Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (2)
Prof. univ. dr. Corvin Lupu 06 Octombrie 2024
Corvin Lupu
O marotă dintre cele la care o să mă refer este aceea că regimul social-politic interbelic, fals numit „democratic”, a fost unul lăudabil și de regretat. Ca urmare, începând cu anul 1996, cei care au acaparat România au promovat politica „dării ceasului înapoi” pentru reinstaurarea regimului politic interbelic în România. Stăpânii României, externi și interni, n-au luat modelul interbelic „la pachet” cu părțile sale bune. L-au luat fără politica lui Ionel Brătianu „Prin noi înșine!”, fără o mișcare politică națională liberă, cu fusese Mișcarea Legionară, cea care purta în ea valorile autentice ale etniei române. N-au cultivat nici respectul față de Cultură, Învățământ și Educație.
Aș putea fi contrazis. S-ar putea spune că: „după 1990 s-a înființat „Vatra Românească”, Partidul „România Mare”, Partidul Unității Naționale a Românilor, deci mișcarea naționalistă a existat. „Vatra Românească”, „România Mare” și P.U.N.R. au fost creații inițiate de S.R.I. și controlate de acest serviciu, chiar dacă aceste creații au venit pe fondul nevoii și dorinței multor români de a promova patriotismul și chiar dacă mulți membri ai lor erau oameni de bună credință și nesupuși serviciilor secrete, despre care, la nivelul primilor ani de după lovitura de stat, se credea că sunt patriotice, în slujba intereselor românești, ceea ce s-a dovedit ulterior că era complet fals. Această credință falsă a patriotismului Securității și S.R.I. a dus în brațele serviciilor mulți patrioți autentici. În servicii au lucrat și patrioți și mai sunt și astăzi, dar comanda nu a fost la ei și nu este la ei, ci la agenții K.G.B., iar astăzi serviciile românești sunt controlate total de cele occidentale și ale Mossad. Cât despre partidele „istorice” P.N.Ț.C.D. și P.N.L., ele fuseseră reînființate de fosta Securitate, înainte de scindarea și transformarea ei în noile servicii post-socialiste.
Încă înainte de evenimentele din decembrie 1989, șeful Securității, generalul Iulian Vlad, a readus din Occident o serie de personalități, agenți ai Securității, fără știrea lui Ceaușescu. Printre ei se afla și matematicianul Mihai Botez. Securitatea îi construise o legendă de disident, legendă care cuprindea și scenariul unei crime care ar fi fost comandată de Ceaușescu, dar din care el ar fi scăpat. Presa occidentală îl numea „Saharov al României”. Printre misiunile lui a fost și aceea de a transmite și induce opiniei publice ideea că economia României nu este bună de nimic și este falimentară. În realitate, în anul 1989, când Mihai Botez își propaga misiunea, România avea 12,5 milioane de locuri de muncă (am inclus și lucrătorii din agricultură), nu avea nici o datorie externă, iar în conturile secrete ale Securității, deschise pe numele de persoane fizice a 330 de ofițeri, se aflau 32 de miliarde de dolari, la valoarea de atunci a $. Pentru comparație: în 1989 o uncie de aur costa aprox. 400 $, iar la ora scrierii acestor rânduri, costă aprox. 2.600 de $. Criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum, care a „măcinat” societatea românească în perioada 1982-1989, ea a fost o componentă a Planului „Dniestr”, de înlocuire a lui Nicolae Ceaușescu cu un lider devotat Moscovei, fiind indusă de către trădătorii pro-sovietici din Partidul Comunist, din Securitate și din Guvern.
Banii din conturile Securității fuseseră obținuți prin „căpușarea” economiei românești de către întreprinderile de comerț exterior ale Securității, instituția responsabilă cu întregul export al economiei naționale. Ceaușescu a murit fără să știe ce bani avea țara și era mereu nemulțumit și aștepta să vadă profitul economiei românești, profit pe care Securitatea l-a păstrat pentru ea, jefuind munca poporului român. Subordonaților din comerțul exterior generalul Aristotel Stamatoiu, secretar de stat în M.I., șeful Centrului de Informații Externe și unul din adjuncții generalului Iulian Vlad, le-a spus: „Îi plătim (lui Ceaușescu n.a.) datoria și atât! Nu-i mai dăm nimic!”. În 22 decembrie 1989, ofițeri ai Centrului de Informații Externe al Departamentului Securității Statului strigau în centrul Bucureștiului: „Jos Securitatea!” Așteptau desființarea formală a propriei lor instituții, pentru a putea distruge arhivele contabile și a șterge urmele activității lor infracționale de grup. Despre o parte din acest mare jaf al muncii poporului român am scris împreună cu colonelul de securitate economică Ioan Bâlbă, cartea „Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate”.
În noiembrie 1989, la București, Mihai Botez l-a abordat pe generalul Vlad și i-a propus ca după schimbarea regimului, despre care fusese informat, să reînființeze el Partidul Național Țărănesc. Generalul Iulian Vlad mi-a relatat personal că i-ar fi spus lui Mihai Botez: „Nu, Mihai, Partidul Național Țărănesc îl reînființez eu”. Mihai Botez era căsătorit cu Mariana Celac, sora lui al Sergiu Celac, translator de limba engleză al lui Nicolae Ceaușescu și primul ministru de externe al României de după 22 decembrie 1989. Erau, ca și tatăl lor, adversari ai naționalismului românesc. Mariana și Sergiu Celac erau copiii găgăuzului Nikolai Cealika, primul prefect „comunist” din România, instalat la Craiova. Soția lui era evreică. Generalul Victor Niculicioiu, fost șef al U.M. 0110, supranumită impropriu „anti-K.G.B.”, mi-a relatat că Nicolae Ceaușescu a renunțat la serviciile de translator ale lui Sergiu Celac, după ce i s-a spus că este agent sovietic și al evreilor. Toată familia Celac era potrivnică politicii naționaliste ceaușiste. Familia Celac a fost strâns legată de Securitate.
Asemenea oameni vroiau să acapareze partidele „istorice” românești. După 1990, Mihai Botez a ajuns dezamăgit de evoluțiile politice din România. Considera că regimul Iliescu nu i-a oferit pe măsura contribuțiilor sale la prăbușirea României ceaușiste. Știa multe și devenise o persoană care putea pune probleme de imagine regimului. În 1995, Mihai Botez a decedat, în Spitalul Elias, la numai 54 de ani…
Astăzi este cunoscut faptul că, după 1990, partidele „istorice” din România au gravitat în siajul F.S.N., care i-a controlat integral și permanent prin serviciile secrete. De asemenea, a ieșit la lumină că și Corneliu Coposu („Seniorul”) și președintele P.N.Ț.C.D., Ion Diaconescu și mulți alți țărăniști și liberali erau colaboratori ai Securității de foarte multă vreme. Ei au contribuit la consolidarea controlului SRI asupra societății românești. După martie 1990, directorul S.R.I., Virgil Măgureanu (Imre Astalosz), obișnuia să trimită foștilor informatori ai Securității care erau promovați în funcții copii ale dosarelor lor de informatori, ceea ce îi intimida și îi făcea docili.
Politica „dării ceasului înapoi” avea menirea să acopere uriașul dezastru pe care l-a reprezentat lichidarea și/sau înstrăinarea economiei românești și a uriașei sale baze materiale și făcea să nu se vadă că, de fapt, România se îndrepta spre statutul colonial și spre fundătura în care a ajuns astăzi și în care a fost fixată de colonialiștii străini.
Momentele importante și faptele pozitive ale perioadei interbelice, care sunt realmente meritorii, nu pot acoperi situația generală de înapoiere a țării, nedreptatea regimului, lipsa drepturilor colective ale poporului și nici criminalitatea regimului politic terorist de stat promovat în timpul regelui Carol al II-lea.
Dar nici acele momente istorice interbelice faste nu trebuie neglijate în analiză, iar noi le-am evidențiat în mod repetat. După 1918, a intrat în sufletele românilor uriașa bucurie a înfăptuirii României Mari, apărută brusc după înfrângerile și suferințele din timpul Primului Război Mondial. Da, a fost meritoriu! Poporul român și-a recâștigat încrederea de sine, pierdută în anii războiului. Au urmat zece ani de progres economico-social foarte important, care nu s-a datorat însă „democrației pluripartite”, ci regimului autoritar, chiar foarte autoritar, al marelui prim-ministru Ionel I.C. Brătianu și a doctrinei liberale „Prin noi înșine!” În acești zece ani, o parte a României a ieșit din Evul Mediu și a trecut în Epoca Modernă, rămânând însă încă cu 100 de ani în urma țărilor din vestul Europei. Dar atenție! În perioada interbelică, doar aprox. 20% din România a ieșit din Evul Mediu!
Din păcate, după moartea lui Ionel Brătianu (1927), a venit la putere Partidul Național-Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Iuliu Maniu câștigase un mare prestigiu în perioada luptei românilor din Transilvania pentru drepturi naționale, din perioada imperiului austro-ungar. Ion Mihalache era un învățător care vorbea pe limba omului de rând, dar avea vederi limitate. În 1947, chiar Iuliu Maniu s-a exprimat cu formula: „prostu’ de Mihalache!” Dominat o viață întreagă de convingerea greșită că Occidentul vrea binele României, Iuliu Maniu s-a lăsat influențat de filiera anglo-franceză și a declanșat „Politica porților deschise”, prin care a permis fără limite să pătrundă capitalul străin, eminamente evreiesc, cu facilități mari de la stat, care a concurat și acaparat o mare parte din firavele afaceri românești.
Trebuie să mai arătăm că o parte lăudabilă a regimurilor politice interbelice a fost calitatea deosebit de ridicată a învățământului liceal și superior, rodul organizării excepționale a domeniului de către Spiru Haret și menținerii constante a modelului Spiru Haret, timp de decenii la rând. Ca urmare, perioada interbelică a cunoscut o emulație culturală deosebită, cei mai mulți dintre intelectualii de vârf ai României fiind patrioți români, legionari sau simpatizanți legionari. Astăzi, printr-o lege antiromânească, îmi este interzis să îi elogiez. Regimul politic iudeo-euro-atlantic vrea cu tot dinadinsul să continue, după un secol, să se lupte cu stafiile foștilor legionari, pentru a descuraja prin toate mijloacele renașterea patriotismului românesc real. După instaurarea regimului iudeo-bolșevic, unii dintre ei vor fi incriminați de Securitatea iudeo-sovietică din România și internați în lagăre și închisori.
România interbelică a devenit modernă și „minunată” pentru aprox. 10% din populația țării, cei care o duceau bine pe spatele muncii celorlalte 90% din populație. Satul românesc era în Evul Mediu. Nu exista curent electric, nu existau medici, nu exista asfalt, nu existau canalizări, existau doar școli primare cu o totală lipsă de dotare, nu exista poștă, nu exista telefon, nu exista radio. Pământul agricol se lucra cu aceleași tipuri de unelte de 400-500 de ani.
La sate, trăia 85% din populație. Din cei 15% care trăiau în orașe, 5% erau muncitori care aveau un trai foarte sărăcăcios. Apoi, timp de 10 ani (1930-1940), regimul regal al lui Carol al II-lea a fost un regim politic criminal. Regele era înconjurat de o camarilă majoritar evreiască, total coruptă. Carol al II-lea a condus țara prin terorism de stat îndreptat împotriva celor mai buni și mai patrioți dintre români: legionarii, cei care atrăseseră și marile conștiințe intelectuale ale țării și reușiseră să coaguleze tineretul țării, să-l întoarcă cu fața către un viitor frumos și să-l îndrepte spre scopuri patriotice nobile. Sute și sute de oameni au fost împușcați în stradă, fără procese și fără să fi săvârșit vreo faptă.
Societatea românească nu ar trebui să accepte elogierea regimului politic interbelic care a patronat o asemenea situație social-economică. A lăuda acel regim interbelic înseamnă a vorbi în numele celor aprox. 10% din populația României, majoritatea minoritari etnici, care o duceau bine, incluzând numeroși profitori ai regimului. Încă din 1938, statistica spune că 80% din capitalul bancar și industrial românesc era în mâinile evreilor. Din acele timpuri nu avem a regreta decât faptul că România era mare, aproape întreagă, iar creșterea demografică era una care asigura etniei române întâietatea.
În perioada interbelică a funcționat Legea Mârzescu (1924), care interzicea grevele, demonstrațiile și partidele politice de stânga. Din 1933, fără nici o motivație obiectivă, a fost scoasă în afara legii și cea mai importantă formațiune de dreapta, Mișcarea Legionară. Deci, „democrație”! Politicienii și administratorii societății erau mituiți de băncile evreiești care le dădeau „împrumuturi” nerambursabile! Domeniile importante: justiția, sănătatea, universitățile, comerțul, erau în mâinile evreilor.
Poporul de rând, etnia română, ignorantă și necunoscătoare a realităților lumii din acele timpuri, considera că sărăcia și mizeria sunt un dat de la Dumnezeu și nu-și punea problema dacă se poate aspira la mai mult și la mai bine, dacă se poate ieși din statutul de „țăran prost” și dacă există vreun vinovat pentru starea în care se găsește. Racilele vieții social-politice și economice românești din perioada interbelică depășesc cu mult părțile ei pozitive.
În perioada regimului legionar și a celui antonescian, regimul politic s-a mai românizat, cât s-a putut româniza într-un timp de doar patru ani și în condiții de război mondial și de demoralizare, care a cuprins societatea românească după prăbușirea României Mari (1940) și pierderea Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța, a Basarabiei întregi și a Cadrilaterului.
Unii istorici de vază ai României, unii dintre ei în viață, pe care nu-i mai numesc ca să nu omit pe nimeni, au creionat imagini corecte asupra României interbelice și au evidențiat adevărurile principale ale epocii. Cu toate acestea, concluziile istoriografice corecte nu au ajuns la nivelul opiniei publice decât în mică măsură. În rândurile opiniei publice românești mai dăinuie și astăzi marota superiorității regimului interbelic…
Corvin Lupu nu poate judeca deloc obiectiv privind Securitatea, marota sa preferată şi ţap ispăşitor pentru orice vrea el, căci recunoaste ca a descoperit în arhive că aceasta a denunţat în anii ’80 trădarea în favoarea agenturilor străine de la Institutul de Învăţământ Superior din Sibiu, unde tatăl său era rector, care a fost grabnic pensionat iar în anul 1984 învăţământul superior de la Sibiu a fost şi închis de regimul Ceauşescu, ca urmare a rapoartelor Securităţii privind această situaţie, ceea ce spune Lupu că i-a afectat grav familia, deşi el era doar un profesor de liceu, dar tatăl sau nu a mai avut influenţă.
Dovada afectării personale a lui Lupu apare chiar în declaraţiile sale:
În revista Art-Emis arată că a obţinut dosarul de Securitate al tatălui său, Nicolae Lupu, constatând cine l-a turnat (articolul din 24 mai 2023 despre Nicolae Lupu), dar îşi arată originea afectării personale împotriva Securităţii în ziarul Tribuna din Sibiu, în articolul din 2019 despre „50 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Filologie-Istorie din Sibiu“, deşi e foarte probail că Securitatea chiar descoperise trădarea României de către aturajul tatălui său. Afectat Corvin Lupu relatează astfel, în Tribuna, despre acest dosar de Securitate:
„Apoi, erau şi alte cadre didactice cu dosare necorespunzătoare politic… şi aceste chestiuni au contat la decizia de desfiinţare a instituţiei… Apoi, instituţia devenise o placă turnantă a mai multor agenţi din diverse ţări. După ani, când am devenit eu decan şi am ajuns să am o anumită influenţă, am găsit un document de la Securitate care făcea referiri la toate acestea. Desfiinţarea din 1984 ne-a rănit mult pe toţi cei care eram, într-un fel sau altul, legaţi de această instituţie. Tata a suferit foarte mult…“
https://www.tribuna.ro/stiri/cultura/o-rememorare-important-50-de-ani-de-la-infiinarea-facultii-de-filologie-ndashistorie-din-sibiu-144879.html
De fapt şi Securitatea şi Ceauşescu l-au protejat pe tatăl lui Corvin Lupu, pe Nicolae Lupu, până la fuga din România, în 1981, a fiicei celui mai mare protector al lui Lupu, Lev Oigenstein, cunoscut ca nomenclaturist comunist drept Leonte Răutu, după ce şi-a românizat numele.
Nici la marele jaf de la muzeul Bruckenthal din 1968, Nicolae Lupu nu a fost inclus în lista de suspecţi şi a fost protejat de Securitate, deşi era directorul muzeului. Leonte Răutu-Oigenstein îl vizitase înainte de jaf pe Nicolae Lupu la Sibiu, să vadă nişte tablouri şi să discute cum Lupu să îl manipuleze pe Ceauşescu, în timpul vizitei acestuia la Sibiu în 1967, Oigenstein-Răutu aranjând ca Lupu să fie cel care îl primeşte oficial pe Ceauşescu la Sibiu, ca Ceauşescu să fie de acord ca Nicolae Lupu să înfiinţeze o facultate la Sibiu de filologie-istorie, deşi Lupu era şi foarte tânăr şi fără exeprienţă şi doar arheolog.
Fuga din 1981 în America a fiicei lui Leonte Răutu l-a supărat însă foarte tare pe Ceauşescu, care l-a destituit din toate funcţiile, deşi Răutu-Oigenstein fusese cel mai insistent şi vehement iudeo-comunist în 1965 pentru ca Ceauşescu să preia Partidul Comunist după Dej, iar soţia evreică a lui Răutu fusese cea mai bună prietenă a Elenei Ceauşescu. A urmat automat şi decăderea lui Lupu, care nu a mai fost protejat nici la nivelul Securităţii.
%22Leonte Rautu%22 %22Nicolae Lupu%22 – Google Search
Ieri, Primo Laurenţiu şi-a anunţat demisia din „Grupul pentru România“, lansând o acuză interesantă privindu-l pe şeful informal al GpR (C. Lupu), legat şi de faptul că i-ar fi adus necazurile Dianei Şoşoacă, deşi chiar el, Primo, susţinuse mai demult comunicatul nepublic prin care C.L. să fie susţinut de „suveranişti“ să primească numirea de şef al ministerului de Interne sau al SRI.
De la minutul 44:44 al podcastului său duminical, Primo a zis:
„O altă veste importantă pe care vreau să v-o dau astăzi este că mi-am dat demisia din GpR, care, dragii mei, nu vă ascund, a devenit un instrument aservit intereselor unei clici peceristo-comunistoido de extremă stângă naţional-socialistă care a pus stăpânire pe deciziile care se iau în GpR. Am ajuns în minoritate eu şi încă câţiva… Pur şi simplu, prin nişte şmecherii, prin nişte practici securistoide s-a crescut nr membrilor GPR, aducându-se persoane care fac parte dintr-un anumit anturaj şi care votează într-un anumit fel… În comunicatele GPR-ului de astazi eu nu mă mai regăsesc. Eu nu voi deveni niciodată instrumentul unor interese nenorocite anti-româneşti. Eu niciodată nu voi accepta să fiu marioneta unui păpuşar diabolic care a dus-o la pierzanie şi pe Diana. Cu mine nu va putea face ce a făcut cu Diana. A reuşit s-o manipuleze pe ea, a reuşit să păcălească şi să manipuleze o grămadă de oameni din ţara aceasta, dar nu şi pe mine…“
Mai devreme, de la minutul 31, Primo L. mai declarase:
„Problema cu Diana Şosoacă este că are un mentor, …un stăpân, de la care nu a avut de învăţat lucruri bune. Pentru ca Diana a ales sa aibă ca sfătuitor şi ca mentor un personaj foarte diabolic, foarte periculos şi care a îndreptat-o pe un drum care, iată!, a dus, la un final, la un deznodământ care astăzi nu este deloc roz, dar care în viitor va deveni chiar negru. Pentru ca acum, ambasada care a fost la baza acestei decizii nu va mai putea să se oprească aici… şi vor trebui să meargă mai departe şi să ducă lucrurile la un proces şi să ducă toată povestea asta la o condamnare, la o sentinta judecatoreasca cu condamnare, care abia apoi sa justifice decizia Curţii Constituţionale… Dacă vine telefon de la ambasada Israelului: nu puneţi in aplicare legea cutare, C.C. anulează decizia democratica a parlamentului României….
În maxim 6 luni Diana va rămâne şi fără imunitate parlamentară…, va primi şi o condamnare la puscarie….
Stie aceste … Din păcate ea nu are un sfătuitor care să o îndrepte pe un drum bun. Sfătuitorul ei, un om diabolic, un om pe care îl cunosc bine şi care mi-a făcut nişte surprize incredibile, şi despre care am aflat nişte lucruri foarte foarte murdare, care de fapt este adevăratul instigator al Dianei, cel ce o îndeamnă pe un drum greşit. O va duce la pierzanie pe Diana… Şi Partidul va avea si el de suferit. Probabil că nu va fi permisa candidatura SOS pe listele parlamentarelor.“
https://www.facebook.com/100047749073103/videos/1229986774979405?_rdr
Sunteti SRI-ist, domnule profesor Ion Coja?
Căci politrucul Corvin Lupu „confirmă” prin acest text, cu trucurile lui artificioase, că sunteţi un S.R.I.ist, domnule profesor, prin aceea că spune în articolul pe care i l-aţi publicat, că „Vatra Românească”, „România Mare” și P.U.N.R. „au fost creații inițiate de S.R.I. și controlate de acest serviciu”, în sens negativ, dăunător României, în timp ce reiterează mitul că pe şeful SRI Virgil Măgureanu îl chema de fapt Imre Astalosz, fiind maghiar, deşi de douăzeci de ani se ştie că nu există nici o probă reală în acest sens, iar acesta a reinfirmat a suta oară acest fapt, recent, la TVR, el însuşi dându-l exemplu de mizerie inventată de publicaţia România Mare împotriva sa, publicaţie / partid despre care Lulu afirmă aberant în articol că ar fi fost chiar creaţia lui Măgureanu / SRI.
iar dumneavoastră v-aţi aflat în conducerea Vetrei Româneşti, prima organizaţie politică care a tras semnalul pericolului preluării României de interesele evreieşti, chiar dumneavoastră semnând comunicatul Vetrei Românesti în acest sens.
Pentru Corbin Lupu toţi ceilalţi sunt nişte securişti şi nişte SRI-işti ticăloşi, cu excepţia sa, maculatorul celorlalţi, dar ca să fie credibil ar trebui să facă publice dosarele de Securitate al său şi al tatălui său, căci a intrat în posesia lor, cum a declarat, şi a fost foarte deranjat de ceea ce găsit scris acolo de către Securitate, încât s-a hotărât să convingă pe toată lumea, cu argumente trucate, că Securitatea este aceea care a trădat regimul trecut, nu anturajul tatălui său sau familia sa…
Propagandist, Lupu spune a mie oară ceea ce nu poate proba decât cu falsuri, eventual, de la care nu se dă însă înapoi niciodată: că regimul nu avea lipsuri, ci acestea s-ar fi datorat numai securităţii, care l-ar fi sabotat, deşi Securitatea a slujit şi apărat regimul comunist până în decembrie 1989, Lupu preluând ca „probe“ (false) ale sale orice fake senzaţionalst de presă de după 1989 (fake-uri similare găinii care a fătat pui fără să mai facă ouă – „ştire“ din Evenimentul Zilei din anii 90), nu documente, pe care dacă ajunge totuşi să le citeze, le reinterpretează în fals conţinutul, ca să îi iasă pasienţele propagandistice.
Se pare că Lupu vrea să pună pe seama Securităţii ceea ce aceasta a pus pe seama anturajului tatălui său (trădarea), anturaj care după „revoluţie“ s-a victimizat şi a obţinut redeschiderea învăţământului superior de la Sibiu, la care tată său era rector, închis în 1984 după ce Securitatea a raportat că acolo este o „placă turnantă“ a spionajului străin şi colcăie de trădători, pensionându-l pe Nicolae Lupu, tatăl său, reactivat ca profesor abia în 1990, căci s-a dat cu toţii victimele lui Ceauşescu, cerând sprijinul „revoluţiei“ (Frontului Salvării Naţionale), care prin HG al lui Petre Roman-Neulander a dispus în martie 1990 infiintarea Universităţii de la Sibiu, in locul fostul Institut desfiinţat în 1984.
Vatra Românească a fost înființată de câțiva patrioți din Cluj Napoca. Ulterior a fost infiltrată de SRI, cu un aport benefic deseori, dar nu totdeauna. A avut, după Radu Ciontea, un președinte, dr Zeno Opriș, care ne-a adus mari deservicii. Numirea sa ca președinte a fost făcută într-un stil care semăna a diversiune.