altfel el mai susţine că „ceea ce există nu-i decât o altă formă a ceea ce nu există”.

Sursele străvechi au fost în atenţia savanţilor şi sunt şi azi, deoarece ele provin dintr-un timp în care pe Pământ existau civilizaţii foarte dezvoltate. În fazele ultime aceste civilizaţii abandonează ştiinţa şi păstrează doar calea spirituală, care e singura cale de a cunoaşte universul.

La momentul actual afirmaţia mea poate părea forţată, dar cum putem noi cunoaşte un univers atât de vast, încât ne înghite orice percepţie şi ne zădărniceşte orice încercare de a-l cuprinde. Ca să ajungi la cea mai apropiată galaxie e nevoie de milioane de ani, chiar călătorind cu viteza luminii. Şi dacă vom extinde posibilităţile noastre de prospectare prin roboţi, care vor fi o extensie a acţiunilor noastre, tot vor fi necesari milioane de ani pentru a cerceta universul relativ apropiat. Între timp va trebui să ne mutăm pe o altă planetă, căci timpul lor de viaţă este mai scurt decât durata expediţiilor noastre. Suntem copleşiţi într-un univers imens care ne cuprinde irevocabil.
Şi atunci apare posibilă prospectarea şi cunoaşterea spirituală. Un om spiritual poate ajunge oriunde instantaneu şi se poate deplasa în spaţiul-timpul lui Thoth în ambele direcţii (Trecut şi Viitor). Asemenea prospecţiuni spirituale în timp real sunt posibile, dar la ele nu se ajunge pe calea ştiinţei, ci a înţelepciunii străvechi, de care se vorbeşte în mitologie.

Metamorfoza prin care va trece lumea noastră actuală implică urcarea unei treapte de la omul-termită al zilelor noastre, format pe calapodul ateu şi mecanicist, la omul-sfânt, ce se va profila la orizont. Omul fără Dumnezeu trebuie să devină înţelept şi să accepte că lumea e un mister pe care nu-l vom dezlega uşor şi vom hălădui încă milioane de ani prin cosmos pentru a desluşi ceva din această realitate fantastică, în care ne-am trezit din somnul nefiinţei.

Sau poate că Jane Wagner are dreptate când se întreabă retoric: „La urma urmei ce este realitatea? Nimic altceva decât o bănuială colectivă”.